AFFAIRE CIACCI c. ITALIE

AFFAIRE CIACCI c. ITALIE (CtEDO, 2001)

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA CIACCI c. ITALIA Cerere nr. 38878/97 HOTĂRÂREA STRASBURG martie 2001 DEFURG 01/06/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Ciacci c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președinte Conforti Bonello Strážnická Fischbach Tsatsa-Nikolovska, Levits judecători Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera de consiliu la 8 februarie 2001, Renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La data inițială a cauzei se află o cerere (nr. 38878/97) îndreptată împotriva Italiei și al cărei resortisant al acestui stat, Emilio Ciacci ( la 26 noiembrie 1997, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind drepturile omului). Reclamantul este reprezentat de dl Paolo Iorio, avocat în baroul Romei. Guvernul italian (atractul) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, asistat de dl V. Esposito, co-agent. În afara unghiului articolului 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata unei proceduri penale. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului 11 la Convenție (art. 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost atribuită celei de-a doua secțiuni a Curții (articolul (1) din regulament. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 1 din regulament. Prin decizia din 21 octombrie 1999, Curtea a declarat cererea admisibilă. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din Regulamentul de procedură). La 30 iunie 1993, reclamantul a fost denunțat pentru fals în scris. Parchetul Catanzaro a deschis o informație judiciară împotriva reclamantului și a unui coincis. La 12 aprilie 1994, procurorul statal din Catanzaro a solicitat judecătorului investigații preliminare să clasifice fără întârziere procedura. 10. La 16 aprilie 1994, judecătorul respectiv s-a declarat incompetent și a transmis cazul procurorului public lângă instanța judecătorească din Catanzaro. 11. La data de 27 mai 1997, a fost amânată la data de 15 octombrie 1997 din cauza unei greve a avocaților. La data de 3 noiembrie 1998, procedura a fost retrimisă la data de 27 ianuarie 1999. În ziua respectivă, instanța de instanță a constatat că reclamantul nu fusese invitat niciodată să se prezinte în instanță în cursul investigațiilor. ; din acest motiv, a declarat nulitatea ordonanței de trimitere în instanță și a ordonat ca dosarul cauzei să fie transmis procurorului. La 9 februarie 1999, reclamantul a fost interogat. 12. Conform celor mai recente informații furnizate de reclamant la 9 noiembrie 1999, procedura era încă în curs de desfășurare. Recurentul se plânge de durata procedurii penale îndreptate împotriva sa. El invocă o încălcare a articolului 6 1 din Convenție, care, în părțile sale relevante, este astfel formulată Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 14. Guvernul recunoaște că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție. Perioada care trebuie luată în considerare 15. Perioada care trebuie luată în considerare se întinde de la 30 iunie 1993, data la care a fost deschisă o informare judiciară împotriva reclamantului, la 9 noiembrie 1999, data la care cele mai recente informații care atestă că procedura în litigiu era încă în curs de desfășurare la acea dată. Prin urmare, această perioadă este de șase ani și patru luni. Caracter rezonabil al procedurii 16. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se face referire la circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârile Pelioire și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, § 25.3.1999, § 67 și Philis c. Grecia (nr. 2) din 27 iunie 1997, Repertoriul hotărârilor și deciziilor 1997-IV, p. 1083, § 35.17. Curtea constată întârzieri semnificative în raport cu care guvernul, care recunoaște, de altfel, încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție, nu a furnizat nicio explicație relevantă. Astfel, după declarația de incompetență din 16 aprilie 1994, a judecătorului de investigații preliminare în apropierea tribunalului din Catanzaro, prima audiere în fața instanței judecătorești din acest oraș a fost stabilită la 27 mai 1997, respectiv trei ani și o lună mai târziu. Curtea menționează, de asemenea, o altă perioadă de inactivitate în mod explicit de un an și trei luni între 15 octombrie 1997 și 27 ianuarie 1999. În plus, între instanța de interogare a reclamantului din 9 februarie 1999 și 9 noiembrie 1999 nu a avut loc nici o altă evoluție în procedura n a avut loc. 18. Pe de altă parte, Curtea remarcă că o grevă a avocaților a provocat o întârziere de aproximativ patru luni. 19. Având în vedere comportamentul autorităților competente, Curtea consideră că durata procedurii în cauză nu a fost de natură să nu fi fost de natură să aibă un caracter rezonabil. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 20. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprejm de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă morală 21. În acest sens, reclamantul solicită suma de 280 de milioane de lire italiene (ITL) și, în special, declară prejudiciul pentru reputația sa ca urmare a caracterului nedrept al acuzațiilor aduse împotriva sa și a mediatizării arestării sale, care ar fi agravată de calitatea sa de medic implicat activ în viața politică a orașului său 22. Guvernul susține că prejudiciul care rezultă din angajamentul de urmărire penală împotriva reclamantului ar fi rămas chiar și în cazul în care procedura sa se încheia rapid. Guvernul consideră că constatarea încălcării constituie o despăgubire suficientă. 23. Curtea observă în primul rând că nu poate lua în considerare pretinsul prejudiciu legat de angajamentul de urmărire penală împotriva reclamantului ca atare, dat fiind că acest prejudiciu rezultă în mod inevitabil din deschiderea urmăririi penale și nu din durata procedurii. De asemenea, Curtea nu poate lua în considerare pretinsa nedreaptă a urmăririi penale, dat fiind faptul că, dincolo de faptul că procedura era încă în curs de desfășurare la ultima actualizare, acest aspect este în orice caz independent de durata procedurii. 24. În ceea ce privește comunicarea cauzei, Curtea consideră că procedura în litigiu fiind, la 9 noiembrie 1999, încă în curs de desfășurare, acest element nu poate fi luat în considerare. 25. Acest lucru fiind, independent de rezultatul final al procedurii în litigiu durata procedurii în cauză a cauzat deja reclamantului un prejudiciu moral cert. Având în vedere circumstanțele cauzei, în special faptul că până la 9 noiembrie 1999 procedura era încă în curs de desfășurare și în lumina practicii organelor convenției în domeniu, Curtea decide să dea reclamantului suma de 20 de milioane ITL pentru prejudiciu moral. Prospături și cheltuieli de judecată 26. Reclamantul solicită suma de 2 080 000 ITL pentru rambursarea cheltuielilor de procedură efectuate în fața organelor convenției. 27. Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri este de 3,5% l an. PE CES MOTIVE, CURȚA, ÎN L.UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 20 000 000 (80 de milioane) lire italiene pentru daune morale și 2 080 000 (două milioane și 90 de mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% la an de la expirarea termenului menționat și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 1 martie 2001 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE CIACCI

c. ITALIE

(

Requête n° 38878/97

)

ARRÊT

STRASBOURG

1

er

mars 2001

DÉFINITIF

01/06/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention.

En l’affaire Ciacci c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

B.

Conforti

,

G.

Bonello

,

M

me

V.

Strážnická

,

M.

M.

Fischbach

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska,

M.

E.

Levits

,

juges

,

et

de

M.

E.

Fribergh

,

greffier

de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 février 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n°

38878/97) dirigée contre l’Italie et dont un ressortissant de cet Etat, Emilio Ciacci («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («

la Commission

») le 26 novembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

Paolo Iorio, avocat au barreau de Rome. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U. Leanza, assisté de M. V. Esposito, co-agent.

3.

Sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée d’une procédure pénale.

4.

La requête a été transmise à la Cour le 1

er

novembre

1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article

5

§

2 du Protocole n°

11).

5.

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article

52

§

1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article

27

§

1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article

26

§

1 du règlement.

6.

Par une décision du 21 octobre 1999, la Cour a déclaré la requête recevable.

7.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article

59

§

1 du règlement).

EN FAIT

8.

Le 30 juin 1993, le requérant fut dénoncé pour faux en écritures. Le parquet de Catanzaro ouvrit une information judiciaire contre le requérant et un coïnculpé.

9.

Le 12 avril 1994, le ministère public près le tribunal de Catanzaro demanda au juge des investigations préliminaires de classer sans suite la procédure.

10.

Le 16 avril 1994, ledit juge se déclara incompétent et transmit le dossier au ministère public près le juge d’instance de Catanzaro.

11.

L’audience devant le juge d’instance, initialement fixée au 27 mai 1997, fut reportée au 15 octobre 1997 en raison d’une grève des avocats. L’affaire fut ensuite ajournée d’office. Le 3 novembre 1998, la procédure fut renvoyée au 27 janvier 1999. Le jour venu, le juge d’instance constata que le requérant n’avait jamais été invité à comparaître au cours des investigations

; de ce fait, il déclara la nullité de l’ordonnance de renvoi en jugement et ordonna que le dossier de la cause fût transmis au parquet. Le 9 février 1999, le requérant fut interrogé.

12.

Selon les dernières informations fournies par le requérant le 9 novembre 1999, la procédure était, à cette date, encore pendante.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

13.

Le requérant se plaint de la durée de la procédure pénale dirigée contre lui. Il allègue une violation de l’article 6

§

1 de la Convention, qui, dans ses parties pertinentes, est ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

»

14.

Le Gouvernement reconnaît qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

A.

Période à prendre en considération

15.

La période à considérer s’étend du 30 juin 1993, date à laquelle une information judiciaire a été ouverte contre le requérant, au 9 novembre 1999, date à laquelle remontent les dernières informations attestant que la procédure litigieuse était toujours pendante à cette date. Cette période est donc de six ans et quatre mois.

B.

Caractère raisonnable de la procédure

16.

Le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts

Pélissier et Sassi c.

France

[GC], n° 25444/94, 25.3.1999, §

67, et Philis c.

Grèce (n°

2) du 27 juin 1997,

Recueil

des arrêts et décisions

1997-IV, p. 1083, § 35).

17.

La Cour relève d’importants retards par rapport auxquels le Gouvernement, qui reconnaît du reste la violation de l’article 6 § 1 de la Convention, n’a fourni aucune explication pertinente. Ainsi, après la déclaration d’incompétence, datée du 16 avril 1994, du juge des investigations préliminaires près le tribunal de Catanzaro, la première audience devant le juge d’instance de cette ville n’a été fixée qu’au 27 mai 1997, soit trois ans et un mois plus tard. La Cour relève également une autre période d’inactivité inexpliquée d’un an et trois mois entre le 15 octobre 1997 et le 27 janvier 1999. En outre, entre l’interrogatoire du requérant en date du 9 février 1999 et le 9 novembre 1999 aucun autre développement dans la procédure n’a eu lieu.

18.

Par ailleurs, la Cour note qu’une grève des avocats a provoqué un retard d’environ quatre mois.

19.

Compte tenu du comportement des autorités compétentes, la Cour estime que la durée de la procédure en cause n’a pas été «

raisonnable

». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

20.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage moral

21.

A ce titre le requérant demande la somme de 280 millions de lires italiennes (ITL). Il allègue en particulier le préjudice pour sa réputation découlant du caractère injuste de l’accusation portée à son encontre et de la médiatisation de son arrestation, préjudice qui serait aggravé par sa qualité de médecin activement engagé dans la vie politique de sa ville.

22.

Le Gouvernement fait valoir que le préjudice découlant de l’engagement de poursuites à l’encontre du requérant aurait subsisté même au cas où la procédure s’était terminée rapidement. Le Gouvernement estime que la constatation de violation constitue une réparation suffisante.

23.

La Cour observe en premier lieu qu’elle ne saurait prendre en considération le préjudice allégué lié à l’engagement de poursuites à l’encontre du requérant en tant que tel, étant donné que ce préjudice découle inévitablement de l’ouverture des poursuites et non pas de la durée de la procédure. La Cour ne saurait prendre non plus en considération le caractère prétendument injuste des poursuites étant donné qu’au-delà du fait que la procédure était toujours pendante lors de la dernière mise à jour, cet aspect est en tout cas indépendant par rapport à la durée de la procédure.

24.

Quant à la médiatisation de l’affaire, la Cour estime que la procédure litigieuse étant, au 9 novembre 1999, toujours pendante, cet élément ne peut pas être pris en compte.

25.

Cela étant, indépendamment de l’issue finale de la procédure litigieuse la durée de celle-ci a d’ores et déjà causé au requérant un tort moral certain. Eu égard aux circonstances de la cause, notamment le fait qu’au 9 novembre 1999 la procédure était toujours pendante, et à la lumière de la pratique des organes de la Convention en la matière, la Cour décide d’octroyer au requérant la somme de 20 millions ITL pour préjudice moral.

B.

Frais et dépens

26.

Le requérant demande la somme de 2 080 000 ITL au titre du remboursement des frais de procédure encourus devant les organes de la Convention.

27.

Le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour.

28.

La Cour considère qu’il y a lieu d’accorder au requérant la somme qu’il a sollicitée.

C.

Intérêts moratoires

29.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt est de 3,5

% l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, 20 000 000 (vingt millions) lires italiennes pour dommage moral et 2 080 000 (deux millions et quatre-vingt dix mille) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5

% l

’

an à compter de l

’

expiration dudit délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 1

er

mars 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président