Bottaro împotriva Italiei

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 56298/00) îndreptată împotriva Republicii Italiene și depusă de un cetățean al acestui Stat, D-l Giuseppe Bottaro ("reclamantul"), la Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") la 18 februarie 1998 în virtutea vechiului articol 25 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat în fața Curții de D-na Renato Vico și D-na Franco Uggetti, avocați la Bergamo. Guvernul italian ("Guvernul") a fost reprezentat succesiv de agenții săi, Dumnii Umberto Leanza și Ivo Maria Braguglia, și de agenții corespunzători Dumnii Vitaliano Esposito și Francesco Crisafulli.

Reclamantul susținea încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție în măsura în care declararea falimentului l-a privat de toate bunurile sale. Reclamantul se plângea de asemenea că, după declararea falimentului, toată corespondența care i se adresa a fost predată administratorului judiciar (art. 8 al Convenției) și de inexistența unui recurs efectiv pentru a se plânge de controlul prelungit al corespondenței (art. 13). În fine, invocând art. 2 al Protocolului nr. 4, reclamantul se plângea de interzicerea pentru faliment de a se îndepărta de locul său de rezidență.

Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11).

Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament. Ca urmare a recuzării D-lui Vladimiro Zagrebelsky, judecător ales pentru Italia (art. 28), Guvernul a desemnat D-l Guido Raimondi să servească în calitate de judecător ad hoc (articolele 27 § 2 al Convenției și 29 § 1 din regulament).

La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Cererea de față a fost atribuită primei secțiuni astfel reorganizate (art. 52 § 1).

Printr-o decizie din 23 mai 2002, camera a declarat cererea parțial admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise privind fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament).

La 24 ianuarie 1989, societatea O. a cerut declararea falimentului reclamantului în fața tribunalului din Bergamo. La 20 iunie 1990, tribunalul a respins cererea pe motiv că reclamantul exercita o activitate artizanală și că, prin urmare, în conformitate cu articolele 2083 ale codului civil și 1 ale legii falimentului, nu ar fi trebuit să facă obiectul unei proceduri de faliment. La 6 iulie 1990, societatea O. a atacat această decizie în fața curții de apel din Brescia și la 29 septembrie 1990 reclamantul s-a constituit în procedură.

Printr-o decizie din 10 octombrie 1990, curtea a considerat că activitatea reclamantului, care include și vânzarea de bunuri, putea fi considerată o activitate de întreprinzător și a restituit cauza tribunalului din Bergamo. Printr-o decizie din 13 noiembrie 1990, al cărei text a fost depozitat la cancelarie a doua zi, tribunalul a declarat falimentul reclamantului. Administratorul judiciar al falimentului a prezentat raportul de gestionare la 30 ianuarie 1991; ședința pentru examinarea datoriilor falimentului a avut loc la 5 februarie 1991 și a continuat la 16 aprilie 1991.

La 13 mai 1991, judecătorul delegat ("judecătorul") a declarat exigibile datoriile falimentului. La 15 noiembrie 1996, judecătorul a autorizat vânzarea la licitație a bunurilor imobiliare, fixată pentru 17 ianuarie 1997. Cu toate acestea, la data stabilită, nici un cumpărător potențial nu s-a prezentat. Guvernul a indicat, în observațiile sale din 6 noiembrie 2000, că cereri pentru recuperarea altor creanțe ar fi fost introduse la 9 martie 1998.

La 28 mai 2001, administratorul judiciar a depus un raport indicând că procedura era încă în curs datorită dificultăților de vânzare a două terenuri care fac parte din patrimoniul falimentului. El a declarat de asemenea că, deși au fost prezentate anumite oferte de cumpărare, cumpărătorii potențiali nu au furnizat garanția necesară. Prin urmare, ținând seama de costurile publicării necesare pentru o vânzare la licitație, administratorul judiciar a indicat că "nu era avantajos" să organizeze o asemenea vânzare.

La 10 aprilie și 15 mai 2001, reclamantul a cerut închiderea procedurii.

La 4 iunie 2001, judecătorul a cerut administratorului judiciar să organizeze alte încercări de vânzare și să propună cumpărarea terenurilor către Primăria din Parzanica (Bergamo), unde se află acestea.

Printr-un raport din 31 octombrie 2001, administratorul judiciar a indicat din nou că procedura era încă în curs datorită dificultăților de vânzare a celor două terenuri. El a indicat judecătorului că a propus Primăriei din Parzanica cumpărarea unuia dintre cele două bunuri și că primarul s-a rezervat să ia o decizie. Administratorul judiciar a subliniat, de asemenea, că cele două terenuri erau "probabil ne alienabile" datorită faptului că se află într-un sat mic și sunt dificil accesibile.

La 7 noiembrie 2001, judecătorul a ordonat afișarea ofertei de vânzare.

La 12 iulie 2002, judecătorul a fixat o încercare de vânzare la licitație pentru 18 octombrie 2002.

Conform informațiilor furnizate de reclamant la 5 iunie 2003, procedura este încă în curs. Terenurile au fost între timp vândute și procedura de transfer către adjudecatar ar fi în curs.

Dispozițiile relevante ale codului civil se citesc după cum urmează: art. 350 Nu pot fi numiți tutori și, dacă deja sunt numiți, trebuie să abandoneze această funcție: (...) falitul al cărui nume nu a fost șters din registrul falitelor. 22. art. 393 prevede în esență incapacitatea falitului de a exercita funcția de administrator judiciar până când numele acestuia este șters din registrul falitete.

Articolele 2382, 2399, 2417 și 2516 ale codului civil preced interzicerea pentru fallit de a fi numit administrator și administrator judiciar al unei societăți comerciale sau cooperative, precum și reprezentant al obligatarilor de societăți anonime. 24. art. 2 al decretului Președintelui Republicii nr. 223 din 20 martie 1967, modificat de legea nr. 15 din 16 ianuarie 1992, prevede în esență suspendarea drepturilor electorale ale falitului pe durata procedurii de faliment și, în orice caz, pentru o perioadă nu mai mare de cinci ani de la declararea falimentului. ÎN DREPT

Reclamantul observă că procedura este încă în curs datorită dificultăților de vânzare a două terenuri incluse în faliment. Pe de altă parte, subliniază riscul de a rămâne fallit pe durată nedeterminată, procedura de faliment neputând fi închisă decât după vânzarea bunurilor care fac parte din patrimoniul falimentului. b) Guvernul

Guvernul susține că, ținând seama de faptul că procedura de faliment este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim, și anume garantarea creditorilor recuperării cel puțin parțiale a creanțelor lor, privarea bunurilor care rezultă nu încalcă art. 1 al Protocolului nr. 1. Pe de altă parte, Guvernul indică că procedura este încă în curs datorită faptului că anumite bunuri din faliment sunt dificil alienabile. 2. Evaluarea Curții a) Cu privire la existența unei ingerințe

Curtea constată că existența unei ingerințe nu a fost contestată între părți. b) Regula aplicabilă

Curtea reamintește că art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție conține trei norme distincte: prima, exprimată în prima propoziție din primul paragraf și având caracter general, enunță principiul respectului proprietății; a doua, figurând în a doua propoziție a aceluiași paragraf, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; în ceea ce privește a treia, consemnată în al doilea paragraf, aceasta recunoaște statelor contractante puterea, printre altele, de a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general. A doua și a treia, care se referă la exemple particulare de atingeri ale dreptului de proprietate, trebuie interpretate la lumina principiului consacrat de prima (hotărârile Iatridis c. Grecia [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 55, CEDO 1999-II, și Immobiliare Saffi c. Italia [Marea Cameră], nr. 22774/93, CEDO 1999-V).

Curtea observă că, ca urmare a hotărârii care declară falimentul, reclamantul nu a fost privat de proprietatea sa ci de administrarea și disponibilitatea bunurilor sale, administrarea fiind încredințată administratorului judiciar. Ingerința în dreptul său la respectul bunurilor se analizează deci ca o reglementare a folosirii bunurilor în sensul celui de-al doilea paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1. c) Respectarea condițiilor celui de-al doilea paragraf

Curtea constată că interzicerea pentru fallit de a administra bunurile sale și de a dispune de acestea vizează plata creditorilor din faliment. Ingerința în cauză urmărește deci un scop legitim și în conformitate cu interesul general, și anume protecția drepturilor altora.

Curtea reamintește că o măsură de ingerință trebuie să menajeze un "echilibru just" între imperativele interesului general și cele ale salvgardării drepturilor fundamentale ale individului. Căutarea unui asemenea echilibru se reflectă în structura articolului 1 în întregime, deci și în al doilea paragraf: trebuie să existe o proporție rezonabilă între mijloacele utilizate și scopul urmărit. În controlul respectării acestei cerințe, Curtea recunoaște statului o marjă largă de apreciere atât pentru alegerea modalităților de implementare cât și pentru judecarea dacă consecințele acestora se găsesc justificate, în interesul general, de preocuparea de a atinge obiectivul legii în cauză (hotărârile Chassagnou și alții c. Franța [Marea Cameră], nr. 25088/94, 28331/95 și 28443/95, § 75, CEDO 1999-III, și Immobiliare Saffi c. Italia sus-menționată, § 49).

Curtea observă că limitarea dreptului reclamantului la respectul bunurilor sale nu este criticabilă în sine, ținând seama în special de scopul legitim urmărit și marja de apreciere permisă de al doilea paragraf al articolului 1. Cu toate acestea, un asemenea sistem comportă riscul de a impune reclamantului o sarcină excesivă privind posibilitatea de a dispune de bunurile sale, în special la lumina duratei unei proceduri care, ca cea de față, s-a extins pe mai bine de doisprezece ani și jumătate. Prin urmare, Curtea consideră că limitarea dreptului reclamantului la respectul bunurilor sale nu era justificată pe toată durata procedurii, deoarece dacă în principiu privarea de administrare și disponibilitate a bunurilor este o măsură necesară pentru a atinge scopul urmărit, necesitatea acestei măsuri se diminuează în timp. După opinia Curții, durata acestei proceduri a dus deci la ruperea echilibrului care trebuie menajat între interesul general al plății creditorilor din faliment și interesul individual al reclamantului la respectul bunurilor sale. Ingerința în dreptul reclamantului se dovedește deci disproporționată cu obiectivul urmărit.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a dreptului reclamantului la respectul bunurilor sale, așa cum este garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Reclamantul observă că controlul corespondenței din partea administratorului judiciar al falimentului constituie o piedică în dreptul reclamantului la respectul corespondenței. b) Guvernul

Potrivit Guvernului, restricția dreptului reclamantului la respectul corespondenței sale, decurgând din art. 48 al legii falimentului, vizează "realizarea echilibrului just între interesul public" și al reclamantului. Această restricție ar permite administratorului judiciar să obțină toate informațiile referitoare la situația patrimonială a falitului pentru a evita ca acesta să poată ascunde sau sustrage sume de bani în detrimentul creditorilor. Limitarea dreptului la respectul corespondenței și-ar găsi fundamentul juridic în excepțiile specifice și formale ale paragrafului 2 al articolului 8 în măsura în care se referă la "protecția drepturilor altora". Pe de altă parte, legea ar obliga administratorul judiciar să transmită falitului scrisorile care nu privesc interese patrimoniale și ar lega pe primul la secret privind conținutul corespondenței personale a celui de-al doilea. 2. Evaluarea Curții a) Cu privire la existența unei ingerințe

Curtea constată că existența unei ingerințe nu a fost contestată între părți. O asemenea ingerință încalcă art. 8 al Convenției decât dacă nu este "prevăzută de lege", nu vizează scop sau scopuri legitime conform paragrafului 2 al aceluiași articol și nu poate fi considerată o măsură "necesară într-o societate democratică" (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Labita c. Italia [Marea Cameră], nr. 26772/95, § 179, CEDO 2000-IV). b) Legalitate și scop al ingerințe

Curtea constată că ingerința menționată era prevăzută de lege (art. 48 al legii falimentului). Pe de altă parte, această ingerință, după cum indică Guvernul, vizează colectarea informațiilor referitoare la situația patrimonială a falitului pentru a evita ca acesta să devieze patrimoniul în detrimentul creditorilor. Aceasta urmărește deci un scop legitim, și anume protecția drepturilor altora.

Rămâne să se determine dacă măsura în cauză era necesară într-o societate democratică. c) Proporționalitate ingerinței

Curtea observă că implementarea unui sistem de control al corespondenței reclamantului nu este criticabilă în sine. Cu toate acestea, un asemenea sistem comportă riscul de a impune reclamantului o sarcină excesivă privind dreptul acestuia la respectul corespondenței, în special datorită duratei unei proceduri care, ca cea de față, s-a extins pe mai bine de doisprezece ani și jumătate. Prin urmare, Curtea consideră că limitarea dreptului reclamantului la respectul corespondenței sale nu era justificată pe toată durata procedurii, deoarece dacă în principiu controlul menționat este o măsură necesară pentru a atinge scopul urmărit, necesitatea acestei măsuri se diminuează în timp. După opinia Curții, durata acestei proceduri a dus deci la ruperea echilibrului care trebuie menajat între interesul general al plății creditorilor din faliment și interesul individual al reclamantului la respectul corespondenței sale. Ingerința în dreptul reclamantului se dovedește deci disproporționată cu obiectivul urmărit.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a dreptului reclamantului la respectul corespondenței sale, așa cum este garantat de art. 8 al Convenției.

Referindu-se la jurisprudența Comisiei (Ceteroni și Magri c. Italia, cereri nr. 22461/93 și 22465/93, decizia Comisiei din 17 octombrie 1994, nepublicată) și a Curții (Ceteroni c. Italia, hotărâre din 15 noiembrie 1996, Recueil 1996-V), reclamantul consideră că art. 36 al legii falimentului nu constituie un cale de recurs efectivă pentru a se plânge de limitarea dreptului la respectul corespondenței. b) Guvernul

Guvernul observă că art. 26 al legii falimentului oferă reclamantului posibilitatea de a introduce în fața tribunalului un recurs împotriva deciziilor judecătorului delegat. Consideră, de asemenea, că actele administrative ale administratorului judiciar pot fi supuse controlului din partea unor organe precum comitetul creditorilor, tribunalul și judecătorul delegat. 2. Evaluarea Curții

Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale constante, art. 13 cere un recurs intern doar pentru acele plângeri care pot fi considerate "apărabile" conform Convenției. art. 13 garantează existența în dreptul intern a unui recurs care permite invocarea în substanță a drepturilor și libertăților Convenției așa cum se găsesc consacrate în aceasta. Această prevedere cere deci un recurs intern care să abiliteze "instanța națională competentă" să cunoască conținutul plângerii bazate pe Convenție și să ofere reparația corespunzătoare. Recusul trebuie să fie "efectiv" în practică, nu numai în lege (vezi Soering c. Regatul Unit, hotărâre din 7 iulie 1989, seria A nr. 161, § 120 și Rotaru c. România [Marea Cameră], nr. 28341/95, CEDO 2000-V, § 67). Curtea consideră că, la lumina concluziilor privind art. 8 de mai sus, plângerea reclamantului conform căreia controlul prelungit al corespondenței sale comportă o încălcare a articolului 8 al Convenției prezenta fără îndoială un caracter "apărabil". Reclamantul era deci îndreptățit să beneficieze de un recurs intern efectiv în sensul articolului 13 al Convenției.

Curtea observă că art. 26 al legii falimentului prevede într-adevăr posibilitatea pentru reclamant de a introduce un recurs în fața tribunalului. Cu toate acestea, acest recurs are ca obiect doar deciziile judecătorului delegat și nu poate deci constitui un remediu eficace împotriva restricției prelungite a dreptului la respectul corespondenței, o consecință directă a hotărârii care declară falimentul și nu o decizie a judecătorului delegat. Pe de altă parte, Curtea constată că art. 36 al legii falimentului prevede posibilitatea de a sesiza judecătorul delegat pentru a se plânge de actele de administrare ale administratorului judiciar. Cu toate acestea, Curtea observă că acest recurs privește activitățile de administrare a patrimoniului falitului efectuate de administratorul judiciar până la vânzarea bunurilor și satisfacerea creditorilor. Nu poate deci în nici un caz fi de natură să remedieze limitarea prelungită a exercitării dreptului la respectul corespondenței invocat de reclamant (vezi decizia Comisiei Ceteroni și Magri c. Italia, sus-menționată).

Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a dreptului la un recurs efectiv, așa cum este garantat de art. 13 al Convenției. IV. PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 2 AL PROTOCOLULUI NR. 4 LA CONVENȚIE

În fine, reclamantul se plânge de interzicerea pentru fallit de a se îndepărta de locul său de rezidență și invocă art. 2 al Protocolului nr. 4 la Convenție, care prevede: "1. Oricine se află în mod regulat pe teritoriul unui stat are dreptul să se deplaseze liber pe aceasta și să-și aleagă în mod liber reședința. 2. Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv a sa. 3. Exercitarea acestor drepturi nu poate fi supusă unor restricții decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora. 4. Drepturile recunoscute la §1 pot fi supuse, de asemenea, în anumite zone determinate, unor restricții care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică." 1. Argumentele părților a) Reclamantul

Reclamantul observă că interzicerea pentru fallit de a se îndepărta de locul său de rezidență constituie o piedică în dreptul reclamantului de a se deplasa liber. b) Guvernul

Potrivit Guvernului, restricția libertății de circulație prevăzută la art. 49 al legii în cauză este o măsură temporară, nu absolută - reclamantul având doar obligația de a cere autorizația prealabilă a judecătorului delegat înainte de a-și părăsi locul de rezidență - și urmărind "scopurile proprii ale procedurii de faliment". 2. Evaluarea Curții a) Cu privire la existența unei restricții

Curtea constată că existența unei restricții la libertatea de circulație a reclamantului nu a fost contestată între părți.

Pe de altă parte, consideră că o asemenea restricție încalcă art. 2 al Protocolului nr. 4 decât dacă nu este prevăzută de lege, nu vizează scop sau scopuri legitime conform paragrafului 3 al aceluiași articol și nu poate fi considerată o măsură "necesară într-o societate democratică" (Raimondo c. Italia, hotărâre din 22 februarie 1994, seria A nr. 281, § 39). b) Legalitate și scop al restricției

Curtea constată că restricția menționată este prevăzută de lege (art. 49 al legii falimentului) și consideră că scopul acesteia este de a asigura că falitul poate fi găsit pentru a ușura desfășurarea procedurii. Curtea consideră deci că această restricție vizează protecția drepturilor altora, și anume interesele creditorilor din faliment.

Rămâne să se determine dacă această măsură este necesară într-o societate democratică. c) Proporționalitate restricției

Curtea observă de la început că limitarea libertății de circulație nu este criticabilă în sine. Cu toate acestea, un asemenea sistem comportă riscul de a impune reclamantului o sarcină excesivă privind libertatea de a se deplasa liber, în special la lumina duratei unei proceduri care, ca cea de față, s-a extins pe mai bine de doisprezece ani și jumătate. Prin urmare, Curtea consideră că limitarea libertății de circulație a reclamantului nu era justificată pe toată durata procedurii, deoarece dacă în principiu interzicerea pentru fallit de a se îndepărta de locul său de rezidență este o măsură necesară pentru a atinge scopul urmărit, necesitatea acestei măsuri se diminuează în timp. Chiar dacă nu rezultă din dosar că reclamantul a vrut să se îndepărteze de locul său de rezidență sau că autorizația i-a fost refuzată, după opinia Curții, durata acestei proceduri a dus la ruperea echilibrului care trebuie menajat între interesul general al plății creditorilor din faliment și interesul individual al reclamantului de a se deplasa liber. Ingerința în libertatea reclamantului se dovedește deci disproporționată cu obiectivul urmărit.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a libertății de circulație a reclamantului, așa cum este garantată de art. 2 al Protocolului nr. 4 la Convenție.

Reclamantul cere 258.228,45 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care susține că l-a suferit.

Guvernul consideră că nu ar trebui acordată nici o satisfacție echitabilă reclamantului.

Curtea consideră că reclamantul a suferit cu certitudine un tort moral. Ținând seama de circumstanțele cauzei și judecând în echitate după cum pretinde art. 41 al Convenției, ea decide să îi acorde suma de 27.000 EUR. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere, de asemenea, rambursarea cheltuielilor și costurilor suportate în fața Curții care se ridică la 12.572,35 EUR, plus TVA (taxa pe valoarea adăugată) și CPA (contribuția la fondul de prevederi al avocaților).

Curtea, judecând în echitate și ținând seama de practica organelor Convenției în materia respectivă, consideră rezonabil să aloce reclamantului suma de 3.000 EUR. C. Dobânzi de intârziere

Curtea consideră oportun să bazeze rata dobânzilor de intârziere pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Constată că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție; 2. Constată că a existat o încălcare a articolului 8 al Convenției; 3. Constată că a existat o încălcare a articolului 13 al Convenției; 4. Constată că a existat o încălcare a articolului 2 al Protocolului nr. 4 la Convenție; 5. Decide că reclamantul trebuie să primească suma de 27.000 EUR cu titlu de satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral; 6. Decide că reclamantul trebuie să primească suma de 3.000 EUR cu titlu de rambursare a cheltuielilor; 7. Decide că orice sume care nu sunt plătite în termen de trei luni de la data finală a hotărârii trebuie majorate cu o dobândă simplă la rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. S. Nielsen C.L. Rozakis Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 56298/00) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Giuseppe Bottaro (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 18 février 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté devant la Cour par M e Renato Vico et M e Franco Uggetti, avocats à Bergame. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté successivement par ses agents, MM. Umberto Leanza et Ivo Maria Braguglia, et par leur coagents respectifs MM. Vitaliano Esposito et Francesco Crisafulli.

Le requérant alléguait la violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention dans la mesure où la déclaration de faillite l'avait privé de tous ses biens. Le requérant se plaignait également que, après la déclaration de faillite, toute la correspondance qui lui était adressée avait été remise au syndic (article 8 de la Convention) et de l'inexistence d'un recours effectif pour se plaindre du contrôle prolongé de la correspondance (article 13). Enfin, invoquant l'article 2 du Protocole n o 4, le requérant se plaignait de l'interdiction pour le failli de s'éloigner de son lieu de résidence.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement. A la suite du déport de M. Vladimiro Zagrebelsky, juge élu au titre de l'Italie (article 28), le Gouvernement a désigné M. Guido Raimondi pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 23 mai 2002, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 24 janvier 1989, la société O. demanda la mise en faillite du requérant devant le tribunal de Bergame. Le 20 juin 1990, le tribunal rejeta la demande au motif que le requérant exerçait une activité artisanale et que de ce fait, conformément aux articles 2083 du code civil et 1 de la loi sur la faillite, il n'aurait pas dû faire l'objet d'une procédure de faillite. Le 6 juillet 1990, la société O. fit opposition à ladite décision devant la cour d'appel de Brescia et le 29 septembre 1990 le requérant se constitua dans la procédure.

Par une décision du 10 octobre 1990, la cour considéra que l'activité du requérant, comprenant également la vente de biens, pouvait être considérée comme étant une activité d'entrepreneur et renvoya l'affaire au tribunal de Bergame. Par une décision du 13 novembre 1990, dont le texte fut déposé au greffe le jour suivant, le tribunal déclara la mise en faillite du requérant. Le syndic de faillite présenta son compte de gestion le 30 janvier 1991 ; l'audience pour l'examen du passif de la faillite eut lieu le 5 février 1991 et continua le 16 avril 1991.

Le 13 mai 1991, le juge délégué (« le juge ») déclara exécutif le passif de la faillite. Le 15 novembre 1996, le juge autorisa la vente aux enchères des biens immobiliers, fixée au 17 janvier 1997. Toutefois, le jour venu, aucun acheteur potentiel ne se présenta. Le Gouvernement a indiqué, dans ses observations du 6 novembre 2000, que des demandes visant la récupération d'autres créances auraient été introduites le 9 mars 1998.

Le 28 mai 2001, le syndic déposa un rapport indiquant que la procédure était encore pendante en raison des difficultés de vente de deux terrains faisant partie de l'actif de la faillite. Il affirma en outre que, bien que certains offres d'achat avaient été présentées, les acheteurs potentiels n'avaient pas fourni la caution nécessaire. Partant, compte tenu des coûts des publications nécessaires pour une vente aux enchères, le syndic indiqua que « il n'était pas avantageux » d'organiser une telle vente.

Les 10 avril et 15 mai 2001, le requérant demanda la clôture de la procédure.

Le 4 juin 2001, le juge demanda au syndic d'organiser d'autres tentatives de vente et de proposer l'achat des terrains à la Mairie de Parzanica (Bergame), où ces derniers étaient situés. 14. Par un rapport du 31 octobre 2001, le syndic indiqua à nouveau que la procédure était encore pendante en raison des difficultés de vente des deux terrains. Il indiqua au juge avoir proposé à la Mairie de Parzanica l'achat de l'un des deux biens et que la Maire s'était réservé de prendre une décision. Le syndic souligna également que les deux terrains étaient « probablement non aliénables » en raison du fait qu'ils étaient situés dans un petit village et qu'ils étaient difficilement accessibles. 15. Le 7 novembre 2001, le juge ordonna d'afficher l'offre de vente.

Le 12 juillet 2002, le juge fixa une tentative de vente aux enchères au 18 octobre 2002.

Selon les informations fournies par le requérant le 5 juin 2003, la procédure est encore pendante. Les terrains auraient entre-temps été vendus et la procédure de transfert à l'adjudicataire serait en cours. II.

Les dispositions pertinentes du code civil se lisent ainsi : Article 350 « Ne peuvent pas être nommés tuteurs et, si déjà nommés, doivent abandonner cette fonction : (...) le failli dont le nom n'a pas été rayé du registre des faillis. »

L'article 393 prévoit essentiellement l'incapacité du failli à exercer les fonctions de syndic jusqu'à ce que son nom soit supprimé du registre des faillis.

Les articles 2382, 2399, 2417 et 2516 du code civil prévoient l'interdiction pour le failli d'être nommé administrateur et syndic d'une société commerciale ou coopérative, ainsi que représentant des obligataires de sociétés anonymes.

L'article 2 du décret du Président de la République n o 223 du 20 mars 1967, modifié par la loi n o 15 du 16 janvier 1992, prévoit essentiellement la suspension des droits électoraux du failli pendant la durée de la procédure de faillite et, en tout cas, pour une période non supérieure à cinq ans à partir de la déclaration de faillite. EN DROIT I.

Le requérant observe que la procédure est encore pendante en raison des difficultés de vente de deux terrains inclus dans la faillite. En outre, il souligne le risque de rester failli à temps indéterminé, la procédure de faillite ne pouvant être clôturée qu'après la vente des biens faisant partie de l'actif de la faillite. b) Le Gouvernement

Le Gouvernement affirme que, compte tenu de ce que la procédure de faillite est prévue par la loi et poursuit un but légitime, à savoir garantir aux créanciers le recouvrement au moins partiel de leurs créances, la privation des biens qui en résulte n'enfreint pas l'article 1 du Protocole n o 1. En outre, le Gouvernement indique que la procédure est encore pendante en raison du fait que certains biens de la faillite sont difficilement aliénables. 2. L'appréciation de la Cour a) Sur l'existence d'une ingérence

La Cour relève que l'existence d'une ingérence n'a pas prêté à controverse entre les parties. b) La règle applicable

La Cour rappelle que l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention contient trois normes distinctes : la première, qui s'exprime dans la première phrase du premier alinéa et revêt un caractère général, énonce le principe du respect de la propriété ; la deuxième, figurant dans la seconde phrase du même alinéa, vise la privation de propriété et la soumet à certaines conditions ; quant à la troisième, consignée dans le second alinéa, elle reconnaît aux Etats contractants le pouvoir, entre autres, de réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général. La deuxième et la troisième, qui ont trait à des exemples particuliers d'atteintes au droit de propriété, doivent s'interpréter à la lumière du principe consacré par la première (arrêts Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, § 55, CEDH 1999-II, et Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, CEDH 1999-V).

La Cour note que, à la suite du jugement déclarant la faillite, le requérant a été privé non pas de sa propriété mais de l'administration et de la disponibilité de ses biens, dont l'administration a été confiée au syndic. L'ingérence dans son droit au respect des biens s'analyse donc en une réglementation de l'usage des biens au sens du deuxième paragraphe de l'article 1 du Protocole n o 1. c) Le respect des conditions du deuxième paragraphe

La Cour relève que l'interdiction faite au failli d'administrer ses biens et d'en disposer a pour but le payement des créanciers de la faillite. L'ingérence en question poursuit donc un but légitime et conforme à l'intérêt général, à savoir la protection des droits d'autrui.

La Cour rappelle qu'une mesure d'ingérence doit ménager un « juste équilibre » entre les impératifs de l'intérêt général et ceux de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu. La recherche de pareil équilibre se reflète dans la structure de l'article 1 tout entier, donc aussi dans le second alinéa : il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé. En contrôlant le respect de cette exigence, la Cour reconnaît à l'Etat une grande marge d'appréciation tant pour choisir les modalités de mise en œuvre que pour juger si leurs conséquences se trouvent légitimées, dans l'intérêt général, par le souci d'atteindre l'objectif de la loi en cause (arrêts Chassagnou et autres c. France [GC], n os 25088/94, 28331/95 et 28443/95, § 75, CEDH 1999-III, et Immobiliare Saffi c. Italie précité, § 49).

La Cour fait observer que la limitation du droit du requérant au respect de ses biens n'est pas critiquable en soi, vu notamment le but légitime visé et la marge d'appréciation autorisée par le second alinéa de l'article 1. Cependant, un tel système emporte le risque d'imposer au requérant une charge excessive quant à la possibilité de disposer de ses biens, notamment à la lumière de la durée d'une procédure qui, telle la présente, s'est étalée sur plus de douze ans et six mois. Dès lors, la Cour estime que la limitation du droit du requérant au respect des ses biens n'était pas justifiée tout au long de la procédure, car si en principe la privation de l'administration et de la disponibilité des biens est une mesure nécessaire afin d'atteindre le but poursuivi, la nécessité de cette mesure s'amenuise avec le temps. De l'avis de la Cour, la durée de cette procédure a donc entraîné la rupture de l'équilibre à ménager entre l'intérêt général au payement des créanciers de la faillite et l'intérêt individuel du requérant au respect de ses biens. L'ingérence dans le droit du requérant se révèle dès lors disproportionnée à l'objectif poursuivi.

Au vu de ce qui précède, la Cour conclut qu'il y a eu violation du droit du requérant au respect de ses biens, tel que garanti par l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. II.

Le requérant observe que le contrôle de la correspondance de la part du syndic de la faillite constitue une entrave à son droit au respect de la correspondance. b) Le Gouvernement

Selon le Gouvernement, la restriction du droit du requérant au respect de sa correspondance, découlant de l'article 48 de la loi sur la faillite, a pour but la « réalisation du juste équilibre entre l'intérêt public » et celui du requérant. Ladite restriction permettrait l'acquisition de la part du syndic de toutes informations relatives à la situation patrimoniale du failli afin d'éviter que celui-ci puisse occulter ou soustraire des sommes d'argents au détriment des créanciers. La limitation du droit au respect de la correspondance puiserait son fondement juridique dans les exceptions spécifiques et formelles du paragraphe 2 de l'article 8 dans la mesure où il fait référence à « la protection des droits d'autrui ». De plus, la loi obligerait le syndic à transmettre au failli les courriers qui ne concernent pas des intérêts patrimoniaux et lierait le premier au secret sur le contenu de la correspondance personnelle du second. 2. L'appréciation de la Cour a) Sur l'existence d'une ingérence

La Cour relève que l'existence d'une ingérence n'a pas prêté à controverse entre les parties. Pareille ingérence méconnaît l'article 8 de la Convention à moins qu'elle ne soit « prévue par la loi », ne vise un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 du même article et ne puisse passer pour une mesure « nécessaire dans une société démocratique » (voir, mutatis mutandis , l'arrêt Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 179, CEDH 2000-IV). b) Légalité et finalité de l'ingérence

La Cour relève que ladite ingérence était prévue par la loi (article 48 de la loi sur la faillite). De plus, cette ingérence, comme l'indique le Gouvernement, visait à recueillir des informations relatives à la situation patrimoniale du failli afin d'éviter que celui-ci ne détourne son patrimoine au détriment des créanciers. Elle poursuivait donc un but légitime, à savoir la protection des droits d'autrui.

Il reste à savoir si la mesure en question était nécessaire dans une société démocratique. c) Proportionnalité de l'ingérence

La Cour observe que la mise en place d'un système de contrôle de la correspondance du requérant n'est pas critiquable en soi. Cependant, un tel système comporte le risque d'imposer au requérant une charge excessive quant au droit de ce dernier au respect de sa correspondance, notamment en raison de la durée d'une procédure qui, telle la présente, s'est étalée sur plus de douze ans et six mois. Dès lors, la Cour estime que la limitation du droit du requérant au respect de sa correspondance n'était pas justifiée tout au long de la procédure, car si en principe ledit contrôle est une mesure nécessaire afin d'atteindre le but poursuivi, la nécessité de cette mesure s'amenuise avec le temps. De l'avis de la Cour, la durée de cette procédure a donc entraîné la rupture de l'équilibre à ménager entre l'intérêt général au payement des créanciers de la faillite et l'intérêt individuel du requérant au respect de sa correspondance. L'ingérence dans le droit du requérant se révèle dès lors disproportionnée à l'objectif poursuivi.

Au vu de ce qui précède, la Cour conclut qu'il y a eu violation du droit du requérant au respect de sa correspondance, tel que garanti par l'article 8 de la Convention. III.

Se référant à la jurisprudence de la Commission ( Ceteroni et Magri c. Italie , requêtes n os 22461/93 et 22465/93, décision de la Commission du 17 octobre 1994, non publiée) et de la Cour ( Ceteroni c. Italie , arrêt du 15 novembre 1996, Recueil 1996-V), le requérant considère que l'article 36 de la loi de la faillite ne constitue pas un remède effectif pour se plaindre de la limitation du droit au respect de la correspondance. b) Le Gouvernement

Le Gouvernement observe que l'article 26 de la loi de la faillite offre au requérant la possibilité d'introduire devant le tribunal un recours contre les décisions du juge délégué. Il considère également que les actes administratifs du syndic peuvent faire l'objet d'un contrôle de la part d'organes tels que le comité des créanciers, le tribunal et le juge commissaire. 2. L'appréciation de la Cour

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, l'article 13 exige un recours interne pour les seuls griefs que l'on peut estimer « défendables » au regard de la Convention. L'article 13 garantit l'existence en droit interne d'un recours permettant de s'y prévaloir en substance des droits et libertés de la Convention tels qu'il peuvent s'y trouver consacrés. Cette disposition exige donc un recours interne habilitant « l'instance nationale compétente » à connaître du contenu du grief fondé sur la Convention et à offrir le redressement approprié. Le recours doit être « effectif » en pratique comme en droit (voir Soering c. Royaume-Uni , arrêt du 7 juillet 1989, série A n o 161, § 120 et Rotaru c. Roumanie [GC], n o 28341/95, CEDH 2000-V, § 67). La Cour considère que, à la lumière des conclusions relatives à l'article 8 ci-dessus, le grief du requérant selon lequel le contrôle prolongé de sa correspondance comporte une violation de l'article 8 de la Convention rêvait sans conteste un caractère « défendable ». Le requérant était donc en droit de bénéficier d'un recours interne effectif au sens de l'article 13 de la Convention.

La Cour observe que l'article 26 de la loi sur la faillite prévoit certes la possibilité pour le requérant d'introduire un recours devant le tribunal. Toutefois, ce recours n'a pour objet que les décisions du juge délégué et ne peut pas, de ce fait, constituer un remède efficace contre la restriction prolongée du droit au respect de la correspondance, conséquence directe du jugement déclarant la faillite et non pas d'une décision du juge délégué. De surcroît, la Cour relève que l'article 36 de la loi sur la faillite prévoit la possibilité de saisir le juge délégué pour se plaindre des actes d'administration du syndic. Toutefois, la Cour observe que ce recours concerne les activités d'administration du patrimoine du failli accomplies par le syndic jusqu'à la vente des biens et la satisfaction des créanciers. Il ne peut donc en aucun cas être de nature à porter remède à la limitation prolongée de la jouissance du droit au respect de la correspondance invoqué par le requérant (voir décision de la Commission Ceteroni et Magri c. Italie , précitée).

Au vu de ce qui précède, la Cour conclut qu'il y a eu violation du droit à un recours effectif, tel que garanti par l'article 13 de la Convention. IV.

Le requérant observe que l'interdiction de s'éloigner de son lieu de résidence constitue une entrave à son droit de circuler librement. b) Le Gouvernement

Selon le Gouvernement, la restriction à la liberté de circuler prévue à l'article 49 de la loi en question est une mesure temporaire, non absolue - le requérant ayant seulement l'obligation de demander l'autorisation préalable du juge délégué avant de quitter son lieu de résidence -, et poursuivant « les buts propres de la procédure de faillite ». 2. L'appréciation de la Cour a) Sur l'existence d'une ingérence

La Cour relève que l'existence d'une restriction à la liberté de circulation du requérant n'a pas prêté à controverse entre les parties.

De plus, elle considère que pareille restriction méconnaît l'article 2 du Protocole n o 4 sauf si elle est prévue par la loi, vise un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 3 du même article et peut passer pour une mesure « nécessaire dans une société démocratique » ( Raimondo c. Italie , arrêt du 22 février 1994, série A n o 281, § 39). b) Légalité et finalité de l'ingérence

La Cour relève que ladite ingérence est prévue par la loi (article 49 de la loi sur la faillite) et considère que celle-ci a pour but d'assurer que le failli puisse être joint afin de faciliter le déroulement de la procédure. La Cour estime dès lors que ladite restriction vise la protection des droits d'autrui, à savoir les intérêts des créanciers de la faillite.

Il reste à savoir si ladite mesure est nécessaire dans une société démocratique. c) Proportionnalité de l'ingérence

La Cour observe d'emblée que la limitation de la liberté de circulation n'est pas critiquable en soi. Cependant, un tel système emporte le risque d'imposer au requérant une charge excessive quant à la liberté de circuler librement, notamment à la lumière de la durée d'une procédure qui, telle la présente, s'est étalée sur plus de douze ans et six mois. Dès lors, la Cour estime que la limitation de la liberté de circulation du requérant n'était pas justifiée tout au long de la procédure, car si en principe l'interdiction pour le failli de s'éloigner de son lieu de résidence est une mesure nécessaire afin d'atteindre le but poursuivi, la nécessité de cette mesure s'amenuise avec le temps. Même s'il ne ressort pas du dossier que le requérant a voulu s'éloigner de son lieu de résidence ou que l'autorisation lui a été refusée, de l'avis de la Cour, la durée de cette procédure a entraîné la rupture de l'équilibre à ménager entre l'intérêt général au payement des créanciers de la faillite et l'intérêt individuel du requérant à circuler librement. L'ingérence dans la liberté du requérant se révèle dès lors disproportionnée à l'objectif poursuivi.

Au vu de ce qui précède, la Cour conclut qu'il y a eu violation de la liberté de circulation du requérant, telle que garantie par l'article 2 du Protocole n o 4 à la Convention. V.

Le requérant demande 258 228,45 euros (EUR) pour le préjudice moral qu'il aurait subi.

Le Gouvernement estime qu'aucune satisfaction équitable ne devrait être accordée au requérant.

La Cour considère que le requérant a subi un tort moral certain. Eu égard aux circonstances de la cause et statuant en équité comme le veut l'article 41 de la Convention, elle décide de lui octroyer la somme de 27 000 EUR. B. Frais et dépens

Le requérant demande également le remboursement des frais et dépens encourus devant la Cour qui s'élèvent à 12 572,35 EUR, plus TVA (taxe sur la valeur ajoutée) et CPA (contribution à la caisse de prévoyance des avocats).

La Cour, statuant en équité et eu égard à la pratique des organes de la Convention en la matière, estime raisonnable d'allouer au requérant la somme de 3 000 EUR. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 8 de la Convention ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 13 de la Convention ; 4. Dit qu'il y a eu violation de l'article 2 du Protocole n o 4 à la Convention ; 5. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 27 000 EUR (vingt-sept mille euros) pour dommage moral; ii. 3 000 EUR (trois mille euros) pour frais et dépens ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage. Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 juillet 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier adjoint Président