CtEDO 03.10.2002 Auto

GANCI contre l'ITALIE

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
03.10.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
GANCI contre l'ITALIE (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

PRIMĂ DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 41576/98 prezentate de Domenico GANCI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află la 3 octombrie 2002 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Lorenzen mes Vajić Botousarova domnii Zagrebelsky, Steiner judecători M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 23 martie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială a Curții din 20 septembrie 2001; având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și la care reclamantul nu a răspuns, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie ÎN FAPT pe reclamant, Domenico Ganci, este un cetățean italian, născut în 1958 și este deținut în închisoarea din Spoleto. El este reprezentat în fața Curții de către domnul D. La Blasca, avocat la Palermo. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Printre altele, supuse unei detenții provizorii pentru participarea la asasinarea judecătorului Falcone și a escortei sale, la 26 septembrie 1997, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa cu închisoarea pe viață de către tribunalul din Caltanisseta. La 12 noiembrie 1997, a fost condamnat, pentru alte acuzații, pentru a doua oară la aceeași pedeapsă de către instanța de judecată din Palermo. Această pedeapsă a devenit definitivă la 26 noiembrie 1999. De la 13 noiembrie 1996, Ministerul Justiției a adoptat nouă decrete care introduceau fiecare restricții timp de șase luni pentru următoarele 13 noiembrie 1996 - 13 mai 1997 (decretul nr 13 mai 1997 - 13 noiembrie 1997). 14 noiembrie 1997 - 14 mai 1998 (decretul nr. 15 mai 1998 - 15 noiembrie 1998 (decretul nr. 12 noiembrie 1998 - 12 mai 1999 (decretul nr 11 mai 1999 - 11 noiembrie 1999 (decretul nr. 8 noiembrie 1999 - 31 decembrie 1999 (decretul nr. 28 decembrie 1999 - 28 iunie 2000 (decretul nr. 23 iunie 2000 - 31 decembrie 2000) (decretul nr. 2-9 nu constituiau în mod oficial o prelungire a decretului anterior, ci noi decizii care însă reaminteau decizia anterioară. Derogările pe care cele nouă decrete le aplicau reclamantului erau următoarele limitări ale interviurilor cu membrii familiei: maximum o dată pe lună cu o durată de o oră interdicție a interviurilor cu terțe persoane Interdicția de a utiliza telefonul, cu excepția unui apel de înregistrare a unei sume de bani mai mari decât suma determinată, cu excepția plății cheltuielilor de apărare și a amenzilor care nu pot primi mai mult de două pachete care conțin lenjerie de pat interdicția de a organiza activități culturale, ntregi și sportive interdicția de a alege și de a fi ales ca membru reprezentant al deținuților interdicția de a exercita activități artizanale interdicția de a petrece mai mult de două ore în aer liber. Reclamantul a atacat decretele în fața instanței de supraveghere. Părțile au prezentat următoarele elemente de fapt nu : La 2 ianuarie 1997 a introdus acțiunea sa. Tribunalul de supraveghere din Palermo a organizat o audiere la 11 martie 1997. Printr-o ordonanță din 11 martie 1997, depusă la 15, instanța a declarat acțiunea inadmisibilă, deoarece, pe baza jurisprudenței urmate la momentul respectiv, instanța judiciară nu avea competența de a examina temeinicia limitărilor ordonate (v. secțiunea de drept și practici interne relevante de mai jos) Decretul nr.: printr-o ordonanță din 29 iulie 1997, depusă la grefa din 31, Tribunalul de Supraveghere din Florența a declarat ineficace limitările referitoare la literele a, e. și f. din lista de limitări de mai sus Decretul nr. : Reclamantul sesizează instanța de supraveghere din Bologna la o dată nespecificată; acesta din urmă a ținut o audiere la 27 ianuarie 1998 și a respins recursul printr-o ordonanță din aceeași zi care a fost depusă la grefă la 30 ianuarie 1998 Decretul nr.: La 19 mai 1998 reclamantul a introdus recursul. La 10 octombrie 1998, Tribunalul de Supraveghere din Peru a stabilit o audiere la 12 La 30 martie 1999, președintele instanței de supraveghere a declarat acțiunea inadmisibilă și a constatat că perioada de aplicare a decretului a expirat și că, prin urmare, reclamantul și-a pierdut interesul pentru examinarea sa. În iunie 1999, grupul de tratament al închisorii din Spoleta a confirmat un raport care fusese prezentat anterior în cadrul unei alte acțiuni. Printr-o cerere din 21 septembrie 1999 adresată instanței de supraveghere din Peru, avocatul reclamantului a solicitat examinarea acțiunii reclamantului. La 4 decembrie 1999, președintele instanței de supraveghere a declarat recursul inadmisibil. Într-adevăr, acesta a constatat că perioada de aplicare a decretului a expirat și că, din acest motiv, reclamantul și-a pierdut interesul pentru examinarea decretului nr. : La 12 noiembrie 1999 reclamantul a introdus acțiunea sa. La 12 februarie 2000, președintele Tribunalului de Supraveghere din Peru a declarat recursul inadmisibil. Într-adevăr, el a constatat că perioada de aplicare a decretului a expirat și că, prin urmare, reclamantul și-a pierdut interesul pentru examinarea sa Degret. : La 28 martie 2000, președintele Tribunalului de Supraveghere din Peru a acordat recurentului asistență judiciară la data de 10 aprilie 2000. La data de 4 mai 2000 a stabilit o ședință la data de 4 mai 2000. Prin ordonanță din aceeași zi, depusă la grefă la data de 8 mai, Tribunalul a acceptat recursul cu privire la limitarea posibilității reclamantului de a primi colete și l-a respins pentru surplusul Degret n : la 28 iunie 2000, reclamantul a introdus acțiunea sa. Tribunalul din Perouse a declarat că este inadmisibil din cauza lipsei de interes, deoarece termenul de eficacitate al decretului atacat a expirat la 31 decembrie 2001. Reclamantul a indicat, de asemenea, că, în urma intrării în vigoare a legii nr. 11 din 7 ianuarie 1998, persoanele supuse regimului special de detenție participă la procesul penal în conformitate cu o procedură specială de participare la distanță. Cu toate acestea, acesta nu a indicat dacă această procedură a fost aplicată în cazul său. Dreptul intern relevant Regimul de detenție specială la art. 41a din Legea privind administrația (Legea nr. 354 din 26 iulie 1975), în conținutul său modificat de Legea nr. 356 din 7 august 1992, atribuie Ministrului Justiției competența de a suspenda complet sau parțial aplicarea regimului penal obișnuit, așa cum prevede legea nr. 354 din 1975, prin decret motivat și controlabil de către autoritatea judiciară, din motive de ordine și securitate publică, atunci când regimul obișnuit de detenție ar fi în conflict cu aceste din urmă cerințe. Regimul special care decurge din art. 41a poate fi aplicat numai în ceea ce privește deținuții acuzați sau condamnați pentru infracțiunile menționate la art. 4a din aceeași lege, printre care se numără infracțiuni legate de activitățile mafiei. Se prevedea ca art. 41a să rămână în vigoare până la 31 decembrie 2000. 4 din 19 ianuarie 2001, care a transformat în lege un decret-lege prin care se adoptă dispoziții urgente pentru eficiența și eficiența administrației justiției, a prelungit aplicarea art. 41a până la 31 decembrie 2002 privind mijloacele de care dispune un deținut pentru a contesta decizia ministrului justiției de a aplica restricții asupra acestuia, în conformitate cu art. 14b din Legea privind administrația . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11 din 7 ianuarie 1998, stabilește normele privind competența teritorială. Tribunalul de supraveghere care are jurisdicție cu privire la închisoarea în care este condamnat, internat sau acuzat, are competența de a se pronunța cu privire la acțiunile împotriva deciziilor ministrului justiției luate în temeiul alin. (2). Această competență nu schimbă nici măcar dacă există o deplasare pentru unul dintre motivele menționate la art. 42. Instanța trebuie să ia o decizie în termen de zece zile. Este posibil să se poată aplica în casație împotriva hotărârii instanței de supraveghere. Pe de altă parte, la 20 februarie 1998, la data intrării în vigoare a legii menționate anterior nr. 11 din 1998, Ministerul Justiției a adresat directorilor instituțiilor penitenciare o circulară în care se indica că interviurile cu copii sub 12 ani vor avea loc fără ferestre. Căile de atac la dispoziția deținuților la art. 35 din Legea nr. 354 din 1975 menționată anterior reglementează dreptul de reclamație al deținuților. Prin Hotărârea nr. 26 din 11 februarie 1999, Curtea Constituțională a decis că, în ceea ce privește restricțiile privind drepturile garantate prin constituție, această dispoziție este neconstituțională, în măsura în care nu prevede protecția judiciară împotriva restricțiilor impuse de deținuți. Întrucât nu poate indica acțiunea juridică de care pot beneficia deținuții, Curtea Constituțională a invitat autoritatea legislativă să soluționeze această acțiune. GRIEF Invochant la art. 6 din Convenție, reclamantul, supus regimului de detenție prevăzut la art. 41a, se plânge de întârzierile în examinarea de către instanța de supraveghere a acțiunilor sale împotriva acestui regim. Reclamantul se plânge de întârzierile în examinarea, de către instanța de supraveghere, a recursurilor depuse împotriva decretelor ministrului justiției adoptate în temeiul articolului 41a din Legea privind administrația. În plus, într-o notă din 7 iunie 1999 pe care Consiliul reclamantului a adresat-o Curții, acesta se referea la problemele legate de întârzierile instanței de supraveghere care urmează să fie pronunțate. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. Curtea constată că, prin cauza sa, recurentul se plânge astfel de o deficiență a dreptului său de acces la o instanță. Curtea constată că: în patru împrejurări (decrete nr. 4, 6, 7 și 9), recursurile la instanțele de supraveghere au fost respinse deoarece reclamantul nu mai avea interes în decizie, validitatea decretelor la origine ale căilor de atac fiind finalizată din cauza întârzierilor în examinarea căilor de atac. Aceasta reamintește că aceasta a trebuit deja să încheie la necunoașterea articolului 13 din convenție în astfel de circumstanțe (v. Hotărârea Messina c. Italia (n 2) din 28 septembrie 2000, n 25498/94, §§ 84 Guvernul susține că art. 6 nu se aplică în cazul procedurilor care se desfășoară în fața instanței de supraveghere, deoarece acesta soluționează litigiile care privesc executarea pedepsei deja comise prin intermediul unei hotărâri emise de judecătorul din fond. Într-adevăr, potrivit guvernului, articolul menționat nu se aplică decât litigiilor pe baza oricărei acuzații în materie penală împotriva persoanei. În plus, al doilea paragraf de la art.41a din Legea nr. 354/1975 permite administrației în cauză, în cazul unor motive serioase de ordine publică și de securitate inerente luptei împotriva criminalității organizate, să dispună ca deținuții individuali pentru infracțiunile prevăzute la alineatul (1) din art. 41a din Legea penitenciarelor să fie supuși unui regim de detenție excepțională. Curtea consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept, inclusiv aplicabilitatea articolului 6, care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 3 din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă