SECȚIUNEA I CERINȚA FALCONE c. ITALIA (solicitarea nr. 37263/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 4 iulie 2002 DEFINITIVF 04/10/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Falcone c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens, dnii Bonello Lorenzen mis Vajić Botoutarova V. Z agrebelsky judecători, domnul E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 iunie 2002, rend çéjé, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (nr. 37263/97) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Nicol reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului din 30 aprilie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului din Caltanisseta.
Ofițerul său, U. Leanza, și co-agentul său, dl Esposito. Reclamantul susținea că durata unei proceduri penale nu răspundea la cerința termenului rezonabil. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Secțiunea Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură].În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 15 martie 2001, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură].
Prezenta cerere a fost atribuită primei secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. La o dată nespecificată, au fost inițiate urmăriri penale împotriva reclamantului pentru, printre altele, asociația de răufăcători de tip mafiot. La 12 noiembrie 1992, judecătorul investigațiilor preliminare a fost arestat de reclamant și de alte două sute treizeci și șapte de persoane. Reclamantul a fost arestat la 18 iulie 1993. La 31 martie 1994, judecătorul investigațiilor preliminare l-a trimis înapoi pe reclamant și o sută douăzeci și cinci de alți coincinerați în judecată în fața tribunalului din Caltanisseta. 10. Dezbaterile în fața acestuia din urmă au început la 14 iunie 1994. Au avut loc peste o sută treizeci de audieri, în cursul cărora au fost examinate aproximativ cinci sute de martori și au fost îndeplinite treizeci și două de expertize.
11. Prin hotărârea din 16 decembrie 1995, al cărei text a fost depus la grefa din 5 mai 1997, Tribunalul din Caltanisseta l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de opt ani de închisoare. Reclamantul și Parchetul au răspuns la apel. 12. La 15 martie 1997, reclamantul a fost eliberat în libertate din cauza expirării termenelor maxime Cu toate acestea, printr-o ordonanță din aceeași zi, tribunalul din Caltanisetta a ordonat reclamantului să nu își stabilească reședința în anumite regiuni și comune din Italia, să nu își părăsească domiciliul între orele 20:00 și 7:30 și să se prezinte la secția de poliție de patru ori pe săptămână. 13. Procesul în fața instanței de apel a început la 21 aprilie 1998. Prin hotărârea din 15 aprilie 1999, instanța de apel din Caltanisseta a mărit pedeapsa aplicată reclamantului la 10 ani de închisoare și la 500 000 de lire sterline.
La o dată nespecificată, conform informațiilor furnizate de reclamant în orice caz nu înainte de 1 martie 2000, textul a fost depus la grefă 14. În primăvara anului 2000, conform informațiilor reclamantului, acesta din urmă s-a ocupat de casare. La 25 mai 2002 s-a stabilit o audiere. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 16… Perioada care trebuie luată în considerare 17. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 18 iulie 1993, data arestării reclamantului și era încă în curs de desfășurare în fața Curții de Casație la 25 mai 2002. La această dată, durata a fost de opt ani, zece luni și șapte zile.
Caracter rezonabil al procedurii 18. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se face referire la circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârile Pelioire și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, § 25.3.1999, § 67 și Philis c. Grecia (nr. 2) din 27 iunie 1997, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-IV, p. 1083, punctul 35 19. Curtea constată că cauza avea o complexitate incontestabilă, observând că, având în vedere numărul de inculpei, procedurile în fața instanței și recursul în instanță din Caltanissetta au fost efectuate în mod corect.
Cu toate acestea, Curtea se află în afara unor perioade importante de inactivitate imputabile instanțelor naționale: din 16 În decembrie 1995, data hotărârii Tribunalului din 5 mai 1997, când textul hotărârii a fost depus la grefă și din 15 aprilie 1999, data la care a fost pronunțată hotărârea din primăvara anului 2000, când textul a fost depus la grefă, precum și din primăvara anului 2000 până în 25 mai 2002, adică procedura în fața Curții de Casație. Având în vedere comportamentul autorităților competente, Curtea consideră că nu se poate considera că o durată globală de peste opt ani pentru trei grade de jurisdicție.
22. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât imediat consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 24. Reclamantul susține că a trimis o cerere de satisfacție echitabilă la 27 aprilie 2001. Prin faxul din 17 aprilie 2002, acesta a trimis grefei o actualizare și o fotocopie a scrisorii. 25. Curtea observă că nu a fost primit niciun document de către gref după decizia privind admisibilitatea.
Faxul menționat mai sus a fost trimis numai ca răspuns la corespondența grefei și, de altfel, nici o confirmare de primire a grefei nu a fost anexată pentru a demonstra că scrisoarea a fost primită în mod corespunzător. Prin urmare, având în vedere lipsa unui răspuns în termenele stabilite în scrisoarea care însoțește decizia privind admisibilitatea, Curtea consideră că … Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 4 iulie 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte
AFFAIRE FALCONE c. ITALIE (Requête n° 37263/97) ARRÊT STRASBOURG 4 juillet 2002 DÉFINITIF 04/10/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Falcone c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : M. C.L. Rozakis , président , M me F. Tulkens, MM. G. Bonello , P. Lorenzen , M mes N. Vajić , S. Botoucharova , M. V. Z agrebelsky , juges, et de M. E. Fribergh , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 juin 2002, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 37263/97) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Nicolò Falcone (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 30 avril 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Le requérant est représenté devant la Cour par M e G. D’Acquì, avocat au barreau de Caltanissetta. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
3.Le requérant alléguait que la durée d’une procédure pénale ne répondait pas à l’exigence du « délai raisonnable ».
4.La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).
5.La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
6.Par une décision du 15 mars 2001, la Cour a déclaré la requête partialement recevable.
7.Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT
8. A une date non précisée, des poursuites furent entamées contre le requérant pour, entre autres, association de malfaiteurs de type mafieux. Le 12 novembre 1992, le juge des investigations préliminaires ordonna l’arrestation du requérant et de deux cent trente-sept autres personnes. Le requérant fut arrêté le 18 juillet 1993. Il fut ensuite placé en détention provisoire.
9.Le 31 mars 1994, le juge des investigations préliminaires renvoya le requérant et cent vingt-cinq autres coïnculpés en jugement devant le tribunal de Caltanissetta.
10.Les débats devant ce dernier commencèrent le 14 juin 1994. Plus de cent trente audiences eurent lieu, au cours desquelles environ cinq cents témoins furent examinés et trente-deux expertises furent accomplies.
11.Par un jugement du 16 décembre 1995, dont le texte fut déposé au greffe le 5 mai 1997, le tribunal de Caltanissetta condamna le requérant à une peine de huit ans d’emprisonnement. Le requérant et le parquet interjetèrent appel.
12.Le 15 mars 1997, le requérant fut remis en liberté en raison de l’expiration des délais maxima de détention provisoire. Cependant, par une ordonnance du même jour, le tribunal de Caltanisetta ordonna au requérant de ne pas fixer sa résidence dans certaines régions et communes d’Italie, de ne pas quitter son domicile entre 20h00 et 7h30 et de se présenter au poste de police quatre fois par semaine.
13.Le procès devant la cour d’appel débuta le 21 avril 1998. Par un arrêt du 15 avril 1999, la cour d’appel de Caltanissetta augmenta la peine infligée au requérant à dix ans d’emprisonnement et 500 000 lires d’amende. A une date non précisée, selon les informations fournies par le requérant de toute façon pas antérieure au 1 er mars 2000, le texte fut déposé au greffe.
14.Au printemps 2000, selon les informations du requérant, ce dernier se pourvut en cassation. Une audience était fixée au 25 mai 2002. EN DROIT I.
15. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu à l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) »
16.Le Gouvernement s’oppose à cette thèse et excipe de la complexité de l’affaire, compte tenu notamment du nombre des accusés et des témoins à examiner et de la nature des charges. A. Période à prendre en considération
17.La période à considérer a débuté le 18 juillet 1993, date de l’arrestation du requérant, et était au 25 mai 2002 encore pendante devant la Cour de cassation. A cette date, elle avait duré huit ans, dix mois et sept jours. B. Caractère raisonnable de la procédure
18.Le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts Pélissier et Sassi c. France [GC], n° 25444/94, 25.3.1999, § 67, et Philis c. Grèce (n° 2) du 27 juin 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-IV, p. 1083, § 35).
19.La Cour observe d’emblée que l’affaire présentait une indéniable complexité. Elle note que, étant donné le nombre d’audiences, les procédures devant le tribunal et la cour d’appel de Caltanissetta ont été menées de façon diligente. Toutefois, la Cour relève d’importantes périodes d’inactivité imputables aux juridictions nationales : du 16 décembre 1995, date du jugement du tribunal au 5 mai 1997, lorsque le texte du jugement fut déposé au greffe et du 15 avril 1999, date de l’arrêt de la cour d’appel, au printemps 2000, lorsque le texte fut déposé au greffe ainsi que du printemps 2000 au 25 mai 2002, soit la procédure devant la Cour de cassation.
20.Aucune explication pertinente de ces délais, qui ont entraîné un retard d’environ quatre ans, n’a été fournie par le Gouvernement.
21.Compte tenu du comportement des autorités compétentes, la Cour estime que l’on ne saurait considérer comme « raisonnable » une durée globale de plus de huit ans pour trois degrés de juridiction.
22.Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
23. Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »
24.Le requérant soutient avoir envoyé une demande de satisfaction équitable le 27 avril 2001. Par télécopie du 17 avril 2002, il a envoyé au greffe une mise à jour et une photocopie de la lettre.
25.La Cour observe qu’aucun document n’a été reçu par le greffe après la décision sur la recevabilité. La télécopie mentionnée ci-dessus a été envoyée seulement en réponse de la correspondance du greffe et, du reste, aucun accusé de réception du greffe n’a été joint tendant à démontrer que la lettre était bien parvenue. Partant, étant donné l’absence de réponse dans les délais fixées à la lettre accompagnant la décision sur la recevabilité, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’octroyer au requérant de somme à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Dit qu’il a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 juillet 2002 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président