AFFAIRE BOTTARO c. ITALIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de P1-1;Violation de l'art. 8;Violation de l'art. 13;Violation de P4-2;Préjudice moral - réparation pécuniaire
AFFAIRE BOTTARO c. ITALIE (CtEDO, 2003)
PRIMA SECȚIUNE
CAUZA
BOTTARO c. ITALIA
(Cererea nr. 56298/00)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
17 iulie 2003
DEFINITIVĂ
17/10/2003
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 al Convenției. Aceasta poate să sufere retușuri de formă.
În cauza Bottaro c. Italia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședință într-o cameră compusă din:
Dumnii C.L. Rozakis, președinte, P. Lorenzen, G. Bonello, Doamnele F. Tulkens, N. Vajić, Dumnii E. Levits, judecători, G. Raimondi, judecător ad hoc, și D-l S. Nielsen, grefier adjoint de secțiune,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 26 iunie 2003,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la data menționată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 56298/00) îndreptată împotriva Republicii Italiene și depusă de un cetățean al acestui Stat, D-l Giuseppe Bottaro ("reclamantul"), la Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") la 18 februarie 1998 în virtutea vechiului articol 25 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale ("Convenția").
Reclamantul este reprezentat în fața Curții de D-na Renato Vico și D-na Franco Uggetti, avocați la Bergamo. Guvernul italian ("Guvernul") a fost reprezentat succesiv de agenții săi, Dumnii Umberto Leanza și Ivo Maria Braguglia, și de agenții corespunzători Dumnii Vitaliano Esposito și Francesco Crisafulli.
Reclamantul susținea încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție în măsura în care declararea falimentului l-a privat de toate bunurile sale. Reclamantul se plângea de asemenea că, după declararea falimentului, toată corespondența care i se adresa a fost predată administratorului judiciar (art. 8 al Convenției) și de inexistența unui recurs efectiv pentru a se plânge de controlul prelungit al corespondenței (art. 13). În fine, invocând art. 2 al Protocolului nr. 4, reclamantul se plângea de interzicerea pentru faliment de a se îndepărta de locul său de rezidență.
Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11).
Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament. Ca urmare a recuzării D-lui Vladimiro Zagrebelsky, judecător ales pentru Italia (art. 28), Guvernul a desemnat D-l Guido Raimondi să servească în calitate de judecător ad hoc (articolele 27 § 2 al Convenției și 29 § 1 din regulament).
La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Cererea de față a fost atribuită primei secțiuni astfel reorganizate (art. 52 § 1).
Printr-o decizie din 23 mai 2002, camera a declarat cererea parțial admisibilă.
Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise privind fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament).
PRIVIND FAPTELE
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul s-a născut în 1934 și locuiește la Bergamo.
La 24 ianuarie 1989, societatea O. a cerut declararea falimentului reclamantului în fața tribunalului din Bergamo. La 20 iunie 1990, tribunalul a respins cererea pe motiv că reclamantul exercita o activitate artizanală și că, prin urmare, în conformitate cu articolele 2083 ale codului civil și 1 ale legii falimentului, nu ar fi trebuit să facă obiectul unei proceduri de faliment. La 6 iulie 1990, societatea O. a atacat această decizie în fața curții de apel din Brescia și la 29 septembrie 1990 reclamantul s-a constituit în procedură.
Printr-o decizie din 10 octombrie 1990, curtea a considerat că activitatea reclamantului, care include și vânzarea de bunuri, putea fi considerată o activitate de întreprinzător și a restituit cauza tribunalului din Bergamo. Printr-o decizie din 13 noiembrie 1990, al cărei text a fost depozitat la cancelarie a doua zi, tribunalul a declarat falimentul reclamantului. Administratorul judiciar al falimentului a prezentat raportul de gestionare la 30 ianuarie 1991; ședința pentru examinarea datoriilor falimentului a avut loc la 5 februarie 1991 și a continuat la 16 aprilie 1991.
La 13 mai 1991, judecătorul delegat ("judecătorul") a declarat exigibile datoriile falimentului. La 15 noiembrie 1996, judecătorul a autorizat vânzarea la licitație a bunurilor imobiliare, fixată pentru 17 ianuarie 1997. Cu toate acestea, la data stabilită, nici un cumpărător potențial nu s-a prezentat. Guvernul a indicat, în observațiile sale din 6 noiembrie 2000, că cereri pentru recuperarea altor creanțe ar fi fost introduse la 9 martie 1998.
La 28 mai 2001, administratorul judiciar a depus un raport indicând că procedura era încă în curs datorită dificultăților de vânzare a două terenuri care fac parte din patrimoniul falimentului. El a declarat de asemenea că, deși au fost prezentate anumite oferte de cumpărare, cumpărătorii potențiali nu au furnizat garanția necesară. Prin urmare, ținând seama de costurile publicării necesare pentru o vânzare la licitație, administratorul judiciar a indicat că "nu era avantajos" să organizeze o asemenea vânzare.
La 10 aprilie și 15 mai 2001, reclamantul a cerut închiderea procedurii.
La 4 iunie 2001, judecătorul a cerut administratorului judiciar să organizeze alte încercări de vânzare și să propună cumpărarea terenurilor către Primăria din Parzanica (Bergamo), unde se află acestea.
Printr-un raport din 31 octombrie 2001, administratorul judiciar a indicat din nou că procedura era încă în curs datorită dificultăților de vânzare a celor două terenuri. El a indicat judecătorului că a propus Primăriei din Parzanica cumpărarea unuia dintre cele două bunuri și că primarul s-a rezervat să ia o decizie. Administratorul judiciar a subliniat, de asemenea, că cele două terenuri erau "probabil ne alienabile" datorită faptului că se află într-un sat mic și sunt dificil accesibile.
La 7 noiembrie 2001, judecătorul a ordonat afișarea ofertei de vânzare.
La 12 iulie 2002, judecătorul a fixat o încercare de vânzare la licitație pentru 18 octombrie 2002.
Conform informațiilor furnizate de reclamant la 5 iunie 2003, procedura este încă în curs. Terenurile au fost între timp vândute și procedura de transfer către adjudecatar ar fi în curs.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
Dispozițiile relevante ale legii falimentului (decretul regal nr. 267 din 16 martie 1942) se citesc după cum urmează:
art. 26
Deciziile judecătorului delegat pot fi atacate (...) în fața tribunalului într-un termen de trei zile de la data adoptării, de către administratorul judiciar, fallit, comitetul creditorilor și orice altă persoană interesată. Tribunalul decide în ședință de consiliu printr-un act motivat. Recusul nu suspendă execuția deciziei atacate.
art. 36
Actele de administrare ale administratorului judiciar pot fi atacate în fața judecătorului delegat de către fallit și orice altă persoană interesată; judecătorul pronunță prin decizie motivată. Împotriva acestei decizii, este posibil să se introducă un recurs în termenul de trei zile în fața tribunalului. Acesta pronunță printr-un act motivat după ce a ascultat administratorul judiciar și reclamantul.
art. 42
Hotărârea care declară falimentul deprivează falitul de administrarea și disponibilitatea bunurilor existente la data acelei hotărâri. (...)
art. 48
Corespondența adresată falitului trebuie predată administratorului judiciar, care are dreptul de a păstra aceea referitoare la interese patrimoniale. Falitul poate lua cunoștință de corespondență. Administratorul judiciar trebuie să păstreze secretul privind conținutul corespondenței care nu privește interesele patrimoniale sus-menționate.
art. 49
Falitul nu poate să se îndepărteze de locul său de rezidență fără autorizația judecătorului și trebuie să se prezinte acelui judecător, administratorului judiciar sau comitetului creditorilor ori de câte ori este convocat, cu excepția cazurilor în care, din cauza unui impediment legitim, judecătorul îl autorizează să apară prin intermediul unui reprezentant. Judecătorul poate face să fie adus falitul de poliție dacă acesta nu respectă convocarea.
art. 50
Un registru public este ținut la cancelaria fiecărui tribunal, în care sunt înregistrate numele falitului. Aceste nume sunt șterse din registru ca urmare a unei hotărâri a tribunalului. Falitul este supus incapacităților prevăzute de lege până când numele acestuia este șters din registru.
art. 88
Administrarea bunurilor falitului este încredințată administratorului judiciar pe măsura ce acesta întocmește inventarul acestor bunuri (...).
Dispozițiile relevante ale codului civil se citesc după cum urmează:
art. 350
Nu pot fi numiți tutori și, dacă deja sunt numiți, trebuie să abandoneze această funcție: (...) falitul al cărui nume nu a fost șters din registrul falitelor.
art. 393 prevede în esență incapacitatea falitului de a exercita funcția de administrator judiciar până când numele acestuia este șters din registrul falitete.
Articolele 2382, 2399, 2417 și 2516 ale codului civil preced interzicerea pentru fallit de a fi numit administrator și administrator judiciar al unei societăți comerciale sau cooperative, precum și reprezentant al obligatarilor de societăți anonime.
art. 2 al decretului Președintelui Republicii nr. 223 din 20 martie 1967, modificat de legea nr. 15 din 16 ianuarie 1992, prevede în esență suspendarea drepturilor electorale ale falitului pe durata procedurii de faliment și, în orice caz, pentru o perioadă nu mai mare de cinci ani de la declararea falimentului.
ÎN DREPT
I. PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENȚIE
Reclamantul se plânge că declararea falimentului l-a privat de toate bunurile sale și invocă la aceasta art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, redactat după cum urmează:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietate decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional.
Prevederile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl au statele de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi."
Argumentele părților
a) Reclamantul
Reclamantul observă că procedura este încă în curs datorită dificultăților de vânzare a două terenuri incluse în faliment. Pe de altă parte, subliniază riscul de a rămâne fallit pe durată nedeterminată, procedura de faliment neputând fi închisă decât după vânzarea bunurilor care fac parte din patrimoniul falimentului.
b) Guvernul
Guvernul susține că, ținând seama de faptul că procedura de faliment este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim, și anume garantarea creditorilor recuperării cel puțin parțiale a creanțelor lor, privarea bunurilor care rezultă nu încalcă art. 1 al Protocolului nr. 1. Pe de altă parte, Guvernul indică că procedura este încă în curs datorită faptului că anumite bunuri din faliment sunt dificil alienabile.
Evaluarea Curții
a) Cu privire la existența unei ingerințe
Curtea constată că existența unei ingerințe nu a fost contestată între părți.
b) Regula aplicabilă
Curtea reamintește că art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție conține trei norme distincte: prima, exprimată în prima propoziție din primul paragraf și având caracter general, enunță principiul respectului proprietății; a doua, figurând în a doua propoziție a aceluiași paragraf, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; în ceea ce privește a treia, consemnată în al doilea paragraf, aceasta recunoaște statelor contractante puterea, printre altele, de a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general. A doua și a treia, care se referă la exemple particulare de atingeri ale dreptului de proprietate, trebuie interpretate la lumina principiului consacrat de prima (hotărârile Iatridis c. Grecia [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 55, CEDO 1999-II, și Immobiliare Saffi c. Italia [Marea Cameră], nr. 22774/93, CEDO 1999-V).
Curtea observă că, ca urmare a hotărârii care declară falimentul, reclamantul nu a fost privat de proprietatea sa ci de administrarea și disponibilitatea bunurilor sale, administrarea fiind încredințată administratorului judiciar. Ingerința în dreptul său la respectul bunurilor se analizează deci ca o reglementare a folosirii bunurilor în sensul celui de-al doilea paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1.
c) Respectarea condițiilor celui de-al doilea paragraf
Curtea constată că interzicerea pentru fallit de a administra bunurile sale și de a dispune de acestea vizează plata creditorilor din faliment. Ingerința în cauză urmărește deci un scop legitim și în conformitate cu interesul general, și anume protecția drepturilor altora.
Curtea reamintește că o măsură de ingerință trebuie să menajeze un "echilibru just" între imperativele interesului general și cele ale salvgardării drepturilor fundamentale ale individului. Căutarea unui asemenea echilibru se reflectă în structura articolului 1 în întregime, deci și în al doilea paragraf: trebuie să existe o proporție rezonabilă între mijloacele utilizate și scopul urmărit. În controlul respectării acestei cerințe, Curtea recunoaște statului o marjă largă de apreciere atât pentru alegerea modalităților de implementare cât și pentru judecarea dacă consecințele acestora se găsesc justificate, în interesul general, de preocuparea de a atinge obiectivul legii în cauză (hotărârile Chassagnou și alții c. Franța [Marea Cameră], nr. 25088/94, 28331/95 și 28443/95, § 75, CEDO 1999-III, și Immobiliare Saffi c. Italia sus-menționată, § 49).
Curtea observă că limitarea dreptului reclamantului la respectul bunurilor sale nu este criticabilă în sine, ținând seama în special de scopul legitim urmărit și marja de apreciere permisă de al doilea paragraf al articolului 1. Cu toate acestea, un asemenea sistem comportă riscul de a impune reclamantului o sarcină excesivă privind posibilitatea de a dispune de bunurile sale, în special la lumina duratei unei proceduri care, ca cea de față, s-a extins pe mai bine de doisprezece ani și jumătate.
Prin urmare, Curtea consideră că limitarea dreptului reclamantului la respectul bunurilor sale nu era justificată pe toată durata procedurii, deoarece dacă în principiu privarea de administrare și disponibilitate a bunurilor este o măsură necesară pentru a atinge scopul urmărit, necesitatea acestei măsuri se diminuează în timp. După opinia Curții, durata acestei proceduri a dus deci la ruperea echilibrului care trebuie menajat între interesul general al plății creditorilor din faliment și interesul individual al reclamantului la respectul bunurilor sale. Ingerința în dreptul reclamantului se dovedește deci disproporționată cu obiectivul urmărit.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a dreptului reclamantului la respectul bunurilor sale, așa cum este garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.
II. PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 8 AL CONVENȚIEI
Reclamantul se plânge apoi că, după declararea falimentului, toată corespondența care i se adresa a fost predată administratorului judiciar. El invocă art. 8 al Convenției, redactat după cum urmează:
"1. Orice persoană are dreptul la respectul (...) corespondenței sale.
Nu poate exista ingerință din partea unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora."
Argumentele părților
a) Reclamantul
Reclamantul observă că controlul corespondenței din partea administratorului judiciar al falimentului constituie o piedică în dreptul reclamantului la respectul corespondenței.
b) Guvernul
Potrivit Guvernului, restricția dreptului reclamantului la respectul corespondenței sale, decurgând din art. 48 al legii falimentului, vizează "realizarea echilibrului just între interesul public" și al reclamantului. Această restricție ar permite administratorului judiciar să obțină toate informațiile referitoare la situația patrimonială a falitului pentru a evita ca acesta să poată ascunde sau sustrage sume de bani în detrimentul creditorilor. Limitarea dreptului la respectul corespondenței și-ar găsi fundamentul juridic în excepțiile specifice și formale ale paragrafului 2 al articolului 8 în măsura în care se referă la "protecția drepturilor altora". Pe de altă parte, legea ar obliga administratorul judiciar să transmită falitului scrisorile care nu privesc interese patrimoniale și ar lega pe primul la secret privind conținutul corespondenței personale a celui de-al doilea.
Evaluarea Curții
a) Cu privire la existența unei ingerințe
Curtea constată că existența unei ingerințe nu a fost contestată între părți. O asemenea ingerință încalcă art. 8 al Convenției decât dacă nu este "prevăzută de lege", nu vizează scop sau scopuri legitime conform paragrafului 2 al aceluiași articol și nu poate fi considerată o măsură "necesară într-o societate democratică" (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Labita c. Italia [Marea Cameră], nr. 26772/95, § 179, CEDO 2000-IV).
b) Legalitate și scop al ingerințe
Curtea constată că ingerința menționată era prevăzută de lege (art. 48 al legii falimentului). Pe de altă parte, această ingerință, după cum indică Guvernul, vizează colectarea informațiilor referitoare la situația patrimonială a falitului pentru a evita ca acesta să devieze patrimoniul în detrimentul creditorilor. Aceasta urmărește deci un scop legitim, și anume protecția drepturilor altora.
Rămâne să se determine dacă măsura în cauză era necesară într-o societate democratică.
c) Proporționalitate ingerinței
Curtea observă că implementarea unui sistem de control al corespondenței reclamantului nu este criticabilă în sine. Cu toate acestea, un asemenea sistem comportă riscul de a impune reclamantului o sarcină excesivă privind dreptul acestuia la respectul corespondenței, în special datorită duratei unei proceduri care, ca cea de față, s-a extins pe mai bine de doisprezece ani și jumătate.
Prin urmare, Curtea consideră că limitarea dreptului reclamantului la respectul corespondenței sale nu era justificată pe toată durata procedurii, deoarece dacă în principiu controlul menționat este o măsură necesară pentru a atinge scopul urmărit, necesitatea acestei măsuri se diminuează în timp. După opinia Curții, durata acestei proceduri a dus deci la ruperea echilibrului care trebuie menajat între interesul general al plății creditorilor din faliment și interesul individual al reclamantului la respectul corespondenței sale. Ingerința în dreptul reclamantului se dovedește deci disproporționată cu obiectivul urmărit.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a dreptului reclamantului la respectul corespondenței sale, așa cum este garantat de art. 8 al Convenției.
III. PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 13 AL CONVENȚIEI
Reclamantul susține încălcarea articolului 13 al Convenției privind absența unui recurs efectiv în dreptul italian pentru a se plânge de limitarea prelungită a dreptului să al respectul corespondenței.
art. 13 este redactat după cum urmează:
"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost violate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă violarea ar fi fost săvârșită de persoane acționând în exercitarea funcțiilor lor oficiale."
Argumentele părților
a) Reclamantul
Referindu-se la jurisprudența Comisiei (Ceteroni și Magri c. Italia, cereri nr. 22461/93 și 22465/93, decizia Comisiei din 17 octombrie 1994, nepublicată) și a Curții (Ceteroni c. Italia, hotărâre din 15 noiembrie 1996, Recueil 1996-V), reclamantul consideră că art. 36 al legii falimentului nu constituie un cale de recurs efectivă pentru a se plânge de limitarea dreptului la respectul corespondenței.
b) Guvernul
Guvernul observă că art. 26 al legii falimentului oferă reclamantului posibilitatea de a introduce în fața tribunalului un recurs împotriva deciziilor judecătorului delegat. Consideră, de asemenea, că actele administrative ale administratorului judiciar pot fi supuse controlului din partea unor organe precum comitetul creditorilor, tribunalul și judecătorul delegat.
Evaluarea Curții
Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale constante, art. 13 cere un recurs intern doar pentru acele plângeri care pot fi considerate "apărabile" conform Convenției. art. 13 garantează existența în dreptul intern a unui recurs care permite invocarea în substanță a drepturilor și libertăților Convenției așa cum se găsesc consacrate în aceasta. Această prevedere cere deci un recurs intern care să abiliteze "instanța națională competentă" să cunoască conținutul plângerii bazate pe Convenție și să ofere reparația corespunzătoare. Recusul trebuie să fie "efectiv" în practică, nu numai în lege (vezi Soering c. Regatul Unit, hotărâre din 7 iulie 1989, seria A nr. 161, § 120 și Rotaru c. România [Marea Cameră], nr. 28341/95, CEDO 2000-V, § 67).
Curtea consideră că, la lumina concluziilor privind art. 8 de mai sus, plângerea reclamantului conform căreia controlul prelungit al corespondenței sale comportă o încălcare a articolului 8 al Convenției prezenta fără îndoială un caracter "apărabil". Reclamantul era deci îndreptățit să beneficieze de un recurs intern efectiv în sensul articolului 13 al Convenției.
Curtea observă că art. 26 al legii falimentului prevede într-adevăr posibilitatea pentru reclamant de a introduce un recurs în fața tribunalului. Cu toate acestea, acest recurs are ca obiect doar deciziile judecătorului delegat și nu poate deci constitui un remediu eficace împotriva restricției prelungite a dreptului la respectul corespondenței, o consecință directă a hotărârii care declară falimentul și nu o decizie a judecătorului delegat.
Pe de altă parte, Curtea constată că art. 36 al legii falimentului prevede posibilitatea de a sesiza judecătorul delegat pentru a se plânge de actele de administrare ale administratorului judiciar. Cu toate acestea, Curtea observă că acest recurs privește activitățile de administrare a patrimoniului falitului efectuate de administratorul judiciar până la vânzarea bunurilor și satisfacerea creditorilor. Nu poate deci în nici un caz fi de natură să remedieze limitarea prelungită a exercitării dreptului la respectul corespondenței invocat de reclamant (vezi decizia Comisiei Ceteroni și Magri c. Italia, sus-menționată).
Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a dreptului la un recurs efectiv, așa cum este garantat de art. 13 al Convenției.
IV. PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 2 AL PROTOCOLULUI NR. 4 LA CONVENȚIE
În fine, reclamantul se plânge de interzicerea pentru fallit de a se îndepărta de locul său de rezidență și invocă art. 2 al Protocolului nr. 4 la Convenție, care prevede:
"1. Oricine se află în mod regulat pe teritoriul unui stat are dreptul să se deplaseze liber pe aceasta și să-și aleagă în mod liber reședința.
Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv a sa.
Exercitarea acestor drepturi nu poate fi supusă unor restricții decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora.
Drepturile recunoscute la §1 pot fi supuse, de asemenea, în anumite zone determinate, unor restricții care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică."
Argumentele părților
a) Reclamantul
Reclamantul observă că interzicerea pentru fallit de a se îndepărta de locul său de rezidență constituie o piedică în dreptul reclamantului de a se deplasa liber.
b) Guvernul
Potrivit Guvernului, restricția libertății de circulație prevăzută la art. 49 al legii în cauză este o măsură temporară, nu absolută - reclamantul având doar obligația de a cere autorizația prealabilă a judecătorului delegat înainte de a-și părăsi locul de rezidență - și urmărind "scopurile proprii ale procedurii de faliment".
Evaluarea Curții
a) Cu privire la existența unei restricții
Curtea constată că existența unei restricții la libertatea de circulație a reclamantului nu a fost contestată între părți.
Pe de altă parte, consideră că o asemenea restricție încalcă art. 2 al Protocolului nr. 4 decât dacă nu este prevăzută de lege, nu vizează scop sau scopuri legitime conform paragrafului 3 al aceluiași articol și nu poate fi considerată o măsură "necesară într-o societate democratică" (Raimondo c. Italia, hotărâre din 22 februarie 1994, seria A nr. 281, § 39).
b) Legalitate și scop al restricției
Curtea constată că restricția menționată este prevăzută de lege (art. 49 al legii falimentului) și consideră că scopul acesteia este de a asigura că falitul poate fi găsit pentru a ușura desfășurarea procedurii. Curtea consideră deci că această restricție vizează protecția drepturilor altora, și anume interesele creditorilor din faliment.
Rămâne să se determine dacă această măsură este necesară într-o societate democratică.
c) Proporționalitate restricției
Curtea observă de la început că limitarea libertății de circulație nu este criticabilă în sine. Cu toate acestea, un asemenea sistem comportă riscul de a impune reclamantului o sarcină excesivă privind libertatea de a se deplasa liber, în special la lumina duratei unei proceduri care, ca cea de față, s-a extins pe mai bine de doisprezece ani și jumătate.
Prin urmare, Curtea consideră că limitarea libertății de circulație a reclamantului nu era justificată pe toată durata procedurii, deoarece dacă în principiu interzicerea pentru fallit de a se îndepărta de locul său de rezidență este o măsură necesară pentru a atinge scopul urmărit, necesitatea acestei măsuri se diminuează în timp. Chiar dacă nu rezultă din dosar că reclamantul a vrut să se îndepărteze de locul său de rezidență sau că autorizația i-a fost refuzată, după opinia Curții, durata acestei proceduri a dus la ruperea echilibrului care trebuie menajat între interesul general al plății creditorilor din faliment și interesul individual al reclamantului de a se deplasa liber. Ingerința în libertatea reclamantului se dovedește deci disproporționată cu obiectivul urmărit.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a libertății de circulație a reclamantului, așa cum este garantată de art. 2 al Protocolului nr. 4 la Convenție.
V. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
Potrivit articolului 41 al Convenției, "Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții Contractante nu permite ștergerea decât în parte a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Daune
Reclamantul cere 258.228,45 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care susține că l-a suferit.
Guvernul consideră că nu ar trebui acordată nici o satisfacție echitabilă reclamantului.
Curtea consideră că reclamantul a suferit cu certitudine un tort moral. Ținând seama de circumstanțele cauzei și judecând în echitate după cum pretinde art. 41 al Convenției, ea decide să îi acorde suma de 27.000 EUR.
B. Cheltuieli și costuri
Reclamantul cere, de asemenea, rambursarea cheltuielilor și costurilor suportate în fața Curții care se ridică la 12.572,35 EUR, plus TVA (taxa pe valoarea adăugată) și CPA (contribuția la fondul de prevederi al avocaților).
Curtea, judecând în echitate și ținând seama de practica organelor Convenției în materia respectivă, consideră rezonabil să aloce reclamantului suma de 3.000 EUR.
C. Dobânzi de intârziere
Curtea consideră oportun să bazeze rata dobânzilor de intârziere pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Constată că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție;
Constată că a existat o încălcare a articolului 8 al Convenției;
Constată că a existat o încălcare a articolului 13 al Convenției;
Constată că a existat o încălcare a articolului 2 al Protocolului nr. 4 la Convenție;
Decide că reclamantul trebuie să primească suma de 27.000 EUR cu titlu de satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral;
Decide că reclamantul trebuie să primească suma de 3.000 EUR cu titlu de rambursare a cheltuielilor;
Decide că orice sume care nu sunt plătite în termen de trei luni de la data finală a hotărârii trebuie majorate cu o dobândă simplă la rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
S. Nielsen
C.L. Rozakis
Grefier
Președinte