AFFAIRE F.M. c. ITALIE

RESPONDENT

ITA

HOTĂRÂRE

28.11.2002

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation pécuniaire

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE F.M. c. ITALIE (CtEDO, 2002)

HUDOC · oficial

În cauza F. M. C. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președinte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), înființată într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președinte F. Tulkens dnii Bonello Lorenzen Vajić Zagrebelsky, Steiner judecători S. Nielsen grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 7 noiembrie 2002, Renunță la hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 43221/98) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, dl F.M. ( La 5 iulie 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. 1 din regulament. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Prin decizia din 15 martie 2001, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă. În noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită primei secțiuni astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Prin ordonanța din 23 iulie 1991, Parchetul Ferrare l-a trimis pe reclamant în judecată în fața judecătorului de judecată din același oraș și a fixat ședința la 20 noiembrie 1991. Această ordonanță a fost notificată la 26 iulie 1991 reclamantului, care a avut astfel cunoștință de acuzația adusă împotriva sa. 10. La 20 noiembrie 1991, cazul a fost amânat până la 3 decembrie 1992, iar printr-o hotărâre din aceeași zi, judecătorul de instanță, observând că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 356 din 7 august 1992, încălcarea uzurii devenise de competența instanței, a declarat incompetent să cunoască cazul și a ordonat ca dosarul să fie transmis instanței. 11. Printr-o ordonanță din 8 martie 1994, judecătorul investigațiilor preliminare ale Ferrare l-a trimis pe reclamant în judecată în fața instanței din același oraș la ședința din 29 aprilie 1994. 12. În ziua următoare, reprezentantul Parchetului, observând că infracțiunea a cărei infracțiune fusese acuzată fusese comisă înainte de intrarea în vigoare a legii nr. 356, a cerut instanței să se declare incompetent și să retransmită dosarul în fața judecătorului de judecată. Prin aceeași hotărâre, instanța a acceptat această cerere. 13. La 12 iunie 1995, Parchetul Ferrare l-a trimis pe reclamant în judecată în fața judecătorului de judecată din același oraș la ședința din 19 iunie 1996. 14. La 13 și 15 iunie 1996, reclamantul a solicitat convocarea unui număr mare de martori. Judecătorul de instanță a acceptat aceste cereri. 15. La 19 iunie 1996, judecătorul de instanță a declarat că se abține. La 21 iunie 1996, dosarul a fost atribuit unui alt reprezentant al Parchetului și a fost stabilită o audiere la 10 octombrie 1996 16. La 9 septembrie și 4 octombrie 1996, reclamantul a solicitat din nou convocarea unor martori cu eliberare condiționată, iar cererile sale au fost primite la 16 septembrie și, respectiv, 7 octombrie 1996. 17. Între timp, la 20 septembrie 1996, dl R. s-a constituit parte civilă. 18. La 10 octombrie 1996, judecătorul de instanță a solicitat Curții de Casație să indice instanța competentă care să cunoască cauza și a trimis-o înapoi la 27 martie 1997. 19. În ziua următoare, judecătorul de instanță, constatând că procedura în fața Curții de Casație era încă pendinte, a amânat procesul. 20. printr-o hotărâre din 14 martie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la 9 aprilie 1997 Curtea de Casație a declarat că judecătorul de instanță de la Ferrare era competent să cunoască cazul. La 26 mai 1997, dosarul a fost transmis acestuia din urmă, iar data ședinței a fost stabilită la 7 octombrie 1997. În ziua respectivă, procedura a fost amânată la 15 aprilie 1998, din cauza unui impediment al reclamantului. La această ultimă dată, părțile și-au prezentat pledoariile. Consiliul reclamantului a observat că faptele constitutive ale infracțiunii erau prescrise și a solicitat pronunțarea unui refuz. 21. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la data de 22 aprilie 1998 aprilie 1998, judecătorul de instanță a pronunțat un refuz pe motiv că faptele constitutive ale infracțiunii privind uzura au fost prescrise din septembrie 1997. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE 22. Reclamantul a afirmat că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 23. Guvernul contestă această teză și observă că durata procedurii se explică prin modificările aduse legislației privind încălcarea cămătăriei, care au condus la dificultăți obiective în stabilirea instanței competente să cunoască cauza. Acesta subliniază, de asemenea, că reclamantul a solicitat convocarea unui număr foarte mare de martori și faptul că ședința din 7 octombrie 1997 a fost suspendată din cauza unui impediment al reclamantului. Perioada care trebuie luată în considerare 24. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 26 iulie 1991, când ordinul de trimitere în instanță a fost notificat reclamantului și s-a încheiat la 22 aprilie. 1998, când textul hotărârii judecătorului de judecată a fost depus la grefă. 25. Prin urmare, a durat șase ani, opt luni și 27 de zile pentru un grad de jurisdicție. Caracterul rezonabil al duratei procedurii 26. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârile Pelioire și Sassi c. Franța [GC], nr 25444/94, 67, CEDO 1999-II și Philis c. Grecia (n 2) din 27 iunie 1997, Rec., 1997-IV, p. 1083, punctul 35 27. În ceea ce privește comportamentul reclamantului, Curtea constată că ședința din 7 octombrie 1997 a fost trimisă înapoi la 15 aprilie 1998 din cauza unui impediment al reclamantului. Prin urmare, această întârziere de aproximativ șase luni nu angajează răspunderea statului în raport cu cerința termenului rezonabil. Cu toate acestea, Curtea face obiectul unor întârzieri importante imputabile instanțelor naționale : de la 20 noiembrie 1991, data stabilită pentru prima ședință în fața judecătorului de judecată, până la 3 decembrie 1992, data la care a avut loc ședința și de la 3 decembrie 1992 până la 8 martie 1994, data la care reclamantul a fost trimis în fața Tribunalului din Ferrara; de la 29 aprilie 1994, data stabilită pentru ședința în fața Tribunalului din Ferrara, până la iunie 1995, data noii trimiteri în instanță și de la 12 iunie 1995 până la 19 iunie 1996, atunci când instanța de judecată a declarat că se abține. Nu a fost furnizată nicio explicație pertinentă a acestor termene, care au condus la o întârziere de aproximativ patru ani de către guvern. În această privință, trebuie amintit că art. 6 1 obligă statele contractante să își organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele să își poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale, în special cea a termenului rezonabil (hotărârea Portington Grecia din septembrie 1998, Rec., 1998-VI, p. 2633, punctul 33). 28. Având în vedere comportamentul autorităților competente, Curtea consideră că nu se poate considera că o măsură rezonabilă poate fi considerată ca o măsură de ajutor de stat. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. EUR) pentru daunele morale și materiale pe care le-ar fi suferit și susține că și-a pierdut activitatea de antreprenor și că a trebuit să emigreze în străinătate 32. Potrivit guvernului, reclamantul nu a demonstrat existența unei legături de cauzalitate între presupusa încălcare a dreptului comunitar și orice prejudiciu material; în ceea ce privește un eventual prejudiciu moral, o constatare a încălcării ar oferi în sine o satisfacție echitabilă suficientă în sensul articolului 41. 33. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciile materiale invocate și respinge cererea formulată de reclamant în acest sens. În schimb, hotărând în mod echitabil, Curtea consideră că ar trebui să se acorde reclamantului suma de 10 000 EUR pentru prejudiciul moral. Interese moratorii 34. Curtea consideră că rata anuală a dobânzii moratorii trebuie să fie stabilită pe cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 10 000 EUR (zece mii EUR) pentru daune morale: că această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată anuală echivalentă cu rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale de la expirarea termenului respectiv și până la plată; respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 28 noiembrie 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură.