- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 4 iulie 2002
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Boldrin împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA I CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL BOLDRIN c. ITALIA (solicitarea nr. 41863/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 4 iulie 2002 DEFINITIVF 04/10/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Boldrin c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L.
Rozakis președintele Bonello Lorenzen mis Vajić Botosarova Zagrebelsky, Steiner judecători și al dlui E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 13 iunie 2002, înmânează hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (nr. 41863/98) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Stefano Boldrin ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Drepturilor Drepturilor Omului la 17 aprilie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția de la Roma). Reclamantul este reprezentat în fața Curții de către V. Claut, avocat în Baroul de la Pordenone.
Ofițerul său, U. Leanza, și co-agentul său, dl Esposito. Reclamantul susținea că durata unei proceduri penale îndreptate împotriva sa nu răspundea cerinței termenului rezonabil de termen stabilit în art. 6 alin. (1) din Convenție. Cererea a fost transmisă Curții la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11] Cererea a fost atribuită celei de-a doua secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 15 martie 2001, Curtea a declarat cererea admisibilă.
La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită primei secțiuni astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. La 16 mai 1985, reclamantul a fost interogat de procurorul Republicii Veneția și informat că acuzațiile de jaf armat au fost inițiate. La 29 iulie 1985, reclamantul a fost interogat de judecătorul de instrucție din Veneția. La 13 decembrie 1985, judecătorul de instrucție din Veneția l-a trimis pe reclamant și pe un anume domn T. în judecată în fața Tribunalului din Veneția. 10. La 21 decembrie 1992, președintele Tribunalului a stabilit data ședinței la 24 martie 1993. Cu toate acestea, la 14 iulie 1993, 30 martie 1993, 3 iunie și 2 noiembrie 1994, procedura a fost amânată pentru că starea de sănătate a dlui T nu i-a permis să participe la dezbateri.
La 18 februarie 1995, dl T. a decedat. La decembrie 1996, președintele Tribunalului a stabilit data ședinței la 28 ianuarie 1997. 11. Prin intermediul unei hotărâri din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 4 februarie 1997, Tribunalul l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de doi ani de închisoare și la 1 000 000 de lire de amendă. 12. La 26 februarie 1997, reclamantul a luat apel. 13. printr-o hotărâre din 6 martie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 13 martie 1998, Curtea de Apel de la Veneția a confirmat hotărârea de primă instanță 14. La 26 martie 1998, reclamantul s-a ocupat de casare. 15. printr-o hotărâre din 19 februarie 1999, al cărei text a fost depus la grefă la 5 martie 1999, Curtea de Casație l-a decăzut pe reclamant de recursul său.
Astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 17. Guvernul se opune acestei teze și susține că durata procedurii nu poate fi considerată rezonabilă, având în vedere faptul că trei instanțe au fost chemate să cunoască cauza.
De asemenea, acesta invocă supraîncărcarea rolului Tribunalului de la Veneția, circumstanța că procesul de primă instanță a fost condus în conformitate cu normele fostului Cod de procedură penală și faptul că procedura a fost retrimisă de mai multe ori ca urmare a stării de sănătate și a decesului dlui Perioada care trebuie luată în considerare 18. mai 1985, data la care reclamantul a fost informat că acuzațiile de jaf armat au fost inițiate împotriva sa și s-a încheiat la 5 martie 1999, în momentul depunerii la grefa a hotărârii Curții de Casație. 19. Prin urmare, aceasta a durat mai mult de 13 ani și nouă luni, pentru trei grade de jurisdicție.
Caracterul rezonabil al procedurii 20. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârile Pelioire și Sassi c. Franța [G.C.], nr. 25444/94, 67, CEDO 1999-II și Philis c. Grecia (nr. 2) din 27 iunie 1997, Rec., 1997-IV, p. 1083, punctul 35). În cazul de față, Curtea constată, în primul rând, că cauza nu avea nicio complexitate și se încadrează în perioade importante de inactivitate imputabile instanțelor naționale: din 13 decembrie 1985, data la care judecătorul de cercetare a trimis reclamantul în judecată la 24 martie 1993, data stabilită pentru ședința din 18 februarie 1995, data decesului domnului.
T., la 28 ianuarie 1997, data stabilită pentru următoarea ședință. 22. Nu a fost furnizată nicio explicație pertinentă a acestor termene, care au condus la o întârziere totală de aproape nouă ani, de către guvern. În această privință, se recomandă să se reamintească faptul că supraîncărcarea de muncă a instanței în cauză nu constituie o explicație valabilă; întradevăr, art. 6 1 obligă statele contractante să își organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele să își poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale, în special cea a termenului rezonabil (hotărârea Portington c. Grecia din septembrie 1998, Rec.
1998-VI, p. 2633, § 33). În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 30 000 000 de lire italiene (ITL) ca urmare a prejudiciului moral pe care l-ar fi suferit, spunând că durata a fost un chin de suportat. 27. Reclamantul invocă, de asemenea, dezechilibre economice grave, în ceea ce privește prejudiciul material, fără a le cuantifica. 28. Potrivit guvernului, reclamantul nu demonstrează existența unei legături de cauzalitate între presupusa încălcare și orice prejudiciu material.
În ceea ce privește un eventual prejudiciu moral, o constatare a încălcării ar oferi în sine o satisfacție echitabilă suficientă în sensul articolului 41. 29. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului suma de 10 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Comisioane și cheltuieli de judecată 30. Reclamantul solicită 4 943 236 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 31. Guvernul se bazează pe înțelepciunea Curții. 32. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale și a cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia [G.C.], nr. 3484/97, § 30, CEDO 1999-V.
În cazul de față și având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamantului. Interese moratoriu 33. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 3 % l an.
PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 10 000 EUR (zece mii EUR) pentru daune moral și 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată; că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă cu 3 % l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata acesteia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru excedent. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 4 iulie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și (3) din Regulamentul de procedură.
Erik Fribergh Christos Rozakis Premier Președinte
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE BOLDRIN c. ITALIE (Requête n° 41863/98) ARRÊT STRASBOURG 4 juillet 2002 DÉFINITIF 04/10/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l'affaire Boldrin c. Italie, La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : MM. C.L. Rozakis , président , G. Bonello , P. Lorenzen , M mes N. Vajić , S. Botoucharova , M. V. Zagrebelsky, M me E. Steiner , juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 13 juin 2002, Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n° 41863/98) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Stefano Boldrin (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 17 avril 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
Le requérant est représenté devant la Cour par M e V. Claut, avocat à au barreau de Pordenone. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
Le requérant alléguait que la durée d'une procédure pénale dirigée contre lui ne répondait pas à l'exigence du « délai raisonnable » tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention.
La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).
La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.
Par une décision du 15 mars 2001, la Cour a déclaré la requête recevable.
Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
8. Le 16 mai 1985, le requérant fut interrogé par le procureur de la République de Venise et informé que des poursuites pour vol à main armée avaient été entamées à son encontre. Le 29 juillet 1985, le requérant fut interrogé par le juge d'instruction de Venise.
Le 13 décembre 1985, le juge d'instruction de Venise renvoya le requérant et un certain M. T. en jugement devant le tribunal de Venise.
Le 21 décembre 1992, le président du tribunal fixa la date de l'audience au 24 mars 1993. Cependant, les 14 juillet 1993, 30 mars, 3 juin et 2 novembre 1994, la procédure fut ajournée sine die car l'état de santé de M. T. ne lui permettait pas de participer aux débats. Le 18 février 1995, M. T. décéda. Le 2 décembre 1996, le président du tribunal fixa la date de l'audience au 28 janvier 1997.
Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 4 février 1997, le tribunal condamna le requérant à une peine de deux ans d'emprisonnement et 1 000 000 lires d'amende.
Le 26 février 1997, le requérant interjeta appel.
Par un arrêt du 6 mars 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 13 mars 1998, la cour d'appel de Venise confirma le jugement de première instance.
Le 26 mars 1998, le requérant se pourvut en cassation.
Par un arrêt du 19 février 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 5 mars 1999, la Cour de cassation débouta le requérant de son pourvoi. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
16. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu à l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) »
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse et soutient que la durée de la procédure ne saurait être considérée comme déraisonnable, compte tenu du fait que trois juridictions ont été appelées à connaître de l'affaire. Il invoque également la surcharge du rôle du tribunal de Venise, la circonstance que le procès de première instance a été conduit selon les règles de l'ancien code de procédure pénale et le fait que la procédure a été renvoyée à plusieurs reprises en conséquence de l'état de santé et du décès de M. T. A. Période à prendre en considération
La période à considérer a débuté le 16 mai 1985, date à laquelle le requérant a été informé que des poursuites pour vol à main armée avaient été entamées à son encontre, et s'est terminée le 5 mars 1999, lors du dépôt au greffe de l'arrêt de la Cour de cassation.
Elle a donc duré plus de treize ans et neuf mois, pour trois degrés de juridiction. B. Caractère raisonnable de la procédure
Le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d'autres, les arrêts Pélissier et Sassi c. France [G.C.], n° 25444/94, § 67, CEDH 1999-II, et Philis c. Grèce (n° 2) du 27 juin 1997, Recueil 1997-IV, p. 1083, § 35).
En l'espèce, la Cour constate, tout d'abord, que l'affaire ne revêtait aucune complexité et relève d'importantes périodes d'inactivité imputables aux juridictions nationales : du 13 décembre 1985, date à laquelle le juge d'instruction renvoya le requérant en jugement, au 24 mars 1993, date fixée pour l'audience, du 18 février 1995, date du décès de M. T., au 28 janvier 1997, date fixée pour l'audience suivante.
Aucune explication pertinente de ces délais, qui ont entraîné un retard global de presque neuf ans, n'a été fournie par le Gouvernement. A cet égard, il échet de rappeler que la surcharge de travail de la juridiction concernée ne constitue pas une explication valable. En effet, l'article 6 § 1 oblige les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de telle sorte que les tribunaux puissent remplir chacune de ses exigences, notamment celle du délai raisonnable (arrêt Portington c. Grèce du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, p. 2633, § 33).
Compte tenu du comportement des autorités compétentes, la Cour estime que l'on ne saurait considérer comme « raisonnable » une durée globale de plus de treize ans et neuf mois pour trois degrés de juridiction.
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1. II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
25. Aux termes de l ' article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant réclame 30 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du dommage moral qu'il aurait subi. Il dit que la durée a été un supplice à supporter.
Le requérant invoque, aussi, de « graves déséquilibres économiques » au titre du dommage matériel sans, toutefois, les quantifier.
Selon le Gouvernement, le requérant ne démontre pas l'existence d'un lien de causalité entre le manquement allégué et un quelconque préjudice matériel. Quant à un éventuel tort moral, un constat de violation fournirait en soi une satisfaction équitable suffisante aux fins de l'article 41.
La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu'il y a lieu d'octroyer au requérant la somme de 10 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
Le requérant réclame 4 943 236 ITL au titre des frais et dépens encourus devant la Cour.
Le Gouvernement s'en remet à la sagesse de la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l'arrêt Bottazzi c. Italie [G.C.], n° 34884/97, § 30, CEDH 1999-V). En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2 000 EUR pour la procédure devant la Cour et l'accorde au requérant. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ' intérêt légal applicable en Italie à la date d ' adoption du présent arrêt était de 3 % l ' an. PAR CES MOTIFS, LA COUR , À L'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 10 000 EUR (dix mille euros) pour dommage moral et 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ' un intérêt simple de 3 % l ' an à compter de l ' expiration dudit délai et jusqu ' au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 juillet 2002, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président