AFFAIRE PEZONE c. ITALIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 42098/98) împotriva Republicii Italiene și inițiată de către un cetățean al acestui stat, D-nul Luigi Pezone ("reclamantul"), care a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") pe 12 ianuarie 1998 în virtutea articolului 25 anterior al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de către Maistrul D. Jachia, avocat la Milano. Guvernul italian ("Guvernul") este reprezentat de către agentul său, D-nul I. M. Braguglia, și de către coagentul acestuia, D-nul F. Crisafulli.

Reclamantul susținea în particular imposibilitatea obținerii unei reparații pentru perioada petrecută în detenție fără titlu legal.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, dată de intrare în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11).

Cererea a fost atribuită fostei seconde secții a Curții (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulament.

Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost atribuită primei secții astfel reorganizate (art. 52 § 1).

Prin decizie din 12 septembrie 2002, camera a conexat pe fond excepția de neepuizare a căilor de atac interne ridicate de Guvern și a declarat petiția admisibilă.

Reclamantul nu a depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din Regulament) și a formulat doar cererile sale de satisfacție echitabilă. Guvernul a prezentat comentarii scrise cu privire la acestea. PE FOND I.

Reclamantul a fost supus mai multor proceduri penale, la finalizarea cărora a fost condamnat la pedepse de închisoare. Prin decret din 16 noiembrie 1991, procurorul de la Trieste a determinat cumulul pedepselor și a ordonat punerea în libertate a reclamantului începând cu 4 aprilie 1992.

Pe 4 aprilie 1992, reclamantul a fost pus în libertate pentru ca și-ar fi executat pedeapsa. A. Detenția litigioasă

Pe 27 noiembrie 1992, procurorul de la Napoli - referindu-se la o decizie de condamnare la doi ani de închisoare pronunțată pe 8 noiembrie 1989 de către curtea de apel de la Napoli - a ordonat executarea acestei condamnări și arestarea reclamantului. Reclamantul a fost arestat pe 11 decembrie 1992.

Pe 28 februarie 1994, reclamantul a introdus o căi de atac la procurorul de la Napoli, contestând legalitatea detenției sale. El susținea în esență că executa o pedeapsă pentru care fusese plasat în detenție preventivă în perioada 1982-1985 și că această perioadă nu fusese luată în considerare de procuror.

Prin decizie din 25 martie 1994, procurorul de la Napoli a admis calea de atac a reclamantului și a ordonat punerea imediată în libertate a acestuia. Din decizie rezultă că, ca urmare a căii de atac a reclamantului, procurorul solicită și a obținut informațiile menționate de reclamant în calea de atac. S-a dovedit că reclamantul fusese plasat în detenție preventivă la Sulmona timp de doi ani, cinci luni și douăzeci și nouă de zile, că această detenție preventivă privea condamnarea curții de apel de la Napoli și că nu fusese luată în considerare la cumulul pedepselor.

O notă a procurorului general de la Napoli datată din 22 iulie 1994, pe care autoritățile italiene au transmis-o, consemnează că acesta nu putuse consulta dossierul penitenciar al reclamantului, păstrat la penitenciarul de la Sulmona, decât în martie 1994, și putuse astfel urmări istoricul detențiilor reclamantului. B. Căile de atac în reparație

Pe 13 aprilie 1995, reclamantul a introdus la tribunalul din Salerno o acțiune în răspundere civilă a judecătorilor S.I. și C.C., membri respectivi ai parchetului de la Trieste și al parchetului de la Napoli. Invocând legea nr. 117 din 13 aprilie 1988, reclamantul solicita o reparație pentru perioada de cincisprezece luni și paisprezece zile pe care o petrecuse în detenție fără titlu și care rezulta dintr-o eroare de calcul comisă de acești judecători și dintr-o neatenție gravă a acestora.

Prin decizie din 4 octombrie 1995, tribunalul din Salerno a respins calea de atac. La titlu preliminar, tribunalul a reținut doar acțiunea intentată împotriva lui S.I., deoarece numai acesta era autorul ordinului de arestare din 27 noiembrie 1992 în executarea condamnării curții de apel de la Napoli. Apoi, tribunalul a apreciat că neregularitatea actului incriminat rezulta dintr-o eroare de calcul și nu intra în noțiunea de act privativ de libertate emis "în afara cazurilor prevăzute de lege (art. 2 § 3 d) al legii nr. 117 din 1988)"; prin urmare, răspunderea magistratului nu putea fi pusă în discuție. În al doilea rând, tribunalul a apreciat că neatenția procurorului nu putea fi calificată ca inexcuzabilă, deoarece S.I., înainte de a-și lua decizia, se adresase corect diferitelor administrații penitenciare pentru a aduna datele care îi permiteau să urmărească istoricul detenției reclamantului. Or, dacă anumite administrații penitenciare nu furnizaseră datele solicitate, aceasta nu putea fi reproșată magistratului. În sfârșit, tribunalul a constatat că reclamantul nu atacase nici decizia de calcul al pedepsei, nici ordinul de executare printr-o cale de atac la judecătorul de aplicare a pedepselor, în sensul articolului 665 § 4 al codului de procedură penală; reclamantul, pentru a contesta legalitatea detenției sale, se adresase procurorului și, pentru a o face, așteptase până pe 28 februarie 1994.

Reclamantul a interpus apel la această decizie. În particular, susținea că a epuizat căile de atac, dat fiind că a introdus o cale de atac la procuror în conformitate cu art. 657 § 3 al codului de procedură penală și a avut succes. Mai mult decât atât, plângerea sa se referea la neluarea în considerare a unei perioade de detenție preventivă și nu la calculul pedepselor de închisoare.

Prin decizie din 24 iulie 1996, curtea de apel din Salerno a respins apelul reclamantului, urmând raționamentul tribunalului și confirmând integral decizia atacată.

Reclamantul a introdus un recurs în casație, invocând în particular că a epuizat căile de atac, deoarece se folosise și cu succes de una din căile de atac existente capabile să remedieaze situația sa.

Prin decizie din 7 iulie 1997, depusă în dosar pe 23 decembrie 1997, Curtea de casație a respins recursul, apreciând că reclamantul nu putea să se prevaleze de acțiunea în reparație motiv pentru care nu epuizase remediile la dispoziția sa. Din această decizie rezultă că, admițând că calea de atac folosită de reclamant era alternativă la cea pe care nu o folosise, Curtea aprecieze că aceasta din urmă trebuia considerată ca fiind privilegiată de legea nr. 117 din 1988. Prin urmare, reclamantul nu epuizase căile de atac și acest motiv de inadmisibilitate absorbia pe toate celelalte. II.

Conform articolului 314 § 2 al codului de procedură penală, orice persoană care a petrecut o perioadă în detenție preventivă care ulterior a fost recunoscută ca fiind ilegală (și anume neconcordantă cu articolele 273 și 280 ale codului de procedură penală) printr-o decizie definitivă are dreptul la o reparație. Cererea de reparație trebuie introdusă într-un termen de optsprezece luni de la decizia care recunoaște caracterul ilegal al detenției preventive.

La epoca faptelor, nici o reparație nu era posibilă pentru o detenție după condamnare care se dovedise ilegală.

Curtea constituțională (hotărârea nr. 310 din 25 iulie 1996) a declarat art. 314 al codului de procedură penală neconstituțional în măsura în care nu recunoștea dreptul la reparație în cazul detenției neregulate care urmează unui ordin de executare a unei condamnări. Acțiunea în răspundere civilă a magistraților

Legea nr. 117 din 1988 reglementează acțiunea în răspundere civilă a magistraților. art. 2 § 3 d) al legii prevede că răspunderea unui magistrat poate fi pusă în discuție atunci când acesta a adoptat - cu intenție sau din culpă gravă - o măsură privativă de libertate în afara cazurilor prevăzute de lege. Conform articolului 4, acțiunea poate fi introdusă după epuizarea căilor de atac care permit atacarea măsurii litigioase și în orice caz numai atunci când măsura litigioasă nu mai este modificabilă sau revocabilă. Aplicabilitatea directă a articolului 5 § 5 al Convenției

Aplicabilitatea directă a articolului 5 § 5 al Convenției a fost în mod constant negată de către jurisdicțiile italiene. De exemplu, în hotărârea nr. 2823 din 20 mai 1991 (cauza Cruciani), a doua secție a Curții de casație susținea, în privința articolului 5 § 5 al Convenției, că această dispoziție se limita la a prevedea într-o manieră generală un drept la reparație, din care rezulta doar o obligație pentru Statul pârât de a o pune în aplicare prin instrumentele sale interne și neaplicabilitatea directă a dispoziției în cauză. PE DREPT I.

Curtea reamintește că §5 al articolului 5 este respectat atunci când se poate solicita reparație pentru o privare de libertate efectuată în condiții contrare paragrafelor 1, 2, 3 sau 4 (Wassink c. Țările de Jos, hotărâre din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185-A, p. 14, § 38; Tsirlis și Koulumpas c. Grecia, hotărâre din 29 mai 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-III, nr. 38, p. 925, § 5). Dreptul la reparație presupune deci că o încălcare a unuia din acești alți paragrafi a fost stabilită de o autoritate națională sau de Curt.

Trebuie deci să se cerceteze dacă detenția reclamantului de la 11 decembrie 1992 la 25 martie 1994 era "pe cale legală" și era "regulată" în sensul articolului 5 § 1 al Convenției. A. Privind regularitatea detenției în sensul articolului 5 § 1 al Convenției

Reclamantul susține că detenția de care se plânge nu rezulta dintr-o condamnare în sensul articolului 5 § 1 a) al Convenției, ci urma unui ordin de arestare ilegal, deoarece emis de către un procuror general care, prin neatenție sau prin o greșeală gravă, nu verificase anterior dacă reclamantul nu executase deja în totalitate pedeapsa sa. Reclamantul subliniază că decizia prin care a fost pus în libertate recunoaște că executase deja întreaga pedeapsă. Reclamantul observă apoi că eliberarea sa a avut loc după o perioadă lungă de detenție și că greșeala ar fi fost semnalată de el procurorului de la Napoli chiar înainte ca apărătorul să introducă o instanță formală de eliberare.

Guvernul susține că detenția reclamantului intră sub incidența articolului 5 § 1 a) al Convenției, care autorizează privarea de libertate personală ca urmare a unei condamnări. În această privință, observă că reclamantul a fost condamnat la mai mulți ani de închisoare prin hotărâri definitiv. Admițând că cazul de față nu ar fi trebuit să se producă și că reclamantul a fost deținut "nefolosit", Guvernul susține că detenția a fost regulată.

Curtea reamintește că Convenția se referă în esență la legislația națională și prevede obligația de a respecta standardele sale substantive și de formă, dar exige în plus conformitatea oricărei măsuri privative de libertate cu scopul articolului 5: protejarea individului împotriva arbitrarului (vezi, printre multe altele, hotărâri Bozano c. Franța din 18 decembrie 1986, seria A nr. 111, p. 23, § 54, și Loukanov c. Bulgaria din 20 martie 1997, Culegere 1997-II, pp. 543-544, § 41).

În primul rând, autorităților naționale, și în special tribunalelor, le revine sarcina de a interpreta și aplica dreptul intern. Cu toate acestea, art. 5 § 1 previne că nerespectarea dreptului intern constituie o încălcare a Convenției, din care rezultă că Curtea poate și trebuie să efectueze un anumit control pentru a determina dacă acest drept a fost respectat (vezi Bouamar c. Belgia, hotărâre din 29 februarie 1988, seria A nr. 129, p. 21, § 49).

O detenție este în principiu regulată dacă are loc în executarea unei decizii judiciare. Constatarea ulterioară a unui derapaj de către judecător poate să nu afecteze, în dreptul intern, valabilitatea detenției suferite în intervalul respectiv. De aceea organele din Strasbourg se refuză întotdeauna să accepte cereri provenind de la persoane găsite vinovate de infracțiuni penale care invocă că instanțele de apel au constatat că verdictul de vinovăție sau pedeapsa se baza pe erori de fapt sau drept (Benham c. Regatul Unit, hotărâre din 10 iunie 1996, Culegere 1996-III, p. 753, § 42; Tsirlis și Kouloumpas c. Grecia, precitată, § 58).

Curtea constată că în cazul de față, reclamantul a fost deținut din cauza unei erori de calcul al duratei pedepsei sale, și anume o perioadă anterioară de detenție nu fusese luată în considerare (vezi §§ 14-15). Eliberarea reclamantului a avut loc atunci când procurorul general de la Napoli a descoperit această eroare.

În aceste condiții, Curtea apreciază că nu existau motive pertinente care să justifice detenția reclamantului și că aceasta era fără titlu legal. Ea nu ar putea deci să treacă nici pentru o detenție "pe cale legală" nici pentru o detenție "regulată" în sensul articolului 5 § 1.

În concluzie, a existat o încălcare a articolului 5 § 1 al Convenției. B. Privind art. 5 § 5 al Convenției a) Privind excepția preliminară de neepuizare a căilor de atac interne

Pentru cazul în care Curtea ar considera că detenția reclamantului nu a fost regulată, Guvernul susține că reclamantul nu obținuse reparație deoarece nu epuizase căile de atac interne.

În primul rând, Guvernul observă că reclamantul solicita eliberarea de la procurorul de la Napoli în vreme ce ar fi putut introduce această cerere în fața judecătorului de aplicare a pedepselor și că acest remedy pe care nu l-a folosit era un remedy judecătoresc.

În al doilea rând, Guvernul susține că reclamantul ar fi trebuit să ridice o chestiune de constituționalitate a articolului 314 al codului de procedură penală, dispoziție care de altfel a fost declarată neconstituțională în 1996.

Reclamantul observă că, pentru a solicita eliberarea, a ales una din cele două remedii existente în dreptul italian; remediul pe care l-a ales avea mai multe șanse de succes, deoarece eliberarea depindea numai de informațiile pe care numai procurorul general le putea obține. Reclamantul adaugă că, conform Curții de casație (hotărâri nr. 3246 din 1995; nr. 3590 din 1995; nr. 3252 din 1997; nr. 1622 din 1998), apelul la judecătorul de aplicare a pedepselor nu este un remedy obișnuit.

Cu privire la recursul constituțional, reclamantul observă că în dreptul italian, un individ nu are acces direct la Curtea constituțională pentru a o invita să verifice constituționalitatea unei legi.

La admisibilitate, Curtea îsi asumase această întrebare cu pe fond. Având în vedere concluzia trasă pentru grievul mai sus menționat (vezi §37), trebuie să se examineze excepția.

Curtea reamintește că obligația de a epuiza căile de atac interne se limitează la aceea de a folosi în mod normal căile de atac care sunt probabil eficace, suficiente și accesibile (Buscarini și alții c. San Marino [GC] nr. 24645/94, CEDO 1999-1; Assenov și alții c. Bulgaria, hotărâre din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII) și că calea de atac trebuie să fie capabilă să ofere direct remediul la situația litigioasă (Durrand c. Franța, nr. 36153/97, decizie a Comisiei din 20 mai 1998, DR 93-A, p. 104; Kustannus Oy Vapaa Ajatellija AB și alții c. Finlanda, nr. 20471/92, decizie a Comisiei din 15 aprilie 1996, DR 85, p. 29). Mai mult, în materia detenției, o cerere de eliberare, urmată de căile de atac corespunzătoare, constituie o cale de atac adecvată și eficace, și reclamantul nu este ținut să se prevaleze de alte căi de atac vizând același rezultat, și anume un control judecătoresc al legalității menținerii în detenție și punerea în libertate (Wojcik c. Polonia, nr. 26757/95, decizie a Comisiei din 7 iulie 1997, DR 40, p. 24).

Dat fiind că reclamantul a folosit una din cele două remedii de care dispunea și a obținut eliberarea și constatarea neregularității detenției, nu i se poate reproșa că nu a folosit căi de drept care ar fi vizat în esență același scop și, mai mult, nu ar fi oferit mai bune șanse de succes (vezi în particular, mutatis mutandis, A. c. Franța, hotărâre din 23 noiembrie 1993, seria A nr. 277-B, p. 48, § 32; De Moor c. Belgia, hotărâre din 23 iunie 1994, seria A nr. 292-A).

Primul aspect al excepției Guvernului se dovedește deci fără temei.

Curtea reamintește apoi că, în sistemul juridic italian, un individ nu se bucură de acces direct la Curtea constituțională pentru a o invita să verifice constituționalitatea unei legi. Prin urmare, o asemenea cerere nu ar putea fi analizată ca o cale de atac ale cărei epuizare este cerută de art. 35 al Convenției (Spadea și Scalabrino c. Italia, hotărâre din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315-B, p. 23, § 24).

Al doilea aspect al excepției Guvernului se dovedește deci de asemenea fără temei.

În consecință, trebuie respingere excepția preliminară. b) Privind respectarea articolului 5 § 5 al Convenției

Reclamantul se plânge că nu a fost indemizat în ciuda neregularității detenției sale. El observă că art. 314 al codului de procedură penală nu prevedea la acea vreme o reparație pentru cazuri de detenție ca al său.

Guvernul susține pe de o parte că art. 5 § 5 al Convenției nu este aplicabil deoarece detenția litigioasă nu se analizează ca o detenție preventivă. Pe de altă parte, Guvernul susține că detenția reclamantului era regulată și invocă deci inaplicabilitatea articolului 5 § 5.

Curtea venit de a concluziona că detenția reclamantului era neregulată în sensul paragrafului 1 al articolului 5 al Convenției (§37 mai sus).

Curtea constată că nicio dispoziție nu permitea reclamantului să prezinte o cerere de despăgubire pentru detenție neregulată în fața autorităților naționale (vezi paragrafele 22-26).

Curtea constată apoi că calea de atac intentată de reclamant, pe care era îndreptățit să o încerce pentru a angaja răspunderea magistraților, nu a reușit (mutatis mutandis, N.C. c. Italia [GC], nr. 24952/94, § 57).

La lumina acestor considerații, Curtea apreciază că a existat de asemenea o încălcare a paragrafului 5 al articolului 5 al Convenției (vezi, de exemplu, Fox, Campbell și Hartley c. Regatul Unit, hotărâre din 30 august 1990, seria A nr. 182, p. 21, § 46). II.

Reclamantul solicită suma de 395 000 EUR pentru daune materiale și morale.

Guvernul observă că reclamantul nu a dovedit în mod corespunzător existența unui nexus cauzal între încălcarea Convenției și un posibil prejudiciu material. Cât privește prejudiciul moral, Guvernul apreciază că o hotărâre concluzionând cu privire la încălcarea Convenției ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea apreciază că reclamantul a suferit o daună morală certă. Având în vedere circumstanțele cauzei și hotărând în echitate cum dorește art. 41 al Convenției, ea decide să îi acorde suma de 35 000 EUR (mutatis mutandis, Grava c. Italia, nr. 43522/98, hotărâre din 10 iulie 2003, § 56). B. Frais și dépens

Reclamantul solicita rambursarea a 1 100 000 ITL pentru cheltuielile procedurilor la Strasbourg și 13 500 000 ITL pentru honorarii avocat.

Mai mult, reclamantul solicita rambursarea cheltuielilor procedurilor interne la suma de 3 450 000 ITL și a honorariilor avocatului până la 28 000 000 ITL.

Guvernul susține că costurile indivizibile, cum ar fi honorarii avocat în procedura internă, nu sunt rambursabile. Pentru rest, se înclină în fața înțelepciunii Curții.

Curtea reamintește că alocarea cheltuielilor și costurilor conform articolului 41 presupune că sunt stabilite în realitatea, necesitatea lor și, mai mult, caracterul rezonabil al ratei (Iatridis c. Grecia, (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI). Curtea nu se îndoiește de necesitatea cheltuielilor reclamate și că au fost într-adevăr suportate. Ea consideră totuși prea mari onorarii totale revendicate. Curtea apreciază deci că trebuie să fie rambursate doar parțial.

Având în vedere circumstanțele cauzei și hotărând în echitate cum dorește art. 41 al Convenției, Curtea apreciază rezonabil să aloce suma de 8 000 EUR pentru cheltuieli și costuri. C. Dobânzi de întârziere

Curtea apreciază potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata de dobândă a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Respinge excepția preliminară a Guvernului; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 al Convenției; 3. Declară că a existat o încălcare a articolului 5 § 5 al Convenției; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, următoarele sume: i. 35 000 EUR (treizeci și cinci mii euro) pentru daune; ii. 8 000 EUR (opt mii euro) pentru cheltuieli și costuri; iii. orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit pe aceste sume; b) că, de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 18 decembrie 2003 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier adjunct Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 42098/98) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Luigi Pezone (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 12 janvier 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par Maître D. Jachia, avocat à Milan. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. I. M. Braguglia, et par son coagent, M. F. Crisafulli.

Le requérant alléguait en particulier l'impossibilité d'obtenir une réparation pour la période passée en détention sans titre.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

La requête a été attribuée à l'ancienne deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 12 septembre 2002, la chambre a joint au fond l'exception de non-épuisement des voies de recours internes soulevée par le Gouvernement et a déclaré la requête recevable.

Le requérant n'a pas déposé d'observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement) et a uniquement formulé ses demandes de satisfaction équitable. Le Gouvernement a soumis des commentaires écrits sur ces dernières. EN FAIT I.

Le requérant a fait l'objet de plusieurs procédures pénales, à l'issue desquelles il a été condamné à des peines d'emprisonnement. Par un décret du 16 novembre 1991, le procureur de Trieste détermina le cumul des peines et ordonna la remise en liberté du requérant à compter du 4 avril 1992.

Le 4 avril 1992, le requérant fut remis en liberté pour avoir purgé sa peine. A. La détention litigieuse

Le 27 novembre 1992, le procureur de Naples - se référant à une décision de condamnation à deux ans d'emprisonnement prononcée le 8 novembre 1989 par la cour d'appel de Naples - ordonna l'exécution de cette condamnation et l'arrestation du requérant. Le requérant fut arrêté le 11 décembre 1992.

Le 28 février 1994, le requérant introduisit un recours devant le procureur de Naples, contestant la légalité de sa détention. Il faisait essentiellement valoir qu'il était en train de purger une peine pour laquelle il avait été placé en détention provisoire dans la période allant de 1982 à 1985 et que cette période n'avait pas été prise en compte par le procureur.

Par une décision du 25 mars 1994, le procureur de Naples accueillit le recours du requérant et ordonna sa remise en liberté immédiate. Il ressort de la décision que, suite au recours du requérant, le procureur avait demandé et obtenu les renseignements dont le requérant faisait mention dans son recours. Il s'était avéré que le requérant avait été placé en détention provisoire à Sulmona pendant deux ans, cinq mois et vingt-neuf jours, que cette détention provisoire concernait la condamnation de la cour d'appel de Naples et que celle-ci n'avait pas été prise en compte lors du cumul des peines.

Une note du procureur général de Naples datée du 22 juillet 1994, que les autorités italiennes ont fait parvenir, fait état de ce que celui-ci n'avait pu consulter qu'en mars 1994 le dossier pénitentiaire du requérant, gardé près la prison de Sulmona, et avait pu ainsi retracer l'historique des détentions du requérant. B. Les recours en réparation

Le 13 avril 1995, le requérant introduisit devant le tribunal de Salerno un recours en responsabilité civile des juges S.I. et C.C., membres respectivement du parquet de Trieste et du parquet de Naples. S'appuyant sur la loi n o 117 du 13 avril 1988, le requérant demandait une réparation pour la période de quinze mois et quatorze jours qu'il avait passée en détention sans titre et qui découlait d'une erreur de calcul commise par ces juges et d'une grave négligence de leur part.

Par une décision du 4 octobre 1995, le tribunal de Salerno rejeta le recours. A titre préliminaire, le tribunal retint uniquement l'action engagée contre S.I., puisque seul celui-ci était l'auteur de l'ordre d'arrestation du 27 novembre 1992 en exécution de la condamnation de la cour d'appel de Naples. Puis, le tribunal estima que l'irrégularité de l'acte incriminé découlait d'une erreur de calcul et ne rentrait pas dans la notion d'acte privatif de liberté émis « en dehors des cas prévus par la loi (article 2 § 3 d) de la loi n o 117 de 1988) » ; par conséquent, la responsabilité du magistrat ne pouvait pas être mise en cause. En deuxième lieu, le tribunal estima que la négligence du procureur ne pouvait pas être qualifiée d'inexcusable, puisque S.I, avant de prendre sa décision, s'était bien adressé aux différentes administrations pénitentiaires pour recueillir les données permettant de retracer l'historique de la détention du requérant. Or, si certaines administrations pénitentiaires n'avaient pas fourni les données souhaitées, cela ne pouvait pas être reproché au magistrat. Enfin, le tribunal constata que le requérant n'avait attaqué ni la décision de calcul de la peine ni l'ordre d'exécution par un recours au juge d'application des peines, au sens de l'article 665 § 4 du code de procédure pénale ; le requérant, pour contester la légalité de sa détention, s'était adressé au procureur et, pour ce faire, avait attendu le 28 février 1994.

Le requérant interjeta appel de cette décision. En particulier, il alléguait avoir épuisé les voies de recours, étant donné qu'il avait introduit un recours auprès du procureur conformément à l'article 657 § 3 du code de procédure pénale et avait eu gain de cause. De surcroît, sa plainte concernait l'absence de prise en compte d'une période de détention provisoire et non pas le calcul des peines d'emprisonnement.

Par une décision du 24 juillet 1996, la cour d'appel de Salerno rejeta l'appel du requérant, suivant le raisonnement du tribunal et confirmant intégralement la décision attaquée.

Le requérant se pourvut en cassation, faisant valoir en particulier qu'il avait épuisé les voies de recours, étant donné qu'il s'était prévalu, et avec succès, d'un des recours existants aptes à remédier à sa situation.

Par une décision du 7 juillet 1997, déposée au greffe le 23 décembre 1997, la Cour de cassation rejeta le recours, estimant que le requérant ne pouvait se prévaloir de l'action en réparation au motif qu'il n'avait pas épuisé les remèdes à sa disposition. Il ressort de cette décision que, tout en admettant que le recours utilisé par le requérant était alternatif à celui que le requérant n'avait pas utilisé, la cour considéra que ce dernier devait être considéré comme privilégié par la loi n o 117 de 1988. Par conséquent, le requérant n'avait pas épuisé les voies de recours et ce motif d'irrecevabilité absorbait tous les autres. II.

Aux termes de l'article 314 § 2 du code de procédure pénale, toute personne qui a passé une période en détention provisoire ayant, par la suite, été reconnue comme étant illégale (à savoir non conforme aux articles 273 et 280 du code de procédure pénale) par une décision définitive a droit à une réparation. La demande en réparation doit être introduite dans un délai de dix-huit mois à partir de la décision reconnaissant l'illégalité de la détention provisoire.

A l'époque des faits, aucune réparation n'était possible pour une détention après condamnation s'étant avérée illégale.

La Cour constitutionnelle (arrêt n o 310 du 25 juillet 1996) a déclaré l'article 314 du code de procédure pénale inconstitutionnel dans la mesure où il ne reconnaissait pas le droit à réparation pour le cas de détention irrégulière faisant suite à un ordre d'exécution d'une condamnation. L'action en responsabilité civile des magistrats

La loi n o 117 de 1988 réglemente l'action en responsabilité civile des magistrats. L'article 2 § 3 d) de la loi prévoit que la responsabilité d'un magistrat peut être mise en cause lorsque celui-ci a adopté - intentionnellement ou pour faute grave - une mesure privative de liberté en dehors des cas prévus par la loi. Aux termes de l'article 4, l'action peut être introduite après épuisement des voies de recours permettant d'attaquer la mesure litigieuse et en tout état de cause seulement lorsque la mesure litigieuse n'est plus modifiable ou révocable. L'applicabilité directe de l'article 5 § 5 de la Convention

L'applicabilité directe de l'article 5 § 5 de la Convention a constamment été niée par les juridictions italiennes. Par exemple, dans l'arrêt n o 2823 du 20 mai 1991 (affaire Cruciani), la deuxième section de la Cour de cassation soutenait, par rapport à l'article 5 § 5 de la Convention, que cette disposition se bornait à prévoir d'une manière générale un droit à réparation, de sorte qu'il en découlait uniquement une obligation pour les Etats de le mettre en œuvre par leurs instruments internes et la non-applicabilité directe de la disposition en question. EN DROIT I.

L'article 5 de la Convention, dans ses parties pertinentes, dispose : « Toute personne a droit à la liberté et la sûreté. Nul peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : (...) a) s'il est détenu régulièrement après condamnation par un tribunal compétent (...) 5. Toute personne victime d'une arrestation ou d'une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation ».

La Cour rappelle que le paragraphe 5 de l'article 5 se trouve respecté dès lors que l'on peut demander réparation du chef d'une privation de liberté opérée dans des conditions contraires aux paragraphes 1, 2, 3 ou 4 ( Wassink c. Pays-Bas , arrêt du 27 septembre 1990, série A n o 185-A, p. 14, § 38 ; Tsirlis et Koulumpas c. Grèce, arrêt du 29 mai 1997, Recueil des arrêts et des décisions 1997-III, n o 38, p.925, § 5). Le droit à réparation suppose donc qu'une violation de l'un de ces autres paragraphes ait été établie par une autorité nationale ou par la Cour.

Il convient donc de rechercher si la détention du requérant du 11 décembre 1992 au 25 mars 1994 était « selon les voies légales » et était « régulière » au sens de l'article 5 § 1 de la Convention. A. Sur la régularité de la détention au sens de l'article 5 § 1 de la Convention

Le requérant soutient que la détention dont il se plaint ne découlait pas d'une condamnation au sens de l'article 5 § 1 a) de la Convention, mais faisait suite à un ordre d'arrestation illégal, puisque délivré par un procureur général qui, par insouciance ou par un grave oubli, n'avait pas vérifié auparavant si le requérant avait déjà entièrement purgé sa peine. Le requérant souligne que la décision par laquelle il a été remis en liberté reconnaît qu'il avait déjà entièrement purgé sa peine. Le requérant fait ensuite observer que son élargissement est intervenu après une longue période de détention, et que l'erreur aurait été signalée par lui au procureur de Naples avant même que son défenseur n'introduise une instance formelle de libération.

Le Gouvernement soutient que la détention du requérant relève de l'article 5 § 1 a) de la Convention qui autorise la privation de la liberté personnelle à la suite d'une condamnation. A cet égard, il fait observer que le requérant a été condamné à de nombreuses années de prison par des jugements devenus définitifs. Tout en admettant que le cas d'espèce n'aurait pas dû se produire et que le requérant a été détenu « inutilement », le Gouvernement soutient que la détention a été régulière.

La Cour rappelle que la Convention renvoie essentiellement à la législation nationale et énonce l'obligation d'en respecter les normes de fond comme de forme, mais qu'elle exige de surcroît la conformité de toute mesure privative de liberté au but de l'article 5 : protéger l'individu contre l'arbitraire (voir, parmi beaucoup d'autres, les arrêts Bozano c. France du 18 décembre 1986, série A n o 111, p. 23, § 54, et Loukanov c. Bulgarie du 20 mars 1997, Recueil 1997-II, pp. 543-544, § 41).

Il incombe au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux tribunaux, d'interpréter et d'appliquer le droit interne. Cependant, l'article 5 § 1 prévoyant que l'inobservation du droit interne entraîne une violation de la Convention, il s'ensuit que la Cour peut et doit effectuer un certain contrôle pour déterminer si ce droit a été respecté (voir Bouamar c. Belgique , arrêt du 29 février 1988, série A n o 129, p. 21, § 49).

Une détention est en principe régulière si elle a lieu en exécution d'une décision judiciaire. La constatation ultérieure d'un manquement par le juge peut ne pas rejaillir, en droit interne, sur la validité de la détention subie dans l'intervalle. C'est pourquoi les organes de Strasbourg se refusent toujours à accueillir des requêtes émanant de personnes reconnues coupables d'infractions pénales et qui tirent argument de ce que les juridictions d'appel ont constaté que le verdict de culpabilité ou la peine reposaient sur des erreurs de fait ou de droit ( Benham c. Royaume-Uni, arrêt du 10 juin 1996, Recueil 1996-III, p. 753, § 42 ; Tsirlis et Kouloumpas c. Grèce , précité, § 58).

La Cour relève qu'en l'espèce, le requérant a été détenu en raison d'une erreur de calcul de la durée de sa peine, à savoir une période de détention antérieure n'avait pas été prise en compte (voir §§ 14-15). La libération du requérant a eu lieu lorsque le procurer général de Naples a découvert cette erreur.

Dans ces conditions, la Cour juge qu'il n'y avait pas de raisons pertinentes justifiant la détention du requérant et que celle-ci était sans titre. Elle ne saurait donc passer ni pour une détention « selon les voies légales » ni pour une détention « régulière » aux fins de l'article 5 § 1.

En conclusion, il y a eu violation de l'article 5 § 1 de la Convention. B. Sur l'article 5 § 5 de la Convention a) Sur l'exception préliminaire de non-épuisement des voies de recours internes

Pour le cas où la Cour estimerait que la détention du requérant n'a pas été régulière, le Gouvernement soutient que le requérant n'a pas obtenu de réparation puisqu'il n'a pas épuisé les voies de recours internes.

En premier lieu, le Gouvernement observe que le requérant a demandé son élargissement au procureur de Naples alors qu'il aurait pu introduire cette demande devant le juge de l'exécution des peines et que ce remède qu'il n'a pas utilisé était un remède juridictionnel.

En deuxième lieu, le Gouvernement soutient que le requérant aurait dû soulever une question de légitimité constitutionnelle de l'article 314 du code de procédure pénale, disposition qui par ailleurs a été déclarée inconstitutionnelle en 1996.

Le requérant observe que, pour demander sa libération, il a choisi l'un des deux remèdes existant en droit italien ; le remède qu'il a choisi avait plus de probabilité de succès, vu que sa libération dépendait uniquement des renseignements que seul le procureur général pouvait obtenir. Le requérant ajoute que, selon la Cour de cassation (arrêts n o 3246 de 1995 ; n o 3590 de 1995 ; n o 3252 de 1997 ; n o 1622 de 1998), le recours au juge d'application des peines n'est pas un remède ordinaire.

Concernant le recours constitutionnel, le requérant fait observer qu'en droit italien, un individu n'a pas d'accès direct à la Cour constitutionnelle pour inviter celle-ci à vérifier la constitutionnalité d'une loi.

Lors de la recevabilité, la Cour avait joint cette question au fond. Au vu de la conclusion tirée pour le grief plus haut (voir paragraphe 37), il y a lieu d'examiner l'exception.

La Cour rappelle que l'obligation d'épuiser les voies de recours internes se limite à celle de faire un usage normal de recours vraisemblablement efficaces, suffisants et accessibles ( Buscarini et autres c. Saint Marin [GC] n o 24645/94, CEDH 1999-1 ; Assenov et autres c. Bulgarie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil 1998-VIII) et que le recours doit être capable de porter directement remède à la situation litigieuse ( Durrand c. France, n o 36153/97, décision de la Commission du 20 mai 1998, DR 93-A, p. 104 ; Kustannus Oy Vapaa Ajatellija AB et autres c. Finlande , n o 20471/92, décision de la Commission du 15 avril 1996, DR 85, p. 29). En outre, en matière de détention, une demande de libération, suivie des recours appropriés, constitue un recours adéquat et efficace, et le requérant n'est pas tenu de se prévaloir d'autres voies de recours visant le même résultat, à savoir un contrôle juridictionnel de la légalité du maintien en détention et la remise en liberté ( Wojcik c. Pologne, n o 26757/95, décision de la Commission du 7 juillet 1997, DR 40, p.24).

Etant donné que le requérant a utilisé un des deux remèdes dont il disposait et qu'il a obtenu sa libération et le constat de l'irrégularité de la détention, on ne saurait lui reprocher de ne pas avoir utilisé des voies de droit qui eussent visé pour l'essentiel le même but et, au demeurant, n'auraient pas offert de meilleures chances de succès (voir notamment, mutatis mutandis , A. c. France, arrêt du 23 novembre 1993, série A n o 277- B, p. 48, § 32 ; De Moor c. Belgique, arrêt du 23 juin 1994, série A n o 292-A).

Le premier volet de l'exception du Gouvernement se révèle donc sans fondement.

La Cour rappelle ensuite que, dans le système juridique italien, un individu ne jouit pas d'un accès direct à la Cour constitutionnelle pour l'inviter à vérifier la constitutionnalité d'une loi. Par conséquent, pareille demande ne saurait s'analyser en un recours dont l'article 35 de la Convention exige l'épuisement ( Spadea et Scalabrino c. Italie , arrêt du 28 septembre 1995, série A n o 315-B, p. 23, § 24).

Le deuxième volet de l'exception du Gouvernement se révèle donc également sans fondement.

Partant, il y a lieu de rejeter l'exception préliminaire. b) Sur l'observation de l'article 5 § 5 de la Convention

Le requérant se plaint de ne pas avoir été indemnisé malgré l'irrégularité de sa détention. Il observe que l'article 314 du code de procédure pénale ne prévoyait pas à l'époque une réparation pour les cas de détention comme le sien.

Le Gouvernement soutient d'une part que l'article 5 § 5 de la Convention n'est pas applicable puisque la détention litigieuse ne s'analyse pas en une détention provisoire. D'autre part, le Gouvernement soutient que la détention du requérant était régulière et plaide dès lors pour la non-applicabilité de l'article 5 § 5.

La Cour vient de conclure que la détention du requérant était irrégulière aux fins du paragraphe 1 de l'article 5 de la Convention (paragraphe 37 ci-dessus).

La Cour constate qu'aucune disposition ne permettait au requérant de présenter de demande d'indemnisation pour détention irrégulière devant les autorités nationales (voir paragraphes 22-26).

La Cour note ensuite que le recours intenté par le requérant, que celui-ci était fondé à tenter en vue d'engager la responsabilité des magistrats, n'a pas abouti ( mutatis mutandis , N.C. c. Italie [GC], n o 24952/94, § 57).

A la lumière de ces considérations, la Cour estime qu'il y a eu également violation du paragraphe 5 de l'article 5 de la Convention (voir, par exemple, Fox, Campbell et Hartley c. Royaume-Uni, arrêt du 30 août 1990, série A n o 182, p. 21, § 46). II.

Le requérant réclame la somme de 395 000 EUR pour dommage matériel et moral.

Le Gouvernement observe que le requérant n'a pas dûment prouvé l'existence d'un lien de causalité entre la violation de la Convention et un éventuel préjudice matériel. Quant au préjudice moral, le Gouvernement estime qu'un arrêt concluant à la violation de la Convention constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante.

La Cour juge que le requérant a subi un tort moral certain. Eu égard aux circonstances de la cause et statuant en équité comme le veut l'article 41 de la Convention, elle décide de lui octroyer la somme de 35 000 EUR ( mutatis mutandis , Grava c. Italie, n o 43522/98, arrêt du 10 juillet 2003, § 56). B. Frais et dépens

Le requérant sollicite le remboursement de 1 100 000 ITL pour les frais de la procédure à Strasbourg et 13 500 000 ITL pour honoraires d'avocat.

En outre, le requérant demande le remboursement des frais de procédure interne à hauteur de 3 450 000 ITL et des honoraires d'avocat à concurrence de 28 000 000 ITL.

Le Gouvernement soutient que les coûts indivisibles, comme les honoraires d'avocat dans la procédure interne, ne sont pas remboursables. Pour le reste, il s'en remet à la sagesse de la Cour.

La Cour rappelle que l'allocation des frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis dans leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce , (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, §32, CEDH 2000-XI). La Cour ne doute pas de la nécessité des frais réclamés ni qu'ils aient été effectivement engagés. Elle trouve cependant excessifs les honoraires totaux revendiqués. La Cour considère dès lors qu'il n'y a lieu de les rembourser qu'en partie.

Compte tenu des circonstances de la cause, et statuant en équité comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour juge raisonnable d'allouer un montant de 8 000 EUR au titre des frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ, 1. Rejette l'exception préliminaire du Gouvernement ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 5 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 5 § 5 de la Convention ; 4. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 35 000 EUR (trente-cinq mille euros) pour dommage ; ii. 8 000 EUR (huit mille euros) pour frais et dépens ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 décembre 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier adjoint Président