AFFAIRE ROCCI c. ITALIE

AFFAIRE ROCCI c. ITALIE (CtEDO, 2002)

SECȚIUNEA 1 CAUZA ROCCI c. ITALIA (solicitarea nr. 43915/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 4 iulie 2002 DEFINITIVF 04/10/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Rocci c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis Președintele Bonello Lorenzen mis Vajić Botosarova Zagrebelsky, Steiner judecători și al dlui E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 13 iunie 2002, Renunță la hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (nr. 4391/98) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Luigi Rocci ( La 18 august 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, guvernul italian este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Reclamantul susținea, printre altele, că durata unei proceduri penale îndreptate împotriva sa nu răspundea cerinței de termen rezonabil de la art. 6 alineatul (1) din convenție. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului 11 la convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită celei de a doua secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură].În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 15 martie 2001, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită primei secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPĂLȚIEI DIN 1979 până în 1984, reclamantul era funcționar pe lângă Ministerul Lucrărilor Publice. În februarie 1988, Parchetul din Genova l-a informat pe reclamant că au fost inițiate urmăriri penale împotriva sa pentru malversare și corupție. 10. În mai 1988, dosarul a fost transmis Parchetului din Milano, jurisdicția competentă loci 11. În iunie 1989, reclamantul a fost interogat de judecătorul de instrucție din Milano. 12. Printr-o ordonanță pronunțată la o dată nespecificată, judecătorul de instrucțiuni l-a trimis pe reclamant și pe alte paisprezece persoane în judecată în fața instanței din Milano și a stabilit data audierii la 27 ianuarie 1993. La această audiere, cauza în cauză a fost reunită la o altă procedură care începuse la 12 iulie 1991. 13. La 5 noiembrie 1993, reclamantul a făcut declarații spontane. 14. Printr-o hotărâre din 5 februarie 1994, al cărei text a fost depus la grefă la 31 iulie 1995, Tribunalul din Milano l-a condamnat pe reclamant la 7 ani și 6 luni de închisoare. 15. Reclamantul a interjetat apelul. 16. La 9 noiembrie 1995, dosarul a fost transmis Curții de Apel din Milano 17. Printr-o hotărâre din 18 noiembrie 1996, al cărei text a fost depus la grefă la 12 februarie 1997, Curtea de Apel a confirmat hotărârea de primă instanță. 18. Reclamantul s-a ocupat în casare. 19. printr-o hotărâre din 25 februarie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 13 mai 1998, Curtea de Casație l-a exonerat pe reclamant de recursul său. PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 20. Reclamantul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un interval de timp rezonabil, de către o instanță (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 21. Guvernul se opune acestei teze și exclude complexitatea cauzei, în special din cauza naturii acuzațiilor, și invocă și faptul că două parchete diferite au fost responsabile de examinarea cauzei. Perioada care trebuie luată în considerare 22. Perioada care trebuie luată în considerare a început în februarie 1988, când reclamantul a fost informat cu privire la acuzațiile aduse acestuia și s-a încheiat la 13 mai 1998, în momentul depunerii la grefa hotărârii Curții de Casație 23. Prin urmare, a durat mai mult de 10 ani și două luni pentru trei grade de jurisdicție. Caracter rezonabil al procedurii 24. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârile Pelioire și Sassi c. Franța [G.C.], nr. 25444/94, 67, CEDO 1999-II și Philis c. Grecia (nr. 2) din 27 iunie 1997, Rec., 1997-IV, p. 1083, § 35). 25. În cazul de față, deși procedura avea o anumită complexitate, în special în etapa de cercetare, Curtea constată o perioadă importantă de inactivitate imputabilă instanțelor naționale: din iunie 1989, data la care reclamantul a fost intervievat, la 27 ianuarie 1993, data stabilită pentru ședința în fața Tribunalului din Milano. 26. Nu a fost prezentată nicio explicație relevantă a acestui termen, care a condus la o întârziere de mai mult de trei ani și șapte luni, de către guvern. În această privință, trebuie amintit că supraîncărcarea de muncă a instanței în cauză nu constituie o explicație valabilă. 1 obligă statele contractante să își organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele să își poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale, în special cea a termenului rezonabil (hotărârea Portington c. Grecia din septembrie 1998, Rec. 1998-VI, p. 2633, § 33). 28. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 29. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 72 000 000 de lire italiene (ITL) pentru daunele materiale pe care le-ar fi suferit, invocând reducerea salariului ca urmare a suspendării contractului de muncă ordonat de administrație în timpul procedurii, pierderea oportunității de muncă și pierderea de locuri de muncă. aptitudinea profesională din cauza stresului cauzat de continuarea procedurii, ceea ce îi va crea probleme de reintegrare la ieșirea din închisoare în martie 2003. 31. Reclamantul solicită, de asemenea, 150.000 000 ITL pentru daunele morale pe care le-ar fi suferit ca urmare a așteptărilor privind rezultatul judiciar și a imposibilității de a-și organiza viața profesională, privată și familială și de a-și trata soția bolnavă. 32. Potrivit guvernului, reclamantul nu demonstrează existența unei legături de cauzalitate între presupusa încălcare a dreptului comunitar și orice prejudiciu material. În ceea ce privește un eventual prejudiciu moral, o constatare a încălcării ar oferi în sine o satisfacție echitabilă suficientă în sensul articolului 41. 33. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului suma de 10 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Interese moratorii 34. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 3 % l an. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 10 000 EUR (zece mii EUR) pentru daune morale: că această sumă va fi mai mare d un interes simplu de 3 % l an de la expirarea termenului respectiv și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 4 iulie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul de procedură. Erik Fribergh Christos Rozakis Premier

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

ROCCI c. ITALIE

(Requête n° 43915/98)

ARRÊT

STRASBOURG

4 juillet 2002

DÉFINITIF

04/10/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Rocci c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

G.

Bonello

,

P.

Lorenzen

,

M

mes

N.

Vajić

,

S.

Botoucharova

,

M.

V.

Zagrebelsky,

M

me

E.

Steiner

,

juges

,

et de M. E.

Fribergh

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 13 juin 2002,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n° 43915/98) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Luigi

Rocci («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme («

la Commission

») le 18 août 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent M. V. Esposito.

3.

Le requérant alléguait, notamment, que la durée d'une procédure pénale dirigée contre lui ne répondait pas à l'exigence du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention.

4.

La requête a été transmise à la Cour le 1

er

novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

5.

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article

52 §

1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

6.

Par une décision du 15 mars 2001, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.

7.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

8.

De 1979 à 1984, le requérant était fonctionnaire auprès du ministère des travaux publics.

9.

En février 1988, le parquet de Gênes informa le requérant que des poursuites avaient été entamées à son encontre pour malversation et corruption.

10.

En mai 1988, le dossier fut transmis au parquet de Milan, juridiction compétente

ratione loci

.

11.

En juin 1989, le requérant fut interrogé par le juge d'instruction de Milan.

12.

Par une ordonnance rendue à une date non précisée, le juge d'instruction renvoya le requérant et quatorze autres personnes en jugement devant le tribunal de Milan et fixa la date de l'audience au 27 janvier 1993. À cette audience, l'affaire en objet fut réunie à une autre procédure qui avait débuté le 12 juillet 1991.

13.

Le 5 novembre 1993, le requérant fit des déclarations spontanées.

14.

Par un jugement du 5 février 1994, dont le texte fut déposé au greffe le 31 juillet 1995, le tribunal de Milan condamna le requérant à une peine de sept ans et six mois d'emprisonnement.

15.

Le requérant interjeta appel.

16.

Le 9 novembre 1995, le dossier fut transmis à la cour d'appel de Milan.

17.

Par un arrêt du 18 novembre 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 12 février 1997, la cour d'appel confirma le jugement de première instance.

18.

Le requérant se pourvut en cassation.

19.

Par un arrêt du 25 février 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 13

mai 1998, la Cour de cassation débouta le requérant de son pourvoi.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

20.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu à l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

»

21.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse et excipe de la complexité de l'affaire, en raison notamment de la nature des accusations. Il invoque également le fait que deux parquets différents ont été chargés de l'instruction de la cause.

A.

Période à prendre en considération

22.

La période à considérer a débuté en février 1988, lorsque le requérant a été informé des accusations portées à son encontre, et s'est terminée le 13

mai 1998, lors du dépôt au greffe de l'arrêt de la Cour de cassation

23.

Elle a donc duré plus de dix ans et deux mois pour trois degrés de juridiction.

B.

Caractère raisonnable de la procédure

24.

Le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d'autres, les arrêts

Pélissier et Sassi c.

France

[G.C.], n°

25444/94,

§

67, CEDH 1999-II, et Philis c.

Grèce (n°

2) du 27 juin 1997,

Recueil

1997-IV, p. 1083, § 35).

25.

En l'espèce, bien que la procédure revêtait une certaine complexité, notamment au stade de l'instruction, la Cour relève une importante période d'inactivité imputable aux juridictions nationales : de juin 1989, date à laquelle le requérant fut interrogé, au 27 janvier 1993, date fixée pour l'audience devant le tribunal de Milan.

26.

Aucune explication pertinente de ce délai, qui à entraîné un retard de plus de trois années et sept mois, n'a été fournie par le Gouvernement. A cet égard, il échet de rappeler que la surcharge de travail de la juridiction concernée ne constitue pas une explication valable. En effet, l'article 6

§

1 oblige les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de telle sorte que les tribunaux puissent remplir chacune de ses exigences, notamment celle du délai raisonnable (arrêt

Portington c.

Grèce du

23

septembre 1998,

Recueil

1998-VI, p. 2633, § 33).

27.

Compte tenu du comportement des autorités compétentes, la Cour estime que l'on ne saurait considérer comme «

raisonnable

» une durée globale de plus de dix ans et deux mois pour trois instances.

28.

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

29.

Aux termes de l'article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

30.

Le requérant réclame 72 000 000 lires italiennes (ITL) au titre des dommages matériaux qu'il aurait subi. Il invoque la réduction du salaire suite à la suspension du contrat de travail ordonné par l'administration pendant la procédure, la perte d'opportunité de travail et la perte de

l'aptitude professionnelle du fait du stress dû au prolongement de la procédure, ce qui lui posera des problèmes de réinsertion à sa sortie de prison en mars 2003.

31.

Le requérant réclame aussi 150 000 000 ITL au titre des dommages moraux qu'il aurait subi en conséquence de l'attende du résultat judiciaire et de l'impossibilité d'organiser sa vie professionnelle, privé et familiale et de soigner sa femme malade.

32.

Selon le Gouvernement, le requérant ne démontre pas l'existence d'un lien de causalité entre le manquement allégué et un quelconque préjudice matériel. Quant à un éventuel tort moral, un constat de violation fournirait en soi une satisfaction équitable suffisante aux fins de l'article 41.

33.

La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu'il y a lieu d'octroyer au requérant la somme de 10 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Intérêts moratoires

34.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

'

intérêt légal applicable en Italie à la date d

'

adoption du présent arrêt était de 3 % l

'

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44

§

2 de la Convention, 10 000 EUR (dix mille euros) pour dommage moral :

b)

que ce montant sera à majorer d

'

un intérêt simple de 3

% l

'

an à compter de l

'

expiration dudit délai et jusqu

'

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 juillet 2002, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président