AFFAIRE CANCELLIERI c. ITALIE

AFFAIRE CANCELLIERI c. ITALIE (CtEDO, 2001)

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA CANCELLIERI c. ITALIA (solicitarea nr. 39997/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 26 aprilie 2001 DEFINIF 26/07/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Cancellieri c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președinte Conforti Bonello Strážnická dnii Lorenzen Fischbach Tsatsa-Nikolovska, judecători Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 21 octombrie 1999 și 12 aprilie 2001, rend la hotărâre că aici, adoptat la această ultimă dată procedura La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 39997/98) îndreptat împotriva Italiei și al cărui resortisant al acestui stat, dl Massimo Cancellieri ( Dl Troiani, avocat în Baroul de la Roma. Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Reclamantul a declarat în special că durata unei proceduri penale nu a îndeplinit cerința termenului rezonabil pe care l-a transmis Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 2 din Protocolul nr. 11] Cererea a fost atribuită celei de-a doua secții a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 1 din regulament. Printr-o decizie din 21 octombrie 1999, Curtea a declarat cererea admisibilă. DE FAPT Reclamantul s-a născut în 1957 și își are reședința în Cantiano (Pisthia). Prima plângere penală la 26 iulie 1990, domnul D., soția reclamantului, a depus la Parchetul din Urbino o plângere penală împotriva reclamantului pentru încălcarea obligației de a furniza asistență în familie (violazione degli obblighi di asistenza familiară) Printr-o ordonanță din 29 ianuarie 1991, Parchetul din Urbino l-a trimis pe reclamant în judecată în fața instanței judecătorești din statul membru respectiv în instanță la data de 13 ianuarie 1992. Această ordonanță a fost notificată reclamantului la data de 20 octombrie 1991. 10. La 13 ianuarie 1992, reclamantul a solicitat joncțiunea cauzei cu cea referitoare la a doua plângere penală depusă între timp împotriva sa de către M. (a se vedea În al doilea rând, judecătorul a respins această cerere pe motiv că nu a reieșit din dosar că o a doua procedură împotriva reclamantului era pendinte. 11. Prin hotărârea din 13 ianuarie 1992, depusă la grefa din 14 ianuarie 1992, judecătorul din oficiu l-a condamnat pe reclamant la 15 zile de închisoare și la 200.000 de lire de la data de 12. La 12 februarie 1992, reclamantul a solicitat recurs. A doua plângere penală 13. La 23 iunie 1991, dl Urbino a depus o a doua plângere penală împotriva reclamantului pentru încălcarea obligației de a adresa un serviciu de asistență familială. 14. printr-o ordonanță din 16 aprilie 1992, Parchetul l-a trimis pe reclamant în judecată în fața instanței judecătorești din Urbino la ședința din 8 februarie 1993. Această ordonanță a fost notificată reclamantului la 25 noiembrie 1992. Printr-o hotărâre din 8 februarie 1993, judecătorul din instanță l-a dat în judecată pe reclamant. 16. Parchetul și partea civilă au acționat în apel. Procedura de recurs și joncțiunea cauzelor 17. La 29 ianuarie 1996, reclamantul a fost citat să se prezinte în fața instanței de apel din Ancona. Data primei audieri a fost stabilită la 24 aprilie 1996. 18. La 6 decembrie 1996, instanța de apel a alăturat cauzele primei și celei de-a doua plângeri penale, printr-o hotărâre din aceeași zi, aceasta a confirmat hotărârile în primă instanță. Procedura în casare 19. La 16 ianuarie 1997, reclamantul s-a ocupat de casare. La data de 13 iunie 1997. 20. printr-o hotărâre din 13 iunie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la data de 26 ianuarie 1997, În august 1997, Curtea de Casație l-a decăzut pe reclamant de recursul său. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 21. Reclamantul se plânge de durata procedurii penale îndreptate împotriva sa. El invocă o încălcare a articolului 6 1 din Convenție, care, în părțile sale relevante, este astfel formulată. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 22. Potrivit reclamantului, durata procedurii nu răspunde cerinței termenului rezonabil Guvernul contestă această teză. El susține că instanța judecătorească a stabilit cât mai curând posibil cu privire la cauzele reclamantului. Intervalul dintre încheierea procedurilor de primă instanță și începutul procedurii de apel se explică prin supraîncărcarea rolului instanței în cauză. Perioada care trebuie luată în considerare 23. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 20 octombrie 1991. data la care prima ordonanță de trimitere în instanță a fost notificată reclamantului; aceasta s-a încheiat la 26 august 1997, când hotărârea Curții de Casație a fost depusă la grefă. 24. Prin urmare, aceasta a durat cinci ani, zece luni și șase zile pentru trei grade de jurisdicție. Caracterul rezonabil al duratei procedurii 25. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care a avut loc o procedură în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârile Pelioire și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, 67, CEDH 1999-II și Philis c. Grecia (nr. 2) din 27 iunie 1997, Rec., 1997-IV, p. 1083, § 35). 26. Curtea constată că cauza nu era complexă. În plus, aceasta arată că procedurile de primă instanță și de casare au durat trei luni și, respectiv, 23 de zile, două luni și paisprezece zile și șapte luni și zece zile, ceea ce nu poate fi considerat rezonabil 27. Cu toate acestea, o perioadă importantă de inactivitate imputabilă instanțelor naționale a avut loc la 12 februarie 1992, data la care reclamantul a făcut apel la Curtea de Apel din Ancona, la 29 ianuarie 1996, data la care reclamantul a fost citat să se prezinte în fața Curții de Apel din Ancona. Supraîncărcarea de muncă a instanțelor naționale nu constituie o explicație valabilă. Într-adevăr, art. 6 alineatul (1) obligă statele contractante să își organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele să își poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale, în special cea a termenului rezonabil (hotărârea Portington c. Grecia din septembrie 1998, Rec., 1998-VI, p. 2633, punctul 33). Având în vedere comportamentul autorităților competente, Curtea consideră că lanțul nu poate fi considerat ca fiind o durată generală de mai mult de cinci ani și zece luni pentru trei grade de jurisdicție. 29. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. II. PRIVIND LEGAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 30. În temeiul articolului 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Pacat 31. Reclamantul solicită 30 000 de lire italiene pentru daune morale și materiale. 32. Guvernul consideră că reclamantul nu a demonstrat existența unei legături de cauzalitate între durata procedurii și prejudiciul material. În ceea ce privește prejudiciul moral, acesta consideră că simpla constatare a încălcării convenției ar oferi în sine o satisfacție echitabilă suficientă în sensul articolului 41. Curtea nu percepe nicio legătură de cauzalitate între durata procedurii și prejudiciul material invocat de reclamant. În schimb, consideră că acesta din urmă a suferit un prejudiciu moral cert. Având în vedere circumstanțele cauzei și hotărând pe o bază echitabilă, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, aceasta decide să îi acorde suma de 10 000 000 de lire italiene. 34. Reclamantul solicită 9 000 000 de lire italiene pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața organelor Convenției. 35. Guvernul se supune înțelepciunii Curții. 36. Curtea, hotărând în mod corect în conformitate cu prevederile articolului 41 din convenție, decide să acorde 5 000 000 de lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Interese moratorii 37. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri este de 3,5% l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN Lprecum UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 10 000 000 (zece milioane) lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea termenului menționat și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 26 aprilie 2001 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE CANCELLIERI

c. ITALIE

(Requête n° 39997/98)

ARRÊT

STRASBOURG

26 avril 2001

DÉFINITIF

26/07/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Cancellieri c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

B.

Conforti

,

G.

Bonello

,

M

me

V.

Strážnická

,

MM.

P.

Lorenzen

,

M.

Fischbach

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska,

juges

,

et

de

M.

E.

Fribergh

,

greffier

de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 21 octobre 1999 et 12

avril 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n°

39997/98) dirigée contre l’Italie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Massimo Cancellieri («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («

la Commission

») le 5 février 1998 en vertu de l’ancien article

25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

M. Troiani, avocat au barreau de Rome. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U. Leanza, et par son co-agent, M. V. Esposito.

3.

Le requérant alléguait en particulier

que la durée d’une procédure pénale ne répondait pas à l’exigence du «

délai raisonnable

».

4.

La requête a été transmise à la Cour le 1

er

novembre

1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article

5

§

2 du Protocole n°

11).

5.

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article

52

§

1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article

27

§

1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article

26

§

1 du règlement.

6.

Par une décision du 21 octobre 1999, la Cour a déclaré la requête recevable.

EN FAIT

7.

Le requérant est né en 1957 et réside à Cantiano (Pistoia).

1.

La première plainte pénale

8.

Le 26 juillet 1990, M

me

M., femme du requérant, déposa auprès du Parquet de Urbino une plainte pénale contre le requérant pour violation du devoir d’assistance familiale (

violazione degli obblighi di assistenza familiare

).

9.

Par une ordonnance du 29 janvier 1991, le parquet de Urbino renvoya le requérant en jugement devant le juge d’instance de cette même ville à l’audience du 13

janvier 1992. Cette ordonnance fut notifiée au requérant le 20 octobre 1991.

10.

Le 13

janvier 1992, le requérant demanda la jonction de l’affaire à celle concernant la deuxième plainte pénale entre-temps déposée contre lui par M

me

M. (voir

infra

)

; le juge d’instance rejeta cette demande au motif qu’il ne ressortait pas du dossier qu’une deuxième procédure contre le requérant était pendante.

11.

Par un jugement du 13 janvier 1992, déposé au greffe le 14

janvier

1992, le juge d’instance condamna le requérant à quinze jours d’emprisonnement et à 200

000 lires d’amende.

12.

Le 12 février 1992, le requérant interjeta appel.

2.

La deuxième plainte pénale

13.

Le 23 juin 1991, M

me

M. déposa une deuxième plainte pénale contre le requérant pour violation du devoir d’assistance familiale.

14.

Par une ordonnance du 16 avril 1992, le parquet renvoya le requérant en jugement devant le juge d’instance de Urbino à l’audience du 8

février

novembre

1992.

15.

Par un jugement du 8 février 1993, le juge d’instance relaxa le requérant.

16.

Le parquet et la partie civile interjetèrent appel.

3.

La procédure d’appel et la jonction des affaires

17.

Le 29 janvier 1996, le requérant fut cité à comparaître devant la cour d’appel d’Ancône. La date de la première audience était fixée au 24

avril

1996.

18.

Le 6 décembre 1996, la cour d’appel joignit les affaires relatives à la première et deuxième plainte pénale. Par un arrêt du même jour, elle confirma les jugements de première instance.

4.

La procédure en cassation

19.

Le 16 janvier 1997, le requérant se pourvut en cassation. L’audience fut fixée au 13

juin 1997.

20.

Par un arrêt du 13 juin 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 26

août 1997, la Cour de cassation débouta le requérant de son pourvoi.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

21.

Le requérant se plaint de la durée de la procédure pénale dirigée contre lui. Il allègue une violation de l’article 6

§

1 de la Convention, qui, dans ses parties pertinentes, est ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

»

22.

Selon le requérant, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

». Le Gouvernement conteste cette thèse. Il fait valoir que le juge d’instance a tranché dans les meilleurs délais sur les affaires du requérant. L'intervalle entre la fin des procès de première instance et le début de la procédure d'appel s’expliquerait par la surcharge du rôle de la juridiction concernée.

A.

Période à prendre en considération

23.

La période à considérer a débuté le 20 octobre 1991,

date à laquelle la première ordonnance de renvoi en jugement a été notifiée au requérant.

Elle s'est terminée le 26 août 1997, lorsque l’arrêt de la Cour de cassation a été déposé au greffe.

24.

Elle a donc duré cinq ans, dix mois et six jours pour trois degrés de juridiction.

B.

Caractère raisonnable de la durée de la procédure

25.

Le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts

Pélissier et Sassi c.

France

[GC], n° 25444/94,

§

67, CEDH 1999-II, et Philis c.

Grèce (n°

2) du 27 juin 1997,

Recueil

des arrêts et décisions

1997-IV, p. 1083, § 35).

26.

La Cour note d’emblée que l’affaire n'était pas complexe. Elle relève de surcroît que les procédures de première instance et de cassation ont duré respectivement trois mois et vingt-trois jours, deux mois et quatorze jours et sept mois et dix jours, ce qui ne saurait passer pour déraisonnable.

27.

Cependant, une importante période d'inactivité imputable aux juridictions nationales a eu lieu du 12 février 1992, date de l’appel du requérant, au 29 janvier 1996, date à laquelle le requérant a été cité à comparaître devant la cour d'appel d'Ancône. Aucune explication pertinente de ce délai de plus de trois ans et onze mois n’a été donnée par le Gouvernement. La surcharge de travail des juridictions nationales ne constitue pas une explication valable. En effet, l’article 6 § 1 oblige les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de sorte que les tribunaux puissent remplir chacune de ses exigences, notamment celle du délai raisonnable (arrêt

Portington c.

Grèce du

23

septembre 1998,

Recueil

1998-VI, p. 2633, § 33).

28.

Compte tenu du comportement des autorités compétentes, la Cour estime que l’on ne saurait considérer comme «

raisonnable

» une durée globale de plus de cinq ans et dix mois pour trois degrés de juridiction.

29.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1 de la Convention.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

30.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

31.

Le requérant demande 30

000

000 lires italiennes pour dommage moral et matériel.

32.

Le Gouvernement estime que le requérant n’a pas démontré l’existence d’un lien de causalité entre la durée de la procédure et le dommage matériel. Quant au préjudice moral, il considère que le simple constat de la violation de la Convention fournirait en soi une satisfaction équitable suffisante aux sens de l’article 41.

33.

La Cour n’aperçoit aucun lien de causalité entre la durée de la procédure et le préjudice matériel allégué par le requérant. En revanche, elle estime que ce dernier a subi un tort moral certain. Eu égard aux circonstances de la cause et statuant sur une base équitable comme le veut l’article 41 de la Convention, elle décide de lui octroyer la somme de 10

000

000 lires italiennes.

B.

Frais et dépens

34.

Le requérant demande 9

000

000 lires italiennes pour les frais et dépens encourus devant les organes de la Convention.

35.

Le Gouvernement s'en remet à la sagesse de la Cour.

36.

La Cour, statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, décide d’accorder 5

000

000 lires italiennes pour frais et dépens.

C.

Intérêts moratoires

37.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt est de 3,5

% l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, 10

000

000 (dix millions) lires italiennes pour dommage moral et 5

000

000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants sera à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5

% l

’

an à compter de l

’

expiration dudit délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 avril 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président