AFFAIRE GRAVA c. ITALIE

RESPONDENT

ITA

HOTĂRÂRE

10.07.2003

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 5-1;Non-lieu à examiner l'art. 13;Non-violation de l'art. 7-1;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Frais et dépens (procédure de la Convention) - demande rejetée

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE GRAVA c. ITALIE (CtEDO, 2003)

HUDOC · oficial

În cauza Grava c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune) președintele Lorenzen mis Tulkens Vajić dnii Levits Kovler Zagrebelsky, judecători și al dlui S Nielsen, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 5 decembrie 2002 și 19 iunie 2003, a adoptat hotărârea la această ultimă dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 4352/98) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Gino Grava ( În conformitate cu art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 din convenție, cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 5 decembrie 2002, camera a declarat cererea parțial admisibilă. Guvernul a prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei, dar nu și la solicitant [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Reclamantul a fost trimis la judecată pentru faliment fraudulos, infracțiune pe care a fost acuzat că a comis-o prin acte comise până la 28 martie 1989, data la care tribunalul civil din Pordenone declarase falimentul unei societăți pe care reclamantul o conducea. La o dată nespecificată, acesta din urmă părăsise Italia pentru România și, prin urmare, a fost considerat in absenta 10. Prin hotărârea din 14 octombrie 1991, Tribunalul din Pordenone l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de șase ani de închisoare. 11. Reclamantul a solicitat recurs la Curtea de Apel din Trieste. 12. La 3 martie 1994, reclamantul a fost arestat în România la cererea Parchetului din Trieste 13. Prin hotărârea din 3 mai 1994, Tribunalul din Mehedinti (România) s-a pronunțat pentru extrădarea reclamantului, iar la 3 iunie 1994 persoana interesată a fost extrădată în Italia, unde a fost pus în custodie provizorie. August 1994, a fost arestat la domiciliu și eliberat la 16 septembrie 1994 și supus unei măsuri de securitate constând într-o obligație de a se deplasa de două ori pe săptămână la postul de poliție pentru a semna un registru (obbligo di firma 14. printr-o hotărâre din 6 octombrie 1994, Curtea de Apel din Trieste a redus pedeapsa aplicată reclamantului la patru ani de închisoare. 15. Prin hotărârea definitivă din 24 octombrie 1995, Curtea de Casație l-a decăzut pe solicitant din recursul său. 16. La 28 octombrie 1995, reclamantul a solicitat o eliberare a pedepsei în termen de un an. Prin ordonanța din 23 noiembrie 1995, Curtea de Apel din Trieste a respins această cerere, observând că, la 14 februarie 1991, reclamantul a beneficiat de o reducere de doi ani. 17. La 10 mai 1997, reclamantul a fost arestat în executarea numeroaselor condamnări penale pronunțate împotriva sa. 18. La 16 mai 1997, reclamantul a solicitat o amânare de doi ani în temeiul Decretului prezidențial nr. 394 din 22 În decembrie 1990. Observând că perioadele pe care le-a petrecut în arest provizoriu și sub pârghie extrădătoare s-au ridicat la șase luni și 14 zile, reclamantul a solicitat să se stabilească pedeapsa pentru a fi achitată la un an, cinci luni și șaisprezece zile de închisoare, ceea ce i-ar fi permis să beneficieze de măsura alternativă a preluării de către serviciul social ( Prin ordonanța din 22 iulie 1997, Curtea de Apel din Trieste a respins cererile reclamantului. În primul rând, Curtea de Apel din Trieste observase că acesta beneficiase deja de o reducere a pedepsei în legătură cu o condamnare la doi ani de închisoare care a devenit definitivă în 1989. În al doilea rând, art. 721 din Codul de procedură penală (denumit în continuare "CPP") (principio di specialà), conform căruia o persoană extrădată nu putea fi supusă privării de libertate pentru fapte diferite de cele pentru care a fost acordată extrădarea. Cu toate acestea, acest principiu a găsit o excepție în cazul în care, având posibilitatea, persoana interesată nu părăsi teritoriul statului în termen de 45 de zile de la data eliberării sale. În speță, din dosar reiese că, după pronunțarea hotărârii Curții de Casație din 24 octombrie 1995, reclamantul nu părăsise teritoriul italian. Faptul că nu era în posesia documentelor valabile pentru expatriere nu era relevant, fiind deschis reclamantului să solicite eliberarea lor; prin urmare, Curtea de Apel a considerat că condamnări diferite de cele referitoare la procedura încheiată la 24 octombrie 1995 puteau fi executate împotriva reclamantului. Aceasta a stabilit durata globală a pedepsei pe care reclamantul urma să o execute la trei ani, zece luni și 15 zile de închisoare. 20. Printr-o ordonanță din 7 august 1997, Parchetul Trieste, având în vedere condamnările pronunțate împotriva reclamantului, reducerile de pedeapsă de care acesta beneficiase și perioadele de privare de libertate pe care le suferise, a stabilit durata globală a pedepsei care urma să fie executată la trei ani, șapte luni și șaisprezece zile. Parchetul a arătat că reclamantul a început să execute această pedeapsă la 10 mai 1997 și a stabilit data eliberării sale la 25 decembrie 2000. La 8 august 1997, reclamantul s-a asigurat că dispune de casarea împotriva ordonanței Curții de Apel din Trieste din 22 iulie 1997. El a observat că, în conformitate cu art. 721 din CPP, o excepție de la principiul specialității ar putea avea loc dacă persoana extrădată nu ar părăsi teritoriul italian în termen de 45 de zile de la data eliberării sale definitive, aceasta este în plus, reclamantul a fost supus unei măsuri de securitate și nu avea dreptul de a obține documentele necesare pentru expatriere. 22. La 20 noiembrie 1997, reclamantul a solicitat, de asemenea, revocarea ordonanței Parchetului din Trieste din 7 august 1997. El a observat că această decizie a aplicat principiile stabilite de Curtea de Apel în ordonanța sa din 22 iulie 1997. Într-adevăr, Parchetul stabilise pedeapsa care urma să fie achitată ținând cont de numeroase condamnări pronunțate împotriva sa. Cu toate acestea, conform articolului 721 din CPP, numai condamnarea devenită definitivă la 24 octombrie 1995 putea fi executată. În plus, reclamantul a solicitat acordarea unei scutiri de pedeapsă și deducerea perioadelor de detenție provizorie și de extrădare. 23. Prin ordonanța din 3 februarie 1998, Curtea de Apel din Trieste a respins cererea din 20 noiembrie 1997. 24. printr-o hotărâre din 4 mai 1998, Curtea de Casație, primind, în esență, motivele de recurs ale reclamantului, a respins Ordonanța din 22 noiembrie 1997. 24. iulie 1997 și a indicat Curtea de Apel din Trieste ca instanță de trimitere. Curtea de Casație a observat, de asemenea, că numai condamnarea devenită definitivă la 24 octombrie 1995 putea fi executată împotriva reclamantului și, prin urmare, acordarea unei remiteri în legătură cu alte condamnări care nu puteau fi executate nu a împiedicat acordarea unei noi reduceri. În cele din urmă, Curtea de Apel ar fi trebuit să deducă din pedeapsa principală perioada de extrădare în România 25. Într-un memoriu din 6 august 1998, reclamantul a solicitat eliberarea cu titlu provizoriu și a observat că, ținând seama de principiile indicate de Curtea de Casație în Hotărârea sa din 4 mai 1998 și de posibilitatea de a obține o reducere a pedepsei, durata globală a privării de libertate pe care o suferise a depășit acum pedeapsa care urma să fie executată. 26. Printr-o ordonanță din 14 august 1998, Parchetul din Trieste a ordonat eliberarea reclamantului. El a menționat că singura pedeapsă care putea fi executată era cea la patru ani de închisoare care rezultă din hotărârea definitivă a Curții de Casație din 24 octombrie 1995. Or, recurentul, care suferise o detenție provizorie de șase luni și paisprezece zile, fusese deja închis un an și trei luni. La 28 iulie 1998, el a beneficiat de o reducere (liberazione anticipata) de 90 de zile. Prin urmare, pedeapsa care îi mai rămăsese de ispășit era mai mică de doi ani, durata maximă a reducerii care ar fi putut fi acordată. 27. Ședința în fața Curții de Apel din Trieste, stabilită inițial la 24 iulie 1998 Septembrie 1998, a fost trimisă la cererea avocatului reclamantului în primul rând la 20 octombrie, apoi la 1 decembrie 1998. 28. Prin ordonanța din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 22 decembrie 1998, Curtea de Apel din Trieste a stabilit durata globală a pedepsei pe care reclamantul urma să o execute la un an, nouă luni și douăzeci și șase de zile. DREPTUL INTERN PERTINENT 29. În părțile sale relevante, art. 1 din Decretul prezidențial nr. 394 din 22 decembrie 1990 se citește după cum urmează O reducere a pedepsei se acordă pentru nu mai mult de doi ani în ceea ce privește pedepsele cu închisoarea și nu pentru mai mult de zece milioane de lire în ceea ce privește amenzile 30. Încălcarea fraudei este prevăzută și pedepsită prin art. 216 din Decretul regal nr. 267 din 16 martie 1942, care poate fi aplicată de la trei la zece ani de închisoare. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 5 alineatul (1) litera (a) DIN CONVENȚIA 31. Reclamantul se plânge de faptul că înainte de 1 În decembrie 1998, Curtea de Apel din Trieste nu a aplicat în mod corespunzător principiul specialității în materie de extrădare și a refuzat să îi acorde predarea prevăzută la art. 1 din Decretul prezidențial nr. 394 din 22 decembrie 1990 și contestă, de asemenea, motivele deciziilor luate împotriva sa. 32. Cu toate acestea, în decizia sa privind admisibilitatea cererii, Curtea a considerat că dispoziția invocată de solicitant nu era relevantă în speță. În schimb, în decizia sa privind admisibilitatea cererii, Curtea a considerat că dispoziția invocată de solicitant nu era pertinentă în speță. În schimb, aceasta a considerat că acest motiv era gata să fie analizat din perspectiva articolului 5 alineatul (1) litera (a), a articolului 7 alineatul (1) și a articolului 13 din convenție. 33. Curtea consideră oportun să examineze mai întâi dacă a existat o încălcare a articolului 5 alineatul (1) litera (a) din Convenție. Această dispoziție se citește astfel Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția cazurilor următoare și în conformitate cu căile legale, dacă este reținut în mod regulat după condamnarea de către o instanță competentă. 34. Guvernul observă că reclamantul nu a fost privat de libertate în așteptarea unei decizii privind temeinicia acuzațiilor, ci a fost reținut în executarea unor condamnări definitive. În acest caz, acordarea unei pedepse depindea de soluția unor probleme juridice complexe, în special de posibilitatea de a adăuga la condamnarea pronunțată la 6 octombrie 1994 cele impuse anterior reclamantului. Pe de altă parte, acesta din urmă a avut posibilitatea de a prezenta, în cadrul unor proceduri echitabile și adecvate, plângerile sale instanțelor interne, care s-au conformat în cele din urmă principiilor de drept exprimate de Curtea de Casație în Hotărârea sa din 4 mai 1998. 35. Guvernul subliniază, de asemenea, că faptul că eliberarea pedepsei a fost acordată numai la 1 ianuarie 1998. În decembrie 1998 s-a datorat complexității cauzei și cererilor de trimitere prezentate de avocatul reclamantului. Într-adevăr, Curtea de Apel din Trieste stabilise data ședinței deja la 24 septembrie 1998. Cu toate acestea, aceasta a fost amânată de două ori la cererea apărării. 36. Guvernul susține, de asemenea, că nu poate fi identificată nicio încălcare a principiului specialității în speță. El face trimitere, în această privință, la hotărârile Curții de Apel din Trieste și ale Curții de Casație. 37. Reclamantul nu a prezentat observații. Într-o scrisoare din 17 iulie 2002, acesta s-a limitat să solicite Curții să continue examinarea cererii sale. 38. Curtea constată că reclamantul a fost condamnat de Tribunalul din Pordenone la o pedeapsă de șase ani de închisoare, care a fost redusă la patru ani de Curtea de Apel din Trieste (a se vedea punctele 10 și 14 de mai sus). În consecință, privarea de libertate la care a fost supus reclamantul se analizează în detenție legală a unei persoane după condamnarea de către o instanță competentă în sensul articolului 5 alineatul (1) litera (a) din convenție. 39. Condamnarea reclamantului a devenit definitivă la 24 octombrie 1995 (a se vedea punctul 15 de mai sus). noiembrie 1997, reclamantul a solicitat o reducere a pedepsei, dar aceasta a fost refuzată de trei ori de Curtea de Apel din Trieste, în principal pe motiv că persoana în cauză beneficiase deja de alte reduceri (a se vedea punctele 16, 18-19 și 22-23 de mai sus). Numai la 22 decembrie 1998, această instanță, care a aplicat principiile Curții de Casație în hotărârea sa din 4 mai 1998, a acordat predarea solicitată, la care reclamantul avea dreptul în temeiul Decretului prezidențial nr. 394 din 1990. Întradevăr, numai condamnarea devenită definitivă la 24 octombrie 1995 fiind posibilă executarea, existența altor condamnări nu a împiedicat aplicarea acestui text de lege (a se vedea punctele 24 și 28 de mai sus). 40. Curtea arată că reclamantul a fost eliberat la 14 august 1998, data la care a executat o pedeapsă totală de doi ani, două luni și patru zile (a se vedea punctele 26 și 28 de mai sus). Prin urmare, acesta a rămas să execute un an, nouă luni și 26 de zile de închisoare, mai puțin decât durata maximă de predare care i-a fost acordată ulterior (doi ani). 41. În aceste împrejurări, Curtea constată că reclamantul a ispășit o pedeapsă de două luni și patru zile mai lungă decât cea care rezultă din condamnarea pronunțată împotriva sa și din predarea la care avea dreptul. În această privință, trebuie amintit că scopul convenției este de a proteja drepturile nu teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective (a se vedea, printre altele, Kamasinski c. Austria, Hotărârea din 19 decembrie 1989, seria A n În plus, lista excepțiilor de la dreptul la libertate prevăzută la art. 5 alineatul (1) are un caracter exhaustiv și numai o interpretare strânsă, în conformitate cu scopul acestei dispoziții: asigurarea faptului că nimeni nu este privat în mod arbitrar de libertatea sa (a se vedea în special Van der Leer c. Țările de Jos, Hotărârea din 21 februarie 1990, seria A n 170-A, p. 12, § 22 Wassink c. Țările de Jos , Hotărârea din 27 septembrie 1990, seria A n 185-A, p. 11, § 24 Quinn c. Franța , Hotărârea din 22 martie 1995, seria A n 311, p. 17, § Giulia Manzoni c. Italia , Hotărârea din 1 iulie 1997, Rec., 1997, Rec., 1997-III, § 25). 43. Or, Curtea constată că, așa cum reiese dintr-o lectură a articolului 1 din Decretul prezidențial nr. 394 din 1990 (a se vedea punctul 29 de mai sus), în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile relevante, autoritățile judiciare italiene nu au nicio putere discreționară, ci sunt obligate să aplice scutirile în măsura prevăzută de lege. 44. În cazul de față, hotărârea definitivă privind cererea de predare a pedepsei reclamantului a intervenit într-un stadiu prea avansat, adică după eliberarea sa și atunci când persoana în cauză a executat deja o pedeapsă mai mare decât cea care ar fi rezultat în cazul acordării profitului solicitat. Este adevărat că, după cum subliniază guvernul, unele întârzieri în desfășurarea instanțelor au fost cauzate de solicitant, care a solicitat în special trimiterea ședințelor din 24 septembrie și 20 octombrie 1998 (a se vedea punctul 27 de mai sus). Cu toate acestea, aceste termene au avut loc după eliberarea persoanei în cauză și, prin urmare, nu au avut nicio influență asupra duratei generale a privării sale de libertate. 45. Ca urmare a faptelor descrise mai sus, reclamantul a executat o pedeapsă cu o durată mai mare decât cea pe care ar fi trebuit să o suporte în conformitate cu sistemul juridic național și ținând seama de beneficiile la care avea dreptul și, prin urmare, surplusul său de închisoare nu poate fi analizat în mod regulat în sensul Convenției. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 alineatul (1) litera (a) punctul II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIA 47. Astfel, art. 13 din Convenție este formulat Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 48. Curtea constată că presupusa încălcare a articolului 13 derivă din aceleași fapte pe care aceasta le-a examinat din perspectiva articolului 5 alineatul (1) litera (a). Având în vedere concluzia la care a ajuns cu privire la această din urmă dispoziție (a se vedea punctul 46 de mai sus), Curtea consideră că nu este necesar să se examineze separat motivul reclamantului din perspectiva articolului 13 din Convenție. III. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 7 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 49. Astfel, art. 7 alineatul (1) din convenție este formulat Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituie o încălcare a legislației naționale sau internaționale; de asemenea, nu se aplică nicio pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă în momentul comiterii infracțiunii. Curtea constată că, la 6 octombrie 1994, reclamantul a fost condamnat la patru ani de închisoare pentru faliment fraudulos (a se vedea punctele 9 și 14 de mai sus). Este clar că această pedeapsă nu a depășit limita legală care poate fi aplicată pentru infracțiunea de care a fost acuzat reclamantul în momentul comiterii acesteia (a se vedea punctul 30 de mai sus). 51. În plus, în opinia Curții, "pedeapsa" în sensul articolului 7 alineatul (1) trebuie considerată ca fiind cea de patru ani de închisoare. Într-adevăr, problema acordării predării prevăzută de decretul prezidențial nr. 394 din 1990 se referă la executarea pedepsei, nu la pedeapsa însăși. În consecință, nu se poate spune că pedeapsa a fost mai grea decât cea prevăzută de lege (a se vedea mutatis mutandis Hogben c. Regatul Unit, nr 11653/85, Decizia Comisiei din 3 martie 1986, Deciziile și rapoartele (DR) 46, p. 231, 242, în ceea ce privește eliberarea condiționată). 52. Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a articolului 7 alineatul (1) din Convenție. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 53. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 000 EUR pentru repararea daunelor morale suferite din cauza privării sale de libertate. 55. Guvernul observă că reclamantul nu a demonstrat în mod corespunzător existența unei legături de cauzalitate între încălcarea convenției și un eventual prejudiciu material, iar în ceea ce privește prejudiciul moral, consideră că o hotărâre care a dus la încălcarea convenției ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă. 56. Curtea apreciază că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert. Având în vedere circumstanțele cauzei și hotărând în mod echitabil în conformitate cu art. 41 din convenție, aceasta decide să îi acorde suma de 8 000 EUR. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 57. Reclamantul a declarat că a pierdut o mare parte de timp Pe de altă parte, deși a fost invitat de către grefa Curții, acesta nu a prezentat nici note de cheltuieli și cheltuieli de judecată referitoare la procedura națională și la cea din fața organelor convenției, nici nu a precizat valoarea acestora. 58. Guvernul se bazează pe înțelepciunea Curții. 59. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, alocarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată efectuate de solicitant nu poate interveni decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea Belziuk c. Polonia, Hotărârea din 25 martie 1998, Rec., 1998-II, p. 573, punctul 49). Cu toate acestea, Curtea subliniază că reclamantul nu a dat nicio precizare cu privire la cheltuielile pentru care solicită rambursarea; prin urmare, este necesar să se respingă cererea sa. Interesele moratoriu 60. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, afirmă că a existat o încălcare a articolului 5 alineatul (1) litera (a) din Convenție A declarat că nu este necesar să se examineze dacă a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție A declarat că nu a existat nicio încălcare a articolului 7 alineatul (1) din Convenție afirmă că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 8 000 EUR (8 000 EUR) pentru daune morale că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 10 iulie 2003 în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul adjunct Președinte