AFFAIRE DI VUONO c. ITALIE

AFFAIRE DI VUONO c. ITALIE (CtEDO, 2002)

În cazul di Vuono c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis, se poate pronunța în favoarea STRASFURG 4 iulie 2002 DEFINITIVF 04/10/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. Președintele Bonello Lorenzen mis Vajić Botosarova Zagrebelsky, Steiner judecători și al dlui E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 13 iunie 2002, Renunță la hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (nr. 42619/96) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Bernardo di Vuiono ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Drepturilor Omului la 23 iulie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția de la Madrid). Reclamantul este reprezentat în fața Curții de către P. Foschi, avocat în Baroul din Genova. Guvernul italian ( Ofițerul său, U. Leanza, și co-agentul său, dl V. Esposito. Reclamantul susținea că durata unei proceduri penale îndreptate împotriva sa nu corespundea cerinței termenului rezonabil mai mic decât cel prevăzut la art. 6 alin. (1) din Convenție. Cererea a fost transmisă Curții la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11] Cererea a fost atribuită celei de-a doua secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 15 martie 2001, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită primei secțiuni astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. La 11 februarie 1992, dl M. M. a fost rănit în Genova și apoi au început investigații împotriva dnei L. pentru tentativă de omor. La 3 martie 1992, reclamantul a fost interogat de poliția din Genova cu privire la circumstanțele speciale ale cazului. Cu această ocazie, reclamantul a declarat, în esență, că nu a văzut sau auzit nimic în ceea ce privește agresiunea suferită de dl poliție, că există indicii serioase de vinovăție care îl împovărau pe reclamant pentru consimțământul personal și a suspendat interogatoriul. La 3 martie 1992, poliția din Genova a comunicat la Parchetul din același oraș acuzațiile aduse împotriva domnului L. pentru tentativă de omor și împotriva reclamantului și a altor patru persoane pentru consimțământul personal. 11. La 21 iulie 1992, procurorul general al Republicii Genova a decis să separe procedura privind acuzarea de consimțământ personal de cea referitoare la tentativa de omor și a ordonat transmiterea dosarului reclamantului la secțiunea Parchetului către judecătorul de judecată și aceasta din urmă a primit dosarul la 6 august 1992. 12. La 6 decembrie 1993, cazul a fost atribuit unui alt reprezentant al Parchetului. La 25 februarie 1998, acesta din urmă a solicitat judecătorului de investigații preliminare din Genova să clasifice acuzațiile aduse reclamantului deoarece faptele constitutive ale infracțiunii erau prescrise. printr-o ordonanță din 15 aprilie 1998, judecătorul investigațiilor preliminare a acceptat această cerere. PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALEGUTĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 13. Reclamantul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil de termen stabilit la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un interval de timp rezonabil, de către o instanță (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 14. Guvernul se opune acestei teze și susține că durata procedurii se explică prin supraîncărcarea rolului instanței în cauză și prin faptul că reclamantul nu a solicitat examinarea cauzei sale Perioada care trebuie luată în considerare 15. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 3 martie 1992, data interogării reclamantului și s-a încheiat la 15 martie 1992. Aprilie 1998, când judecătorul investigațiilor preliminare din Genova a decis să clasifice acuzația împotriva reclamantului. 16. Prin urmare, aceasta a durat șase ani, o lună și douăsprezece zile pentru un grad de jurisdicție. Caracterul rezonabil al procedurii 17. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârile Pelioire și Sassi c. Franța [G.C.], nr. 25444/94, 67, CEDO 1999-II și Philis c. Grecia (nr. 2) din 27 iunie 1997, Rec., 1997-IV, p. 1083, § 35). 18. În ceea ce privește comportamentul persoanei în cauză, Curtea amintește că art. 6 nu solicită cooperarea activă a pârâtului cu autoritățile judiciare (a se vedea în special Hotărârea Corigliano c. Italia din 10 decembrie 1982, seria A nr. 57, p. 15, § 42 19. Pe de altă parte, Curtea constată o perioadă de inactivitate imputabilă instanțelor naționale din 6 decembrie 1993, data la care noul reprezentant al Parchetului a fost însărcinat cu cazul, la 25 februarie 1998, data la care reprezentantul Parchetului a solicitat clasificarea acuzației împotriva reclamantului, adică o întârziere de peste patru ani și două luni. Nu a fost furnizată nicio explicație pertinentă a acestui termen de către guvern. În această privință, acesta ar trebui să reamintească faptul că supraîncărcarea de muncă a instanței în cauză nu constituie o explicație valabilă; întradevăr, art. 6 1 obligă statele contractante să își organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele să își poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale, în special cea a termenului rezonabil (hotărârea Portington c. Grecia din septembrie 1998, Rec. 1998-VI, p. 2633, § 33). 20. Având în vedere comportamentul autorităților competente, Curtea consideră că nu se poate considera că o măsură rezonabilă poate fi considerată ca fiind o măsură de ajutor de stat. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 50 000 000 de lire italiene (ITL) pentru daunele morale pe care le-ar fi suferit. 24. Potrivit guvernului, o constatare a încălcării ar oferi în sine o satisfacție echitabilă suficientă în sensul articolului 41.25. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert. Având în vedere circumstanțele cauzei și hotărând pe o bază echitabilă, astfel cum prevede art. 41 din convenție, aceasta decide să acorde reclamantului suma de 10 000 EUR. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 26. Reclamantul solicită 9 424 800 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 27. Guvernul se bazează pe înțelepciunea Curții. 28. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale și a cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia [G.C.], nr. 3484/97, § 30, CEDO 1999-V. În cazul de față și având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamantului. Interese moratorii 29. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 3 % l an. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 10 000 EUR (zece mii EUR) pentru daune morale și 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată; aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea termenului menționat și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 4 iullet 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și art. 3 din Regulamentul de procedură. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

DI VUONO c. ITALIE

(Requête n° 42619/98)

ARRÊT

STRASBOURG

4 juillet 2002

DÉFINITIF

04/10/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire di Vuono c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

G.

Bonello

,

P.

Lorenzen

,

M

mes

N.

Vajić

,

S.

Botoucharova

,

M.

V.

Zagrebelsky,

M

me

E.

Steiner

,

juges

,

et de M. E.

Fribergh

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 13 juin 2002,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n° 42619/98) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Bernardo di Vuono («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme («

la Commission

») le 23 juillet 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté devant la Cour par M

e

P. Foschi, avocat au barreau de Gênes. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent,

M. V. Esposito.

3.

Le requérant alléguait que la durée d'une procédure pénale dirigée contre lui ne répondait pas à l'exigence du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention.

4.

La requête a été transmise à la Cour le 1

er

novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

5.

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article

52 §

1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

6.

Par une décision du 15 mars 2001, la Cour a déclaré la requête recevable.

7.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

8.

Le 11 février 1992, M. M. fut blessé à Gênes. Des investigations furent ensuite entamées à l'encontre de Mme L. pour tentative d'homicide.

9.

Le 3 mars 1992, le requérant fut interrogé par la police de Gênes sur les circonstances particulières de l'affaire. A cette occasion, le requérant déclara, pour l'essentiel, de ne rien avoir vu ou entendu en ce qui concernait l'agression subie par M. M. La police estima que de graves indices de culpabilité pesaient sur le requérant pour connivence personnelle et suspendit l'interrogatoire.

10.

Le 3 mars 1992, la police de Gênes communiqua au parquet de cette même ville les accusations portées à l'encontre de M

me

L. pour tentative d'homicide et à l'encontre du requérant et de quatre autres personnes pour connivence personnelle.

11.

Le 21 juillet 1992, le procureur de la République de Gênes décida de séparer la procédure concernant l'accusation de connivence personnelle de celle relative à la tentative d'homicide et ordonna la transmission du dossier du requérant à la section du parquet auprès du juge d'instance. Cette dernière reçut le dossier le 6

août 1992.

12.

Le 6 décembre 1993, l'affaire fut assignée à un autre représentant du parquet. Le 25 février 1998, ce dernier demanda au juge des investigations préliminaires de Gênes de classer l'accusation portée contre le requérant car les faits constitutifs de l'infraction étaient prescrits. Par une ordonnance du 15 avril 1998, le juge des investigations préliminaires fit droit à cette demande.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

13.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu à l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

»

14.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. Il soutient que la durée de la procédure s'explique par la surcharge du rôle de la juridiction concernée et par le fait que le requérant n'a pas sollicité l'examen de son affaire

.

A.

Période à prendre en considération

15.

La période à considérer a débuté le 3

mars 1992, date de l'interrogatoire du requérant, et s'est terminée le 15

avril 1998, lorsque le juge des investigations préliminaires de Gênes a décidé de classer l'accusation portée contre le requérant.

16.

Elle a donc duré six ans, un mois et douze jours pour un degré de juridiction.

B.

Caractère raisonnable de la procédure

17.

Le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d'autres, les arrêts

Pélissier et Sassi c.

France

[G.C.], n°

25444/94,

§

67, CEDH 1999-II, et Philis c.

Grèce (n°

2) du 27 juin 1997,

Recueil

1997-IV, p. 1083, § 35).

18.

Quant au comportement de l'intéressé, la Cour rappelle que l'article 6 ne demande pas une coopération active de l'accusé avec les autorités judiciaires (voir notamment l'arrêt Corigliano c. Italie du 10 décembre 1982, série A n° 57, p. 15, § 42).

19.

Par ailleurs, la Cour relève une période d'inactivité imputable aux juridictions nationales du 6 décembre 1993, date à laquelle le nouveau représentant du parquet fut chargé du dossier, au 25

février

1998, date à laquelle le représentant du parquet demanda de classer l'accusation portée contre le requérant, soit un retard de plus de quatre ans et deux mois. Aucune explication pertinente de ce délai n'a été fournie par le Gouvernement. A cet égard, il échet de rappeler que la surcharge de travail de la juridiction concernée ne constitue pas une explication valable. En effet, l'article 6

§

1 oblige les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de telle sorte que les tribunaux puissent remplir chacune de ses exigences, notamment celle du délai raisonnable (arrêt

Portington c.

Grèce du

23

septembre 1998,

Recueil

1998-VI, p. 2633, § 33).

20.

Compte tenu du comportement des autorités compétentes, la Cour estime que l'on ne saurait considérer comme «

raisonnable

» une durée globale de plus de six ans et un mois pour un degré de juridiction.

21.

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

22.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

23.

Le requérant réclame 50 000 000 lires italiennes (ITL) au titre des dommages moraux qu'il aurait subi.

24.

Selon le Gouvernement, un constat de violation fournirait en soi une satisfaction équitable suffisante aux fins de l'article 41.

25.

La Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain. Eu égard aux circonstances de la cause et statuant sur une base équitable comme le veut l'article 41 de la Convention, elle décide d'octroyer au

requérant la somme de 10 000 euros (EUR).

B.

Frais et dépens

26.

Le requérant réclame 9 424 800 ITL au titre des frais et dépens encourus devant la Cour.

27.

Le Gouvernement s'en remet à la sagesse de la Cour.

28.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l'arrêt

Bottazzi

c. Italie

[G.C.], n° 34884/97, § 30, CEDH 1999-V). En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2

000

EUR pour la procédure devant la Cour et l'accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

29.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

'

intérêt légal applicable en Italie à la date d

'

adoption du présent arrêt était de 3 % l

'

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44

§

2 de la Convention, 10 000 EUR (dix mille euros) pour dommage moral et 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens ;

b)

que ces montants seront à majorer d

'

un intérêt simple de 3

% l

'

an à compter de l

'

expiration dudit délai et jusqu

'

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

4 juilllet 2002, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président