AFFAIRE PASCAZI c. ITALIE

SECȚIUNEA I CERINȚA PASCAZI c. ITALIA (solicitarea nr. 42287/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 4 iulie 2002 DEFINITIVF 04/10/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Pascazi c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Lorenzen mis Vajić Botosarova Zagrebelsky, Steiner judecători și al dlui Fribergh grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 13 iunie 2002, se pronunță în această hotărâre, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (nr. 42287/98) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Domenico Pascazi ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Fundamentale ale Drepturilor Omului (inclusiv Comisia Europeană) la 21 martie 1998 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția de lape). Reclamantul este reprezentat în fața Curții de către domnul Lucio Marziale, avocat în baroul Romei. Ofițerul său, U. Leanza și co-agentul său, dl V. Esposito. Reclamantul susținea că durata unei proceduri penale îndreptate împotriva sa nu răspundea la cerința termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alin. (1) din Convenție. Cererea a fost transmisă Curții la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11], cererea a fost atribuită celei de-a doua secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alineatul (1) din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 15 martie 2001, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită primei secțiuni astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. În 1977, au fost intentate urmăriri penale împotriva reclamantului pentru extorcare și posesie abuzivă de materiale explozive. La 10 februarie 1992, procurorul a solicitat rejudecarea reclamantului. 10. La data de 27 mai 1992, data acestei audieri a fost comunicată reclamantului în mai 1992, care a luat cunoștință astfel de acuzațiile aduse acestuia. Totuși, unii dintre cei care au fost acuzați de o infracțiune nu au putut fi găsiți, procedura a fost amânată la 28 mai 1993. 11. Printr-o ordonanță din aceeași zi, judecătorul investigațiilor preliminare ale lui Cassino l-a trimis pe reclamant și pe alte șase persoane în judecată în fața instanței din același oraș. 12. Dezbaterile au început la 10 martie 1994. La 14 februarie 1995, procedura a fost amânată la 8 iunie 1995 din cauza unei greve a avocaților. La 30 mai 1996, tribunalul a constatat că camera sa era compusă din alți judecători decât cei care participaseră la audierile anterioare, a decis să reînnoiască dezbaterile și a retrimis cauza la 15 noiembrie 1996. 13. La data de 20 decembrie 1996, tribunalul a anulat cazul la 28 februarie 1997 deoarece unul dintre coinculpați era bolnav. La 18 aprilie 1997, procedura a fost retrimisă la 5 iunie 1997 pe motiv că unii dintre coinculpați nu au fost informați cu privire la data la care au fost puși la dispoziție. La 12 iunie 1997, martorii au fost examinați. La 3 și 18 iulie 1997, părțile și-au prezentat pledoariile. 14. Prin hotărârea din 18 iulie 1997, al cărei text a fost depus la grefa din 30 octombrie 1997, Tribunalul din Cassino l-a acordat pe solicitant. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 15. Reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil al termenului stabilit la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum s-a formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un interval de timp rezonabil, de către o instanță (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 16. În plus, el subliniază faptul că, în timpul procesului, a avut loc o grevă a avocaților care a durat un an, alegerile europene și mutația președintelui camerei de judecată. Perioada care trebuie luată în considerare 17. Perioada care trebuie luată în considerare a început în mai 1992, când reclamantul a fost informat cu privire la acuzațiile aduse împotriva sa și se încheie la 30 octombrie 1997, data depunerii la grefa hotărârii Tribunalului din Cassino. 18. Prin urmare, aceasta a durat cel puțin cinci ani și cinci luni pentru un grad de jurisdicție. Caracter rezonabil al procedurii 19. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care a avut loc o procedură în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârile Pelioire și Sassi c. Franța [G.C.], nr. 25444/94, 67, CEDH 1999-II și Philis c. Grecia (nr. 2) din 27 iunie 1997, Rec., 1997-IV, p. 1083, § 35). 20. În speță, Curtea consideră, în primul rând, că cauza a avut o anumită complexitate. În plus, aceasta amintește că grevele avocaților sunt evenimente care nu pot angaja răspunderea unui stat contractant în ceea ce privește cerința termenului rezonabil Cu toate acestea, perioada care s-a scurs între sfârșitul grevelor și stabilirea următorului cuvânt trebuie să fie atribuită comportamentului autorităților naționale (hotărârea Portington c. Grecia din septembrie 1998, Rec. 1998-VI, p. 2633, alineatul 33. Curtea arată că nu există nicio dovadă că greva a durat un an și, prin urmare, consideră că acest an trebuie imputat cel puțin parțial autorităților naționale. În schimb, Curtea a remarcat că perioadele de inactivitate atribuite instanțelor naționale au fost semnificative. : de la 27 mai 1992, data stabilită pentru prima audiere, la 28 mai 1993, data la care a fost trimisă prima audiere; de la 28 mai 1993, data trimiterii în judecată, la 10 martie 1994, data la care au început dezbaterile și de la 30 Mai 1996-15 noiembrie 1996. Nici o explicație relevantă a acestor termene, care au condus la o întârziere de mai mult de doi ani și trei luni, nu a fost furnizată de către guvern. În acest sens, el ar dori să reamintească că art. 6 1 obligă statele contractante să își organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele să poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale, în special cea a termenului rezonabil (hotărârea Portington c. Grecia din septembrie 1998, Rec. 1998-VI, p. 2633, § 33). 22 Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 23. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 1 000 000 000 de lire italiene (ITL) pentru daune pe care le-ar fi suferit, fără a-l califica. El invocă vârsta sa fragedă, faptul că a fost semnalat ca persoană periculoasă din punct de vedere social și retragerea permisului de conducere 25. Potrivit guvernului, reclamantul nu demonstrează existența unei legături de cauzalitate între presupusa încălcare și orice prejudiciu material. În ceea ce privește un eventual prejudiciu moral, o constatare a încălcării ar oferi în sine o satisfacție echitabilă suficientă în sensul articolului 41. 26. În măsura în care această pagubă ar fi un prejudiciu material, Curtea împărtășește opinia guvernului și respinge această cerere. În schimb, consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert. Având în vedere circumstanțele cauzei și hotărând pe o bază echitabilă, astfel cum prevede art. 41 din convenție, aceasta decide să acorde reclamantului suma de 8 000 EUR. Interese moratorii 27. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3 % l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN Lprecum UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 8 000 EUR (88 000 EUR) pentru daune morale; această sumă va fi crescută la un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea termenului menționat și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 4 iulie 2002, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Erik Fribergh Christos Rozakis Modululr Președinte

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

PASCAZI c. ITALIE

(Requête n° 42287/98)

ARRÊT

STRASBOURG

4 juillet 2002

DÉFINITIF

04/10/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Pascazi c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

G.

Bonello

,

P.

Lorenzen

,

M

mes

N.

Vajić

,

S.

Botoucharova

,

M.

V.

Zagrebelsky,

M

me

E.

Steiner

,

juges

,

et de M. E.

Fribergh

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 13 juin 2002,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 42287/98) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Domenico Pascazi («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («

la Commission

») le 21 mars 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté devant la Cour par M

e

Lucio Marziale, avocat à avocat au barreau de Rome. Le gouvernement italien («

le

Gouvernement

») est représenté par son agent, M. U. Leanza et par son coagent, M. V. Esposito.

3.

Le requérant alléguait que la durée d’une procédure pénale dirigée contre lui ne répondait pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention.

4.

La requête a été transmise à la Cour le 1

er

novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

5.

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article

52 §

1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

6.

Par une décision du 15 mars 2001, la Cour a déclaré la requête recevable.

7.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

8.

En 1977, des poursuites furent entamées à l’encontre du requérant pour extorsion et détention abusive de matières explosives.

9.

Le 10 février 1992, le parquet demanda le renvoi en jugement du requérant.

10.

L’audience préliminaire fut fixée au 27 mai 1992. La date de cette audience fut communiquée en mai 1992 au requérant, qui prit ainsi connaissance des accusations portées à son encontre. Cependant, certains des coïnculpés du requérant étant devenus introuvables, la procédure fut ajournée au 28 mai 1993.

11.

Par une ordonnance du même jour, le juge des investigations préliminaires de Cassino renvoya le requérant et six autres personnes en jugement devant le tribunal de cette même ville.

12.

Les débats commencèrent le 10 mars 1994. Le 14 février 1995, la procédure fut ajournée au 8 juin 1995 en raison d’une grève des avocats. Le 30 mai 1996, le tribunal, ayant relevé que sa chambre était composée de juges autres que ceux qui avaient participé aux audiences précédentes, décida de renouveler les débats et renvoya l’affaire au 15 novembre 1996.

13.

Le 20 décembre 1996, le tribunal ajourna l’affaire au 28 février 1997 car l’un des coïnculpés était malade. Le 18 avril 1997, la procédure fut renvoyée au 5 juin 1997 au motif que certains des coïnculpés n’avaient pas été informés de la date de l’audience. Le 12 juin 1997, des témoins furent examinés. Les 3

et 18 juillet 1997, les parties présentèrent leurs plaidoiries.

14.

Par un jugement du 18 juillet 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 30 octobre 1997, le tribunal de Cassino relaxa le requérant.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

15.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu à l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

»

16.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse et soutient que la longueur de la procédure s’explique par la complexité de l’affaire en raison, notamment, du nombre des prévenus et de la pluralité des délits. En outre, il souligne le fait que, en cours de procès, il y a eu une grève des avocats qui a duré un an, les élections européennes et la mutation du président de la chambre du tribunal.

A.

Période à prendre en considération

17.

La période à considérer a débuté en mai 1992, lorsque le requérant a été informé des accusations portées contre lui, et s’est terminée le 30

octobre 1997, date du dépôt au greffe du jugement du tribunal de Cassino.

18.

Elle a donc duré au moins cinq ans et cinq mois pour un degré de juridiction.

B.

Caractère raisonnable de la procédure

19.

Le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts

Pélissier et Sassi c.

France

[G.C.], n°

25444/94,

§

67, CEDH 1999-II, et Philis c.

Grèce (n°

2) du 27 juin 1997,

Recueil

1997-IV, p. 1083, § 35).

20.

En l’espèce, la Cour estime, tout d’abord, que l’affaire revêtait une certaine complexité. Elle rappelle, en outre, que les grèves des avocats sont des événements qui à eux seuls ne sauraient engager la responsabilité d’un Etat contractant au regard de l’exigence du délai raisonnable

; toutefois, la période qui s’écoule entre la fin des grèves et la fixation de l’audience suivante doit être imputée au comportement des autorités nationales (arrêt Portington c. Grèce du

23

septembre 1998,

Recueil

1998-VI, p. 2633, § 33). La Cour relève que rien ne démontre que la grève ait duré toute une année et partant elle estime que cette année doit être imputée, au moins en partie, aux autorités nationales. En revanche, la Cour note d’importantes périodes d’inactivité imputables aux juridictions nationales

: du 27 mai 1992, date fixée pour la première audience, au 28 mai 1993, date à laquelle cette première audience fut renvoyée

; du 28 mai 1993, date du renvoi en jugement, au 10 mars 1994, date du début des débats

et du 30

mai 1996 au 15 novembre 1996. Aucune explication pertinente de ces délais, qui ont entraîné un retard de plus de deux ans et trois mois, n’a été fournie par le Gouvernement. A cet égard, il échet de rappeler que l’article 6

§

1 oblige les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de telle sorte que les tribunaux puissent remplir chacune de ses exigences, notamment celle du délai raisonnable (arrêt Portington c.

Grèce du

23

septembre 1998,

Recueil

1998-VI, p. 2633, § 33).

21.

Compte tenu du comportement des autorités compétentes, la Cour estime que l’on ne saurait considérer comme «

raisonnable

» une durée globale de plus de cinq ans et cinq mois pour un degré de juridiction.

22.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

23.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

24.

Le requérant réclame 1 000 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du dommage qu’il aurait subi, sans le qualifier. Il invoque son jeune âge, le fait qu’il avait été signalé comme personne socialement dangereuse et le retrait du permis de conduire.

25.

Selon le Gouvernement, le requérant ne démontre pas l’existence d’un lien de causalité entre le manquement allégué et un quelconque préjudice matériel. Quant à un éventuel tort moral, un constat de violation fournirait en soi une satisfaction équitable suffisante aux fins de l’article 41.

26.

Dans la mesure où ce dommage serait un dommage matériel, la Cour partage l’avis du Gouvernement et rejette cette demande. En revanche, elle

estime que le requérant a subi un tort moral certain. Eu égard aux circonstances de la cause et statuant sur une base équitable comme le veut l’article 41 de la Convention, elle décide d’octroyer au

requérant la somme de 8 000 euros.

B.

Intérêts moratoires

27.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, 8 000 EUR (huit mille euros) pour dommage moral ;

b)

que ce montant sera à majorer d

’

un intérêt simple de 3 % l

’

an à compter de l

’

expiration dudit délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 juillet 2002, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président