AFFAIRE GANCI c. ITALIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 41576/98) îndreptată împotriva Republicii Italiene și care a fost sesizată Comisiei Europene a Drepturilor Omului (în continuare "Comisia") de către un cetățean al acestui stat, Domnul Domenico Ganci (în continuare "reclamantul"), pe 23 martie 1998, în temeiul fostului art. 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare "Convenția").

Reclamantul este reprezentat în fața Curții de Maestra D. La Blasca, avocat în Palermo. Guvernul italian (în continuare "Guvernul") este reprezentat de agentul său, Domnul I.M. Braguglia, și de coagentul său, Domnul F. Crisafulli.

Reclamantul aducea pretenții în particular asupra încălcării art. 6 din Convenție plângandu-se de regimul de detenție prevăzut de art. 41 bis din legea privind administrația penitenciară și de întârzieri în examinarea de către tribunalul de supraveghere a reconsiderărilor depuse împotriva ordinelor ministrului Justiției.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, dată a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al acestui Protocol).

Cererea a fost atribuită celei de-a doua secții a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament. Prin decizie din 20 septembrie 2001, camera a declarat anumite reclamații inadmisibile.

Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită primei secții astfel remaniate (art. 52 § 1).

Prin decizie din 3 octombrie 2002, camera a declarat restul cererii admisibil.

Reclamantul a depus observații scrise pe fond al cauzei, dar nu și Guvernul (art. 59 § 1 din regulament). Curtea a hotărât după consultarea părților că nu era necesar să se țină o ședință pe fond al cauzei (art. 59 § 2 in fine din regulament). PE FOND I.

Arestat pe 4 iunie 1993, reclamantul a fost supus regimului special de detenție prevăzut de art. 41 bis din legea privind administrația penitenciară, care deroga de la condițiile ordinare de detenție stabilite de dreapta lege. Pe parcursul perioadei din 13 noiembrie 1996 până la 31 decembrie 2000, ministrul Justiției a adoptat nouă ordine introducând fiecare limitări pentru șase luni pentru perioadele următoare: 13 noiembrie 1996 la 13 mai 1997 (ordinul nr. 1); 13 mai 1997 la 13 noiembrie 1997 (ordinul nr. 2); 14 noiembrie 1997 la 14 mai 1998 (ordinul nr. 3); 15 mai 1998 la 15 noiembrie 1998 (ordinul nr. 4); 12 noiembrie 1998 la 12 mai 1999 (ordinul nr. 5); 11 mai 1999 la 11 noiembrie 1999 (ordinul nr. 6); 8 noiembrie 1999 la 31 decembrie 1999 (ordinul nr. 7); 28 decembrie 1999 la 28 iunie 2000 (ordinul nr. 8); 23 iunie 2000 la 31 decembrie 2000 (ordinul nr. 9). Reclamantul a indicat că a fost supus aceluiași regim pentru perioada ulterioară 31 decembrie 2000, dar fără a furniza informații precise.

Ordinele nr. 2 la 9 nu constituiau formal o prelungire a ordinului anterior, ci noi decizii reamintind totuși decizia anterioară.

În virtutea acestor nouă ordine, următoarele interziceri și restricții au fost aplicate reclamantului: a) limitarea discuțiilor cu membrii familiei: maxim unu pe lună de o oră; b) interzicerea discuțiilor cu terțe persoane; c) interzicerea folosirii telefonului, cu excepția unui apel – de înregistrat – pe lună cu membrii familiei dacă reclamantul nu a avut o discuție; d) interzicerea de a primi sau trimite verso exteriorului sume de bani depășind o sumă determinată, cu excepția plății cheltuielilor de apărare și ale amenzilor; e) imposibilitatea de a primi mai mult de două pachete conținând îmbrăcăminte; f) interzicerea de a organiza activități culturale, recreative și sportive; g) interzicerea de a vota în cadrul alegerii reprezentantului deținuților și de a fi ales ca atare; h) interzicerea de a exercita activități artizanale; i) interzicerea de a petrece mai mult de două ore în aer liber.

Reclamantul a atacat aceste ordine în fața tribunalului de supraveghere. Părțile au depus următoarele elemente de fapt. Ordinul nr. 1 – Reclamantul a introdus reconsiderarea pe 2 ianuarie 1997. Tribunalul de supraveghere din Palermo a ținut o ședință pe 11 martie 1997. Printr-un ordin din 11 martie 1997, depus la cancelarie pe 15 martie 1997, tribunalul declarase reconsiderarea inadmisibilă, deoarece, pe baza unei jurisprudențe restrictive urmată la acea epocă, jurisdicția de judecată nu avea competență să examineze fondul limitărilor ordonate. Ordinul nr. 2 – Printr-un ordin din 29 iulie 1997, depus la cancelarie pe 31 iulie 1997, tribunalul de supraveghere din Florența declarase ineficace limitările citate la paragrafele a), e) și f) din lista de mai sus. Ordinul nr. 3 – Reclamantul a sesizat tribunalul de supraveghere din Bologna la o dată neprecizată. Acesta din urmă a ținut o ședință pe 27 ianuarie 1998 și a respins reconsiderarea printr-un ordin din aceeași zi depus la cancelarie pe 30 ianuarie 1998. Ordinul nr. 4 – Reclamantul a introdus reconsiderarea pe 19 mai 1998. Pe 10 octombrie 1998, tribunalul de supraveghere din Perugia a fixat o ședință la 12 noiembrie 1998. Pe 30 martie 1999, președintele tribunalului de supraveghere declarase reconsiderarea inadmisibilă. De fapt, constatase că perioada de aplicare a ordinului expirase și că, prin urmare, reclamantul pierduse orice interes la examinarea acesteia. Ordinul nr. 5 – Reclamantul nu introduse nici o reclamație împotriva acestui ordin. Ordinul nr. 6 – Reclamantul a introdus reconsiderarea pe 14 mai 1999. Pe 9 iunie 1999, unitatea de reintegrare din penitenciarul din Spoleto confirma un raport care fusese rendat anterior în cadrul altei reconsiderări. Printr-o cerere din 21 septembrie 1999 adresată tribunalului de supraveghere din Perugia, avocatul reclamantului solicitase examinarea reconsiderării. Pe 4 decembrie 1999, președintele tribunalului de supraveghere declarase reconsiderarea inadmisibilă. De fapt, constatase că perioada de aplicare a ordinului expirase și că, prin urmare, reclamantul pierduse orice interes la examinarea acesteia. Ordinul nr. 7 – Reclamantul a introdus reconsiderarea pe 12 noiembrie 1999. Pe 12 februarie 2000, președintele tribunalului de supraveghere din Perugia declarase reconsiderarea inadmisibilă. De fapt, constatase că perioada de aplicare a ordinului expirase și că, prin urmare, reclamantul pierduse orice interes la examinarea acesteia. Ordinul nr. 8 – Pe 28 martie 2000, președintele tribunalului de supraveghere din Perugia acordase ajutor judiciar reclamantului. Pe 10 aprilie 2000, fixase o ședință la 4 mai 2000. Printr-un ordin din aceeași zi, depus la cancelarie pe 8 mai 2000, tribunalul acceptase reconsiderarea privitoare la limitarea posibilității reclamantului de a primi pachete și o respingea pentru rest. Ordinul nr. 9 – Reclamantul a introdus reconsiderarea pe 28 iunie 2000. Pe 8 ianuarie 2001, președintele tribunalului de supraveghere din Perugia o declarase inadmisibilă pentru absență de interes, deoarece termenul de eficacitate al ordinului atacat expirase pe 31 decembrie 2000. II.

Art. 41 bis din legea privind administrația penitenciară (legea nr. 354 din 26 iulie 1975), așa cum a fost modificată de legea nr. 356 din 7 august 1992, atribuie ministrului Justiției puterea de a suspenda complet sau parțial aplicarea regimului penitenciar obișnuit prevăzut de legea nr. 354 din 1975, și aceasta printr-un ordin motivat și controlabil de autoritatea judiciară, din motive de ordin și securitate publică, pentru cazul în care regimul obișnuit de detenție ar intra în conflict cu aceste ultime cerințe. Regimul special rezultând din art. 41 bis nu poate fi aplicat decât deținuților urmăriți sau condamnați pentru delictele vizate de art. 4 bis din aceeași lege, printre care se numără delictele legate de activitățile mafiei.

Art. 41 bis a fost adoptat la titlu provizoriu. Aplicabilitatea sa a fost prelungită, de mai multe ori, până la 31 decembrie 2002 (legea nr. 4 din 19 ianuarie 2001). Legea nr. 279 din 23 decembrie 2002 o făcuse o dispoziție de aplicare permanentă.

Art. 41 bis nu conține nicio listă a restricțiilor autorizate, aceasta urmând să fie stabilită prin ordin al ministrului Justiției.

Privitor la mijloacele de care dispune un deținut pentru a contesta decizia ministrului Justiției de a-i aplica restricții, art. 14 ter din legea privind administrația penitenciară autorizează formarea unei reclamații (reclamo) în fața tribunalului de supraveghere într-un termen de zece zile de la data comunicării ordinului interesatului. Reclamația nu are efect suspensiv. Paragraful 2 bis al art. 41 bis, introdus de legea nr. 11 din 7 ianuarie 1998, fixează regulile în materie de competență teritorială. Prevede următoarele: "Tribunalul de supraveghere care are jurisdicție asupra penitenciarului în care condamnatul, internat sau acuzatul este deținut, este competent să judece reconsiderările împotriva deciziilor ministrului Justiției luate în conformitate cu §2. Această competență nu se schimbă, chiar și în caz de deplasare din uno dintre motivele indicate la art. 42." Tribunalul trebuie să-și pronunțe decizia într-un termen de zece zile. Este posibil să se recurge în casație împotriva deciziei tribunalului de supraveghere. B. Căi de recurs la dispoziția deținuților

Art. 35 din legea nr. 354 din 1975 precitată reglementează dreptul de reclamație al deținuților. Prin hotărârea sa nr. 26 din 11 februarie 1999, Curtea Constituțională hotărâse că, în materie de restricții la drepturile garantate de Constituție, acest articol este neconstitucional în măsura în care nu prevede protecție judiciară împotriva restricțiilor suferite de deținuți. Neputând indica recursul juridic de care deținuții pot beneficia, Curtea Constituțională invitase puterea legislativă să remedieze această situație. PE FOND I.

Guvernul contestă aplicabilitatea art. 6 în prezenta cauză. După ce a reamintit că art. 6 nu se aplică decât procedurilor care privesc "justificarea oricărei acuzații în materie penală", el susține că această dispoziție nu s-ar aplica celor care se desfășoară în fața unui tribunal de supraveghere. De fapt, acesta din urmă judecă diferendele care privesc executarea pedepsei deja infligite de jurisdicția care s-a pronunțat asupra justificării acuzației penale. În plus, al doilea paragraf al art. 41 bis din legea nr. 354 din 1975 permite administrației penitenciare, în caz de motive grave de ordin și securitate publică legate de lupta împotriva criminalității organizate, să hotărască că deținuții condamnați pentru delictele prevăzute de art. 4 bis din dreapta lege vor fi supuși unui regim carceral derogatorie.

Pentru partea sa, reclamantul contestă teza Guvernului. Conform lui, fie tribunalul de supraveghere nu este o jurisdicție – și în caz de caz ar exista o încălcare integrală a tuturor drepturilor omului –, fie este obligat la respectarea obligațiilor impuse de lege și convenții și, în primul rând, la respectarea art. 6 din Convenție.

Curtea împărtășește opinia Guvernului conform căreia voletul penal al art. 6 nu se poate aplica în speță: de fapt, procedurile litigioase nu priveau justificarea unei acuzații penale aduse reclamantului.

Pe de altă parte, Curtea trebuie să controleze dacă voletul civil al art. 6 se aplică în speță, deoarece era vorba de o "contestație privind [drepturi și obligații] de natură civilă". Curtea observă că procedurile de reclamație priveau contestarea regularității restricțiilor la o serie de drepturi în mod obișnuit recunoscute deținuților. Problema aplicabilității art. 6 § 1 se pune în consecință sub două perspective: cea a existenței unei "contestații" privind un "drept" apărabil în dreptul intern, și cea a "caracterului civil" sau nu al dreptuluirespectiv.

Privitor la prima condiție, Curtea reamintește că, conform jurisprudenței constante, art. 6 § 1 din Convenție nu se aplică decât dacă există o "contestație" reală și serioasă (Sporrong și Lönnroth c. Suedia, hotărâre din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 30, § 81) privind "drepturi și obligații de natură civilă". Contestația poate privi atât existența însăși a unui drept cât și întinderea sau modalitățile exercitării sale (a se vedea în particular hotărârea Zander c. Suedia, 25 noiembrie 1993, seria A nr. 279-B, p. 38, § 22), și rezultatul procedurii trebuie să fie direct determinant pentru dreptul în cauză, art. 6 § 1 necontentând-se, pentru a intra în joc, cu o legătură subtilă nici cu repercusiuni îndepărtate (a se vedea în particular hotărârile Masson și Van Zon c. Țările de Jos, 28 septembrie 1995, seria A nr. 327-A, p. 17, § 44, și Fayed c. Regatul Unit, 21 septembrie 1994, seria A nr. 294-B, pp. 45-46, § 56). De altfel, "[art.] 6 § 1 se aplică contestațiilor" privind "drepturi" (de natură civilă) pe care se poate spune că sunt, cel puțin în mod apărabil, recunoscute în dreptul intern, indiferent dacă sunt sau nu protejate în plus de Convenție" (a se vedea în particular hotărârile Editions Périscope c. Franța, 26 martie 1992, seria A nr. 234-B, p. 64, § 35, și Zander precitată). Or Curtea constată că, la examinarea reclamațiilor introduse împotriva ordinelor nr. 2 și 8 (§13 mai sus), jurisdicțiile sesizate făcuseră parțial dreptate cererilor reclamantului. De altfel, Curtea Constituțională, în hotărârea sa nr. 26 din 1999 (§18 mai sus), se pronunțase asupra necesității asigurării unei protecții judiciare împotriva restricțiilor suferite de deținuți.

Privitor la cea de-a doua condiție, Curtea observă că unele cel puțin dintre limitările grave stabilite de ordinele ministrului Justiției privitoare reclamantul – ca acelea vizând contactele sale cu familia și acelea având o repercusiune patrimoniala – se încadrează sigur în drepturile persoanei și, prin urmare, revestesc un caracter civil.

În consecință, Curtea constată că art. 6 se aplică în caz de speță. B. Cu privire la respectarea art. 6

Reclamantul susține că un deținut trebuie să poată beneficia de o protecție judiciară efectivă și nu pur formal. Prin urmare, tribunalul de supraveghere și Curtea de Casație – în fața căreia un deținut poate ataca decizia primei jurisdicții – trebuie să se pronunțe pe parcursul perioadei de valabilitate a ordinului litigios. Privitor la deținut, dispune de fiecare dată de un termen de doar zece zile pentru a se adresa celor două jurisdicții.

Pentru partea sa, Guvernul reamintește că Curtea, judecând asupra unei reclamații analoage derivate din art. 13 din Convenție, afirmase că simplul depășire a unui termen legal nu constituie nerespectare al dreptului invocat (Messina (nr. 2), precitată, § 94). Privitor la desfășurarea fiecărei proceduri, Guvernul prezintă Curții o serie de comentarii privitoare, după caz, la numărul insuficient de magistrați alocați jurisdicției sesizate sau la faptul că anumite posturi erau vacante. De asemenea subliniază creșterea numărului de proceduri de care era sesizată jurisdicția (ordinul nr. 9).

Curtea observă că, privitor la ordinul ministrului Justiției impunând regimul special, un deținut dispune de zece zile de la data comunicării ordinului pentru a forma o reclamație fără efect suspensiv în fața tribunalului de supraveghere. La rândul seu, tribunalul trebuie să se pronunțe într-un termen de zece zile. În caz de speță, pe baza informațiilor de care dispune Curtea, reclamantul ar fi fost supus cel puțin nouă ordine impunând regimul special, și a atacat opt. În patru cazuri, nicio decizie nu interveni pe parcursul perioadei de valabilitate a ordinelor (ordinele nr. 4, 6, 7 și 9 – §13 mai sus) și, prin urmare, reconsiderările au fost ulterior declarate inadmisibile, deoarece reclamantul pierduse orice interes la examinarea lor.

Prin urmare, Curtea trebuie să controleze dacă dreptul reclamantului la un tribunal a fost respectat în examinarea celor patru reconsiderări pe care le-a exercitat. Cum Guvernul reamintise (§28 mai sus), Curtea reconoscuse că simplul depășire a unui termen legal nu constituie nerespectare al dreptului garantat. Cu toate acestea, în aceeași hotărâre, afirmase de asemenea că "timpul necesar examinării unei reconsiderări [putea] pune în cauză eficacitatea acesteia" (ibidem).

Curtea observă din start că prezenta speță comportă o caracteristică esențială care o deosebește de cauza Messina (nr. 2) citată mai sus. În speță, de fapt, jurisdicțiile nu s-au niciodată pronunțat pe fond asupra celor patru reclamații ale reclamantului, în timp ce, în cazul Domnului Messina, le-au făcut cu depășire de termen. Or Curtea nu poate decât constata că absența oricărei decizii pe fond al reconsiderărilor anulase impactul controlului exercitat de tribunale asupra ordinelor ministrului Justiției. De altfel, dacă legea aplicabilă prevede un termen de decizie de doar zece zile, este, după opinia Curții, din cauza, pe de-o parte, gravității impactului regimului special asupra drepturilor deținutului și, pe de altă parte, a valabilității limitate în timp a deciziei atacate. În aceste condiții, Curtea estimează că absența oricărei decizii a tribunalului de supraveghere asupra reconsiderărilor depuse împotriva ordinelor ministrului Justiției a violat dreptul reclamantului la ca cauza sa să fie ascultată de un tribunal. A existat deci o încălcare a art. 6 din Convenție. II.

Curtea reamintește că, atunci când se pune o problema de acces la un tribunal, garanțiile art. 13 sunt absorbite de acelea ale art. 6 (Brualla Gómez de la Torre c. Spania, hotărâre din 19 decembrie 1997, Colecția de hotărâri și decizii 1997-VIII, p. 2957, § 41).

Deci, după ce conchisese la încălcarea art. 6 din Convenție în prezenta cauză, Curtea estimează că nu trebuie să caute dacă a existat o încălcare a art. 13 (Posti și Rahko c. Finlanda, nr. 27824/95, § 89, CEDO 2002-VII). III.

Reclamantul solicită un milion de euro. Și-a justificat cererea invocând suferințele suferite de el și familia sa din cauza aplicării regimului art. 41 bis.

Guvernul susține absența dovezilor sprijinind cererile reclamantului cu privire la prejudiciul material suferit. Consideră de altfel că constatarea încălcării poate reprezenta o satisfacție echitabilă suficientă privitoare prejudiciului moral.

Curtea nu zărește nici o legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciul reclamat. Respinge această cerere.

Curtea consideră că, în circumstanțele cauzei, constatarea încălcării Convenției constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă (hotărârea Messina (nr. 2) precitată). DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară că art. 6 din Convenție se aplică în speță și că a existat o încălcare a acestei dispoziții; 2. Declară că nu trebuie să se examineze dacă a existat o încălcare a art. 13 din Convenție; 3. Declară că constatarea unei încălcări furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 30 octombrie 2003, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Erik Fribergh Christos Rozakis Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 41576/98) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Domenico Ganci (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 23 mars 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté devant la Cour par M e D. La Blasca, avocat à Palerme. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. I.M. Braguglia, et par son coagent, M. F. Crisafulli.

Le requérant alléguait en particulier la violation de l'article 6 de la Convention en se plaignant du régime de détention prévu par l'article 41 bis de la loi sur l'administration pénitentiaire et des retards dans l'examen par le tribunal de surveillance des recours déposés contre les arrêtés du ministre de la Justice.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 dudit Protocole).

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement. Par une décision du 20 septembre 2001, la chambre a déclaré certains griefs irrecevables.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 3 octobre 2002, la chambre a déclaré le restant de la requête recevable.

Le requérant a déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire, mais non le Gouvernement (article 59 § 1 du règlement). La Cour a décidé après consultation des parties qu'il n'y avait pas lieu de tenir une audience sur le fond de l'affaire (article 59 § 2 in fine du règlement). EN FAIT I.

Arrêté le 4 juin 1993, le requérant a été assujetti au régime spécial de détention prévu par l'article 41 bis de la loi sur l'administration pénitentiaire, qui déroge aux conditions ordinaires de détention fixées par ladite loi. Pendant la période du 13 novembre 1996 au 31 décembre 2000, le ministre de la Justice a adopté neuf arrêtés introduisant chacun des limitations durant six mois pour les périodes suivantes : 13 novembre 1996 au 13 mai 1997 (arrêté n o 1) ; 13 mai 1997 au 13 novembre 1997 (arrêté n o 2) ; 14 novembre 1997 au 14 mai 1998 (arrêté n o 3) ; 15 mai 1998 au 15 novembre 1998 (arrêté n o 4) ; 12 novembre 1998 au 12 mai 1999 (arrêté n o 5) ; 11 mai 1999 au 11 novembre 1999 (arrêté n o 6) ; 8 novembre 1999 au 31 décembre 1999 (arrêté n o 7) ; 28 décembre 1999 au 28 juin 2000 (arrêté n o 8) ; 23 juin 2000 au 31 décembre 2000 (arrêté n o 9). Le requérant a indiqué avoir été soumis au même régime pour la période postérieure au 31 décembre 2000, mais sans fournir d'information précise.

Les arrêtés n os 2 à 9 ne constituaient pas formellement une prorogation du précédent arrêté mais de nouvelles décisions rappelant toutefois la décision antérieure.

En vertu de ces neuf arrêtés, le interdictions et restrictions suivantes ont été appliquées au requérant : a) limitation des entrevues avec des membres de la famille : maximum d'une par mois d'une durée d'une heure ; b) interdiction des entrevues avec des tierces personnes ; c) interdiction d'utiliser le téléphone, sauf pour un appel – à enregistrer – par mois avec les membres de la famille si le requérant n'a pas eu d'entrevue ; d) interdiction de recevoir ou d'envoyer vers l'extérieur des sommes d'argent dépassant un montant déterminé, à l'exception du paiement des frais de défense et des amendes ; e) impossibilité de recevoir plus de deux paquets contenant du linge ; f) interdiction d'organiser des activités culturelles, récréatives et sportives ; g) interdiction de voter dans le cadre de l'élection du représentant des détenus et d'être élu comme tel ; h) interdiction d'exercer des activités artisanales ; i) interdiction de passer plus de deux heures en plein air.

Le requérant attaqua ces arrêtés devant le tribunal de surveillance. Les parties ont soumis les éléments de fait ci-dessous. Arrêté n o 1 – Le requérant introduisit son recours le 2 janvier 1997. Le tribunal de surveillance de Palerme tint une audience le 11 mars 1997. Par une ordonnance du 11 mars 1997, déposée au greffe le 15 mars 1997, le tribunal déclara le recours irrecevable car, sur la base d'une jurisprudence restrictive suivie à l'époque, la juridiction de jugement n'avait pas compétence pour examiner le bien-fondé des limitations ordonnées. Arrêté n o 2 – Par une ordonnance du 29 juillet 1997, déposée au greffe le 31 juillet 1997, le tribunal de surveillance de Florence déclara inefficaces les limitations citées aux alinéas a), e) et f) de la liste ci-dessus. Arrêté n o 3 – Le requérant saisit le tribunal de surveillance de Bologne à une date non précisée. Ce dernier tint une audience le 27 janvier 1998 et rejeta le recours par une ordonnance du même jour qui fut déposée au greffe le 30 janvier 1998. Arrêté n o 4 – Le requérant introduisit son recours le 19 mai 1998. Le 10 octobre 1998, le tribunal de surveillance de Pérouse fixa une audience au 12 novembre 1998. Le 30 mars 1999, le président du tribunal de surveillance déclara le recours irrecevable. En effet, il constata que la période d'application de l'arrêté avait expiré et que, de ce fait, le requérant avait perdu tout intérêt à son examen. Arrêté n o 5 – Le requérant n'introduisit aucune réclamation contre cet arrêté. Arrêté n o 6 – Le requérant introduisit son recours le 14 mai 1999. Le 9 juin 1999, l'unité de réinsertion de la prison de Spolète confirma un rapport qui avait été rendu auparavant dans le cadre d'un autre recours. Par une demande du 21 septembre 1999 adressée au tribunal de surveillance de Pérouse, l'avocat du requérant sollicita l'examen du recours. Le 4 décembre 1999, le président du tribunal de surveillance déclara le recours irrecevable. En effet, il constata que la période d'application de l'arrêté avait expiré et que, de ce fait, le requérant avait perdu tout intérêt à son examen. Arrêté n o 7 – Le requérant introduisit son recours le 12 novembre 1999. Le 12 février 2000, le président du tribunal de surveillance de Pérouse déclara le recours irrecevable. En effet, il constata que la période d'application de l'arrêté avait expiré et que, de ce fait, le requérant avait perdu tout intérêt à son examen. Arrêté n o 8 – Le 28 mars 2000, le président du tribunal de surveillance de Pérouse accorda l'assistance judiciaire au requérant. Le 10 avril 2000, il fixa une audience au 4 mai 2000. Par une ordonnance du même jour, déposée au greffe le 8 mai 2000, le tribunal accepta le recours quant à la limitation relative à la possibilité pour le requérant de recevoir des colis et le rejeta pour le surplus. Arrêté n o 9 – Le requérant introduisit son recours le 28 juin 2000. Le 8 janvier 2001, le président du tribunal de surveillance de Pérouse le déclara irrecevable pour absence d'intérêt, car le délai d'efficacité de l'arrêté attaqué avait expiré le 31 décembre 2000. II.

L'article 41 bis de la loi sur l'administration pénitentiaire (loi n o 354 du 26 juillet 1975), tel que modifié par la loi n o 356 du 7 août 1992, attribue au ministre de la Justice le pouvoir de suspendre complètement ou partiellement l'application du régime pénitentiaire ordinaire prévu par la loi n o 354 de 1975, et ce par un arrêté motivé et contrôlable par l'autorité judiciaire, pour des raisons d'ordre et de sûreté publics, pour le cas où le régime ordinaire de détention entrerait en conflit avec ces dernières exigences. Le régime spécial découlant de l'article 41 bis ne peut être appliqué qu'aux détenus poursuivis ou condamnés pour les délits visés à l'article 4 bis de la même loi, parmi lesquels figurent des délits liés aux activités de la mafia.

L'article 41 bis a été adopté à titre temporaire. Son applicabilité a été prorogée, à plusieurs reprises, jusqu'au 31 décembre 2002 (loi n o 4 du 19 janvier 2001). La loi n o 279 du 23 décembre 2002 en a fait une disposition d'application permanente.

L'article 41 bis ne contient aucune liste des restrictions autorisées, celle-ci devant être établie par un arrêté du ministre de la Justice.

Quant aux moyens dont dispose un détenu pour contester la décision du ministre de la Justice de lui appliquer des restrictions, l'article 14 ter de la loi sur l'administration pénitentiaire autorise à former une réclamation ( reclamo ) devant le tribunal de surveillance dans un délai de dix jours à compter de la date de la communication de l'arrêté à l'intéressé. La réclamation n'a pas d'effet suspensif. Le paragraphe 2 bis de l'article 41 bis , introduit par la loi n o 11 du 7 janvier 1998, fixe les règles en matière de compétence territoriale. Il prévoit ce qui suit : « Le tribunal de surveillance qui a juridiction sur la prison dans laquelle le condamné, l'interné ou l'accusé est écroué, est compétent pour statuer sur les recours contre les décisions du ministre de la Justice prises aux termes du paragraphe 2. Cette compétence ne change pas, même en cas de déplacement pour l'un des motifs indiqués à l'article 42. » Le tribunal doit rendre sa décision dans un délai de dix jours. Il est possible de se pourvoir en cassation contre la décision du tribunal de surveillance. B. Les voies de recours à la disposition des détenus

L'article 35 de la loi n o 354 de 1975 précitée régit le droit de réclamation des détenus. Par son arrêt n o 26 du 11 février 1999, la Cour constitutionnelle a décidé que, en matière de restrictions aux droits garantis par la Constitution, cet article est inconstitutionnel dans la mesure où il ne prévoit pas de protection judiciaire contre les restrictions subies par les détenus. Ne pouvant pas indiquer le recours juridique dont les détenus peuvent bénéficier, la Cour constitutionnelle a invité le pouvoir législatif à remédier à cette situation. EN DROIT I.

Le Gouvernement conteste l'applicabilité de l'article 6 dans la présente affaire. Après avoir rappelé que l'article 6 ne s'applique qu'aux procédures qui concernent le « bien-fondé de toute accusation en matière pénale », il soutient que cette disposition ne s'appliquerait pas à celles qui se déroulent devant un tribunal de surveillance. En effet, celui-ci tranche des différends qui concernent l'exécution de la peine déjà infligée par la juridiction qui s'est prononcée sur le bien-fondé de l'accusation pénale. En outre, le deuxième alinéa de l'article 41 bis de la loi n o 354 de 1975 permet à l'administration pénitentiaire, en cas de raisons graves d'ordre et de sécurité publics liées à la lutte contre la criminalité organisée, de décider que les détenus condamnés pour les délits prévus par l'article 4 bis de ladite loi seront assujettis à un régime carcéral dérogatoire.

De son côté, le requérant conteste la thèse du Gouvernement. Selon lui, soit le tribunal de surveillance n'est pas une juridiction – et dans ce cas il y aurait une violation intégrale de tous les droits de l'homme –, soit il est tenu au respect des obligations imposées par la loi et les conventions et, avant tout, au respect de l'article 6 de la Convention.

La Cour partage l'opinion du Gouvernement selon laquelle le volet pénal de l'article 6 ne saurait s'appliquer en l'espèce : en effet, les procédures litigieuses ne concernaient pas le bien-fondé d'une accusation pénale portée contre le requérant.

En revanche, la Cour se doit de contrôler si le volet civil de l'article 6 s'applique en l'espèce, car il était question d'une « contestation sur [des] droits et obligations de caractère civil ». La Cour note que les procédures de réclamation avaient trait à la contestation de la régularité des restrictions à une série de droits communément reconnus aux détenus. La question de l'applicabilité de l'article 6 § 1 se pose en conséquence sous deux angles : celui de l'existence d'une « contestation » sur un « droit » défendable en droit interne, et celui du « caractère civil » ou non dudit droit.

Quant à la première condition, la Cour rappelle que, d'après sa jurisprudence constante, l'article 6 § 1 de la Convention ne trouve à s'appliquer que s'il existe une « contestation » réelle et sérieuse ( Sporrong et Lönnroth c. Suède , arrêt du 23 septembre 1982, série A n o 52, p. 30, § 81) portant sur des « droits et obligations de caractère civil ». La contestation peut concerner aussi bien l'existence même d'un droit que son étendue ou ses modalités d'exercice (voir notamment l'arrêt Zander c. Suède , 25 novembre 1993, série A n o 279-B, p. 38, § 22), et l'issue de la procédure doit être directement déterminante pour le droit en question, l'article 6 § 1 ne se contentant pas, pour entrer en jeu, d'un lien ténu ni de répercussions lointaines (voir notamment les arrêts Masson et Van Zon c. Pays-Bas , 28 septembre 1995, série A n o 327-A, p. 17, § 44, et Fayed c. Royaume-Uni , 21 septembre 1994, série A n o 294-B, pp. 45-46, § 56). En outre, « [l']article 6 § 1 vaut pour les « contestations » relatives à des « droits » (de caractère civil) que l'on peut dire, au moins de manière défendable, reconnus en droit interne, qu'ils soient ou non protégés de surcroît par la Convention » (voir notamment les arrêts Editions Périscope c. France , 26 mars 1992, série A n o 234-B, p. 64, § 35, et Zander précité). Or la Cour constate que, lors de l'examen des réclamations introduites contre les arrêtés n os 2 et 8 (paragraphe 13 ci-dessus), les juridictions saisies firent en partie droit aux demandes du requérant. Par ailleurs, la Cour constitutionnelle, dans son arrêt n o 26 de 1999 (paragraphe 18 ci-dessus), s'est prononcée sur la nécessité d'assurer une protection judiciaire contre les restrictions subies par les détenus.

Quant à la seconde condition, la Cour note que certaines au moins des limitations sérieuses établies par les arrêtés du ministre de la Justice au regard du requérant – comme celles visant ses contacts avec sa famille et celles ayant une retombée patrimoniale – relèvent assurément des droits de la personne et, partant, revêtent un caractère civil.

Par conséquent, la Cour constate que l'article 6 est applicable au cas d'espèce. B. Sur l'observation de l'article 6

Le requérant soutient qu'un détenu doit pouvoir bénéficier d'une protection judiciaire effective et non purement formelle. Par conséquent, le tribunal de surveillance et la Cour de cassation – devant laquelle un détenu peut attaquer la décision de la première juridiction – doivent statuer pendant la période de validité de l'arrêté litigieux. Quant au détenu, il ne dispose à chaque fois que d'un délai de dix jours pour s'adresser aux deux juridictions.

De son côté, le Gouvernement rappelle que la Cour, statuant sur un grief analogue tiré de l'article 13 de la Convention, a affirmé que le simple dépassement d'un délai légal ne constitue pas une méconnaissance du droit invoqué ( Messina (n o 2) , précité, § 94). En ce qui concerne le déroulement de chaque procédure, le Gouvernement soumet à la Cour une série de commentaires concernant, selon le cas, le nombre insuffisant de magistrats affectés à la juridiction saisie ou le fait que certains postes étaient vacants. Il souligne également l'augmentation du nombre de procédures dont la juridiction était saisie (arrêté n o 9).

La Cour relève que, en ce qui concerne l'arrêté du ministre de la Justice imposant le régime spécial, un détenu dispose de dix jours à compter de la date de la communication de l'arrêté pour former une réclamation sans effet suspensif devant le tribunal de surveillance. A son tour, le tribunal doit statuer dans un délai de dix jours. En l'occurrence, sur la base des informations dont la Cour dispose, le requérant aurait fait l'objet de neuf arrêtés au moins lui imposant un régime spécial, et il en a attaqué huit. Dans quatre cas, aucune décision n'est intervenue pendant la période de validité des arrêtés (arrêtés n os 4, 6, 7 et 9 – paragraphe 13 ci-dessus) et, par conséquent, les recours ont été par la suite déclarés irrecevables, car le requérant avait perdu tout intérêt à leur examen.

Dès lors, la Cour doit contrôler si le droit du requérant à un tribunal a été respecté dans l'examen des quatre recours qu'il a exercés. Comme le Gouvernement l'a rappelé (paragraphe 28 ci-dessus), la Cour a reconnu que le simple dépassement d'un délai légal ne constitue pas une méconnaissance du droit garanti. Cependant, dans le même arrêt, elle a également affirmé que « le temps nécessaire à l'examen d'un recours [pouvait] en mettre en cause l'efficacité » ( ibidem ).

La Cour note d'emblée que la présente espèce comporte une caractéristique essentielle qui la différencie de l'affaire Messina (n o 2 ) citée ci ‑ dessus. En l'espèce, en effet, les juridictions n'ont jamais statué sur le fond des quatre réclamations du requérant tandis que, dans le cas de M. Messina, elles l'avaient fait hors délai. Or la Cour ne peut que constater que l'absence de toute décision sur le fond des recours a annulé l'impact du contrôle exercé par les tribunaux sur les arrêtés du ministre de la Justice. Par ailleurs, si la loi applicable prévoit un délai de décision de dix jours seulement, c'est, de l'avis de la Cour, en raison, d'une part, de la gravité de l'impact du régime spécial sur les droits du détenu et, d'autre part, de la validité limitée dans le temps de la décision attaquée. Dans ces circonstances, la Cour estime que l'absence de décision par le tribunal de surveillance sur les recours déposés contre les arrêtés du ministre de la Justice a violé le droit du requérant à ce que sa cause soit entendue par un tribunal. Il y a donc eu violation de l'article 6 de la Convention. II.

La Cour rappelle que, lorsqu'une question d'accès à un tribunal se pose, les garanties de l'article 13 sont absorbées par celles de l'article 6 ( Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , arrêt du 19 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII, p. 2957, § 41).

Dès lors, ayant conclu à la violation de l'article 6 de la Convention dans la présente affaire, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu de rechercher s'il y a eu violation de l'article 13 ( Posti et Rahko c. Finlande , n o 27824/95, § 89, CEDH 2002-VII). III.

Le requérant réclame un million d'euros. Il justifie sa demande en invoquant les souffrances endurées par lui et sa famille en raison de l'application du régime de l'article 41 bis .

Le Gouvernement allègue l'absence de preuves étayant les demandes du requérant quant au préjudice matériel subi. Il considère en outre que le constat de violation peut représenter une satisfaction équitable suffisante quant au préjudice moral.

La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le préjudice allégué. Elle rejette cette demande.

La Cour considère que, dans les circonstances de l'affaire, le constat de violation de la Convention constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (arrêt Messina (n o 2) précité). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Dit que l'article 6 de la Convention s'applique en l'espèce et qu'il y a eu violation de cette disposition ; 2. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner s'il y a eu violation de l'article 13 de la Convention ; 3. Dit que le constat d'une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant. Fait en français, puis communiqué par écrit le 30 octobre 2003, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président