Haas împotriva Țărilor de Jos

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 36983/97) îndreptată împotriva Regatului Țărilor de Jos și pe care un cetățean neerlandez, Dl. Pieter Jelle Haas ("reclamantul"), o depusese în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului ("Comisia") pe 20 decembrie 1995 în virtutea fostului articol 25 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul, care beneficia de asistența judiciară, a fost reprezentat de Dl. A.W.M. Willems, avocat la Amsterdam. Guvernul neerlandez ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, Dl. R.A.A. Böcker, din ministerul neerlandez al Afacerilor Externe.

În cererea sa, Dl. Haas susținea că imposibilitatea pentru el, ca fiu natural nerecunoscut, de a moșteni de la tatăl seu era contrară articolelor 14 și 8 combinate ale Convenției.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al Protocolului).

Cererea a fost mai întâi atribuită secțiunii întâi a Curții (art. 52 § 1 al regulamentului Curții).

Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Cauza s-a astfel dovedit a aparține secțiunii a doua așa cum a fost reorganizată. În cadrul acesteia, s-a constituit conform articolului 26 § 1 al regulamentului, camera chemată să o cunoască (art. 27 § 1 al Convenției).

Printr-o decizie din 18 iunie 2002, camera a declarat cererea admisibilă.

Numai Guvernul a depus observații pe fond (art. 59 § 1 al regulamentului). ÎN FAPT I.

Dl. P. decedate pe 19 august 1992 fără a lăsa testament. Corpul acestuia a fost incinerat. Un nepot, Dl. K., a fost identificat drept singurul lui moștenitor.

Reclamantul a citat pe Dl. K. în fața instanțelor civile, căutând obținerea unei ordonanțe care să îi poruncească acestuia restituirea moștenirii Dl. P. Susținea că avusese o "viață familială" în sensul articolului 8 al Convenției și că dispozițiile legale neerlandeze privind situația copiilor naturali nerecunoscuți erau contrare articolului 14 al Convenției.

Tribunalul de circumscripție (arrondissementsrechtbank) din Arnhem a respins cererea reclamantului printr-o sentință din 23 decembrie 1993. Considerase că diferența pe care o stabilea legislația neerlandeza în materia succesorilor între copiii care aveau cu de cujus o relație de rudenie juridic recunoscută (familierechtelijke betrekking) și copiii care nu o aveau nu constituia o atingere nejustificată a "vieții familiale" a copiilor naturali nerecunoscuți. Ținând seama de drepturile și interesele pe care orice moștenire le poate genera pentru terți, securitatea juridică exigea ca numai persoanele în măsură de a dovedi o relație de rudenie juridic recunoscută cu de cujus să poată fi chemate la moștenire. Prin urmare, dacă o atingere ar fi putut fi adusă unei "vieți familiale" pe care reclamantul ar fi putut-o avea cu Dl. P., ea era "prevăzută prin lege" și "necesară într-o societate democratică". La lumina acestor considerații, tribunalul de circumscripție nu judecă necesar de a determina dacă sau nu Dl. P. era tatăl biologic al reclamantului.

Reclamantul a atacat decizia în fața curții de apel (gerechtshof) din Arnhem, criticând interpretarea făcută articolelor 8 și 14 al Convenției de tribunalul de circumscripție, precum și faptul că această instanță refuzase să se pronunțe asupra chestiunii paternității.

Curtea de apel audiere patru martori: reclamantul, mama sa, un prieten al acesteia și persoana care fusese surogatul tutor (toeziend voogd) al reclamantului. Acești doi din urmă martori declarară că erau convinși că Dl. P. era tatăl biologic al reclamantului: nu numai că interesatul nu contestase niciodată paternitatea lor în fața lor, dar le asiguraseși pe deasupra că ar face totul pentru ca copilul să nu lipsească de nimic. Mama declară că nu cunoscuse nici un alt bărbat decât Dl. P. pe parcursul celor nouă ani următori nașterii fiului ei și că Dl. P. chema reclamantul "fiul meu" sau "băiatul meu mic" în public. Răspunzând argumentului conform căruia Dl. K. nu fusese niciodată la cunoștința existenței sale, reclamantul declară că mama Dl. K., care era o soră a Dl. P., cunoștea ea, existența sa și o întâlnise.

În cursul procedurii în fața curții de apel, reclamantul depuse de asemenea un anumit număr de fotografii arătând-ul în compania Dl. P. și a mamei sale.

Pe 20 iunie 1995, curtea de apel pronunță printr-o hotărâre care respingea apelul. Deși recunoscând că o situație în care o instanță nu era în măsură de a se pronunța asupra unei cauze cum era cea de care se găsea sesizată conducea la un sfârșit puțin satisfăcător pentru actor, declară nu percepe nici o posibilitate de a se abate de la jurisprudența recentă a Curții de Casație (Hoge Raad) conform căreia tribunalele nu puteau să se pronunțe asupra consecințelor posibilei incompatibilități a dreptului neerlandez pe acest punct cu art. 14 al Convenției combinat cu art. 8 fără a depăși misiunea jurisprudențială a puterii judiciare (hotărâra din 24 februarie 1995, raportată în Nederlandse Jurisprudentie (Culegere de jurisprudență neerlandeza), NJ 1995, nr. 468).

Reclamantul sesiză Curtea de Casație cu un recurs, care a fost respins pe 17 ianuarie 1997. Instanța supremă estimase că dacă o incapacitate de a moșteni fondată exclusiv pe calitatea de fiu natural ar fi contrară articolului 8 combinat cu art. 14, motive obiective și rezonabile puteau eventual justifica alte feluri de restricții la participarea copiilor naturali la succesorile mortis causa. Reamintea apoi că în 1982 intrase în vigoare o lege care viza adaptarea situației copiilor naturali recunoscuți la exigențele enunțate de Curt în hotărârea sa Marckx c. Belgia (13 iunie 1979, seria A nr. 31). În cursul dezbaterilor pe care proiectul de lege le provocase în Parlament, ministrul Justiției de atunci declarase că chestiunea situației copiilor naturali nerecunoscuți față de tatăl biologic merita a fi luată în considerație dar că ar trebui să fie rezolvată în cadrul reformei programate a dreptului succesorilor.

De atunci, un anumit număr de tentative fusese faptă pentru a duce la bun sfârșit această reformă și, la momentul sesizării Curții de Casație de reclamant, un proiect era în examen în Parlament. Legislatorul estimase deci în mod evident că o reformă a dreptului succesorilor randa necesare alegeri politice importante și că procesul legislativ nu ajungea încă la sfârșitul său. Curtea de Casație în concluzionează, pe de o parte, că absența în dreptul neerlandez al acelui timp a unei reguli făcând din copilul natural nerecunoscut moștenitorul tatălui biologic nu era fondată exclusiv pe calitatea de fiu natural ci pe dificultatea inerentă oricărei reforme legislative privind dreptul succesorilor a ajunge la un echilibru just între toate interesele în joc, și, pe de altă parte, că alegerile ce trebuiau făcute scăpau sferei de competență a puterii judiciare și că nu era posibil anticipa dezvoltările legislative prin decizii judiciare. Hotărârea Curții de Casație a fost publicată în NJ 1997, nr. 483, cu o notă a unui autor eminentent. II.

Atunci când un copil s-a născut dintr-un cuplu căsătorit sau în termen de trei sute șapte zile de la dizolvarea căsătoriei (art. 1:197 CC), se presupune că are o relație de rudenie juridic recunoscută cu soțul. Un copil natural recunoscut se presupune că are o relație de rudenie juridic recunoscută cu autorul recunoșterii (erkenning), indiferent dacă este sau nu tatăl biologic al acestuia și indiferent dacă recunoașterea a fost făcută înainte sau după naștere (art. 1:222 CC).

De altfel, în virtutea articolului 1:215 CC, o relație de rudenie juridic recunoscută poate veni de asemenea la existență prin efectul scrisorilor de legitimare dacă se stabilește că tatăl decedat înainte ca copilul să se nască și fără a-l fi recunoscut era la cunoștința sarcinii și intenționa să se căsătorească cu mama.

Potrivit regulilor care guvernează succesorile mortis causa, dacă defunctul nu lasă nici soț nici nici un copil care să aibă cu el o relație de rudenie juridic recunoscută, părinții și frații și surorile sale (sau descendenții lor) primesc moștenirea (art. 4:901 CC). Dacă există asemenea copii sau asemenea soț, părinții și frații și surorile sunt excluși din moștenire (articolele 4:899 și 4:899a CC).

În termen de un an de la decesul tatălui, un copil minor care nu avea cu acesta nici o relație de rudenie juridic recunoscută poate cere ca moștenitorii să fie somali să verseze o sumă forfetară pentru întreținerea și educația sa. Când se agă de a fixa suma în chestiune, instanța sesizată cu cererea nu poate merge mai departe decât partea de rezervă hereditară (wettelijk erfdeel), adică cota succesorală la care copilul ar fi avut drept dacă ar fi avut cu tatăl seu o relație de rudenie juridic recunoscută (art. 1:406 § 5 CC).

Aceasta este o dezvoltare a principiului consacrat în art. 1:394 § 1 CC conform căruia, atunci când nu există între un tată și copilul seu o relație de rudenie juridic recunoscută, tatăl este numai obligat să asigure întreținerea (levensonderhoud) copilului seu până la majoritate. Rezerva hereditară este parte din bunurile unei persoane care aceasta nu poate dispune în viață nici prin donație nici prin testament și care, în aplicarea regulilor care guvernează succesorile mortis causa, trebuie atribuită moștenitorilor care sunt descendenți sau ascendenți direcți ai defunctului.

Pe 20 martie 1996 a fost depus în Parlament un proiect de lege care viza modificarea, printre altele, a dreptului de filiâtie (afstammingsrecht; Tweede Kamer (camera inferioară) 1995-1996, 24 649, nri 1-2). Pe 1 aprilie 1998 a intrat în vigoare un amendament la codul civil care introducea o declarație judiciară de paternitate (gerechtelijke vaststelling van vaderschap, art. 1:207 CC) putând fi cerută de mama copilului. Declarația de paternitate are efect retroactiv la data nașterii copilului, dar nu afectează în nici un fel drepturile dobândite de bună-credință de terți.

Potrivit expunerii de motive însoțind proiectul, posibilitatea unei determinări judiciare a paternității exista în toate țările vecine, și absența acestei posibilități putea fi contrară articolului 8 al Convenției (combinat cu art. 14) în măsura în care putea conduce la o situație unde un copil ar fi privat de tată dacă tatăl biologic refuza să-l recunoască. Autorii proiectului de lege considerau că nu se putea judeca această lacună comblată prin simplul fapt că o cerere de fixare a unei contribuții parentale putea fi introdusă împotriva tatălui pe baza articolului 1:394 § 1 CC. ÎN DREPT I. PRIVIND PRETENSIA ALERGATĂ DE ÎNCĂLCARE A ARTICOLELOR 14 ȘI 8 ALE CONVENȚIEI COMBINATE

Reclamantul se plânge că nu a putut moșteni de la tatăl seu în timp ce ar fi avut această posibilitate dacă ar fi fost fiu legitim sau fiu natural recunoscut.

Partea relevantă în fapta de față a articolului 8 al Convenției este redactată după cum urmează: "1. Orice persoană are dreptul la respect pentru viața privată și familială, (...) 2. Nu poate fi exercitată ingeriță de autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerire este prevăzută prin lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) pentru protecția drepturilor și libertăților altora." Partea relevantă în fapta de față a articolului 14 al Convenției este redactată după cum urmează: "Exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute prin Convenție trebuie asigurat fără nici o discriminare, în special pe baza (...) nașterii sau oricărei alte situații."

Guvernul contestă că a existat încălcare a acestor dispoziții.

Reclamantul nu a depus nici o observație după ce cererea sa a fost declarată admisibilă. În observațiile depuse de el la stadiul admisibilității, susținea, trimitând la dovezile factice disponibile (§14 de mai sus), că nu putea exista nici o îndoială asupra faptului că era fiul Dl. P.

Invoca de asemenea, ca dovadă a unei evoluții a mentalităților în materie, noua legislație autorizând stabilirea paternității independent de voința tatălui biologic presupus, cu consecințele rezultând din aceasta pentru afacerile de moștenire. Combinată cu legătura factică dintre Dl. P., pe de o parte, și el însuși și mama sa, pe de altă parte, această evoluție trebuia conduce la concluzia că existase o "viață familială", în sensul articolului 8 al Convenției, între Dl. P. și el însuși.

Reclamantul susținea de surcroît că dacă copilul dorea să stabilească o "viață familială" dar tatăl se opunea, intențiile copilului erau mai digni de protecție decât ale tatălui. În orice caz, în scopul stabilirii drepturilor de moștenire, paternitatea biologică trebuia judecată suficientă: nu trebuia să fie cerut în plus ca tatăl și copilul să aibă o "viață familială efectivă".

Pornind de la principiul că fapta relevă de art. 8 al Convenției, reclamantul afirmă fi victimă a unei diferențe de tratament între copiii naturali care fuseseră recunoscuți și aveau prin urmare cu tatăl lor o relație de rudenie juridic recunoscută care-i îndreptățea să moștenească în caz de succesiune mortis causa, și copiii naturali care nu fuseseră recunoscuți și nu aveau prin urmare nici o asemenea relație.

Pentru reclamant, această diferență de tratament nu putea justifica în cazul lui, în măsura în care era în comcerere, pentru obținerea moștenirii, nu cu soția defunctului sau cu un frate sau o soră legitimă sau naturală recunoscuți, dar cu un nepot al Dl. P., adică cu o persoană al cărei lant de rudenie cu defunctul era mai îndepărtat, și nu mai apropiat, decât al seu.

Guvernul contestă că exista o relație care poate fi analizată drept o "viață familială" între reclamant și Dl. P. Pentru început, estimează a nu fi în măsură de a confirma că Dl. P. era tatăl biologic al reclamantului: instanțele interne nepronunțând-se asupra chestiunii, aceasta ar rămâne controversată. Teste ADN ar fi fost în principiu posibile, dar corpul Dl. P. ar fi fost incinerat și defunctul nu ar fi lăsat nici un copil cunoscut. În consecință, singura persoană al cărei ADN ar fi putut fi util comparat cu cel al reclamantului ar fi fost Dl. K., al cărei lant de rudenie cu reclamantul, presupunând din rest că există, ar fi prea îndepărtat pentru ca testul să fi putut da un rezultat concludent.

Pentru Guvern, alte circumstanțe pledează în favoare non-existenței unei "vieți familiale". Dl. P. nu ar fi trăit niciodată cu reclamantul și mama sa, și nu ar fi dorit niciodată să stabilească o "viață familiale" cu reclamantul. Aceasta ar ilustra-o, independent de motivele care l-ar fi putut determina, refuzul de a recunoaște reclamantul drept fiul seu exprimat întotdeauna de Dl. P. până la moartea sa, douăzeci și opt de ani după nașterea reclamantului. Pe acest punct, ar exista o diferență între fapta de față și cauza Camp și Bourimi c. Țările de Jos (nr. 28369/95, CEDO 2000-X).

Nu s-ar putea deci stabili existența între Dl. P. și reclamant a unei "vieți familiale" suficiente pentru a face ca fapta să releve de domeniul articolului 8.

În orice caz, presupunând chiar că fapta releva de domeniul articolului 8 și că prin urmare art. 14 găsește a se aplica, ar exista o "justificare obiectivă și rezonabilă" a diferenței de tratament incriminată. Aceasta s-ar stabili între copiii care nu aveau o relație de rudenie juridic recunoscută cu tatăl natural și copiii care aveau o asemenea relație și puteau să o dovedească. Ea ar evita impunerea unui lant de filiâtie unor părți care nu consimțeau și ar servi interesul securității juridice în materia moștenirii. Ar putea deci trece drept rezonabil "necesară într-o societate democratică" pentru urmărirea "scopului legitim" pe care îl reprezintă protecția "drepturilor altora".

Puțin ar mai conta pentru Guvern că legislatorul schimbă mai târziu de părere și adoptase o lege făcând posibil stabilirea, împotriva voinței tatălui, a unui lant de filiâtie paternă față de un copil natural nerecunoscut. Această schimbare ar fi fost provocată de dezvoltări tehnice și juridice recente care nu ar fi relevante pentru cauza reclamantului.

Așa cum fusese pentru cauza Camp și Bourimi, Curtea va examina cauza din perspectiva articolului 14 combinat cu art. 8 al Convenției.

Ea reaminteste în această privință jurisprudența constantă conform căreia art. 14 al Convenției completează alte clauze normative ale Convenției și ale Protocoalelor sale. Nu are o existență independentă, întrucât valorează exclusiv pentru "exercițiul drepturilor și libertăților" pe care le garantează. Sigur, poate interveni chiar și fără o nesincronizare a exigențelor lor și, în această măsură, posedă o dominație autonomă, dar nu ar putea găsi a se aplica dacă faptele litigului nu cad sub domeniu din cel puțin una din acele clauze (vezi, printre mulți alții, hotărârile Camp și Bourimi, precitată, și Van Raalte c. Țările de Jos din 21 februarie 1997, Culegere a Hotărârilor și Deciziilor 1997-I, p. 184, § 33).

Curtea observă de la bun început că în cauza Camp și Bourimi precitată nu era contestat că reclamantul era copilul Dl. Bourimi. De surcroît, se stabilease că Dl. Bourimi exprimase dorința de a recunoaște reclamantul drept copilul seu, și o relație de rudenie juridic recunoscută fusese stabilită între copil și defunct prin scrisori de legitimare. În fapta de față, două observații se impun. În primul rând, reclamantul nu trăise niciodată, potrivit propiei sale mărturisiri, cu Dl. P. Contactele sporadice pe care afirmă a le-a avut cu interesatul și gesturile paternale pe care acesta ar fi avut-o față de el nu ar putea fi analizate drept o "viață familiale". În al doilea rând, reclamantul nu intenționase niciodată sa facă să se judece bine fondat afirmația sa conform căreia este fiul Dl. P.: nici pentru a obține securitatea emoțională susceptibilă să rezulte din faptul de a ști că face parte dintr-o familie precisă nici, mai ales, pentru a putea crea legături cu membrii supraviețuitori ai cercului familial al Dl. P. sau a ridica îndoielile pe care ar fi putut fi avand privind identitatea personală: se bazează pe propria-i convingere intimă că este fiul natural nerecunoscut al Dl. P.

Pentru Curtea, faptele faptei de față nu pot fi considerate drept relevând de art. 8 al Convenției, nici din perspectiva "vieții familiale" nici din perspectiva "vieții private". Reclamantul se plânge în esență de faptul că instanțele neerlandeze au refuzat să examineze și judece bine fondat pretensia sa conform căreia moștenirea Dl. P. trebuia să-i fie atribuită lui, și nu Dl. K. A intentat o acțiune civilă contra acestuia din urmă și căută să convingă tribunalele de temeinicia afirmației sale conform căreia era copilul natural nerecunoscut al defunctului. În realitate, tribunalele se găseau confruntate nu cu o chestiune de "viață familiale" în sensul articolului 8 sau cu o chestiune de "viață privată" vizată în termeni de identitate personală, dar cu o chestiune de dovadă privind dactă dacă un lant de filiâtie între reclamant și defunct trebuia recunoscut. Faptul că au arătat reticență în a se pronunța asupra elementelor prezentate de reclamant nu ar putea, ținând seama de circumstanțe, fi considerat drept ridicând o chestiune pe teren articolului 8 al Convenției. În particular, un reclamant nu ar putea deduce din art. 8 un drept de a fi recunoscut, în scopuri succesorale, drept moștenitor al unei persoane decedate. Sigur, așa cum judecă Curtea în hotărârea sa Marckx precitată, chestiunile de succesiune mortis causa între apropiați sunt strâns legate de noțiunea de viață familiale (pp. 23-24, §§ 52-54). Cu toate acestea, ar fi extinde în mod excesiv noțiunea de viață familiale să se considere în fapta de față că obiectul cauzei releva de câmpul de aplicare al acestei noțiuni.

Curtea observă pentru a încheia că posibilitatea de a solicita o declarație judiciară de paternitate (art. 1:207 al codului civil) este la prezent deschisă reclamantului (§25 de mai sus).

La lumina acestor considerații, Curtea concluzionează că art. 8 nu este aplicabil în fapta de față. art. 14 nu poate deci fi invocat. II.

Pentru reclamant, instanțele interne l-au privat de un recurs efectiv. Nici nu ar fi stabilit chiar faptele. Deci, departe de a se pronunța pe fondul cauzei, ar fi considerat că legislatorul trebuia să interacționeze pentru ca cereri cum ar fi a sa să poată fi hotărâte pe fond. Din opinia Guvernului, pe de altă parte, nu a existat încălcare a articolului 13, reclamantul nepunând obstrucționat să-și depună plângerile în fața instanțelor interne.

Ținând seama de concluzia sa de mai sus privind plângerile formulate din perspectiva articolelor 8 și 14 al Convenției, Curtea estimează că art. 13 nu este nici el aplicabil în fapta de față. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, Declară că articolele 8, 14 și 13 ale Convenției nu se aplică în fapta de față. Întocmit în limba engleză, apoi comunicat în scris pe 13 ianuarie 2004, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. S. Dollé J.-P. Costa Grefier Președinte Prezentei hotărâri se atașează, în conformitate cu articolele 45 § 2 ale Convenției și 74 § 2 al regulamentului, declarația opiniei concordante a Dl. Loucaides. J.-P.C. S.D.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 36983/97) dirigée contre le Royaume des Pays-Bas et dont un ressortissant néerlandais, M. Pieter Jelle Haas (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 20 décembre 1995 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l'assistance judiciaire, a été représenté par M e A.W.M. Willems, avocat exerçant à Amsterdam. Le gouvernement néerlandais (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. R.A.A. Böcker, du ministère néerlandais des Affaires étrangères.

Dans sa requête, M. Haas soutenait que l'impossibilité pour lui, enfant naturel non reconnu, d'hériter de son père était contraire aux articles 14 et 8 combinés de la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 dudit Protocole).

La requête a d'abord été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement de la Cour).

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). L'affaire est ainsi échue à la deuxième section telle que remaniée. Au sein de celle-ci a alors été constituée, conformément à l'article 26 § 1 du règlement, la chambre appelée à en connaître (article 27 § 1 de la Convention).

Par une décision du 18 juin 2002, la chambre a déclaré la requête recevable.

Seul le Gouvernement a déposé des observations sur le fond (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

M. P. décéda le 19 août 1992 sans laisser de testament. Son corps fut incinéré. Un neveu, M. K., fut identifié comme étant son seul héritier.

Le requérant assigna M. K. au civil, cherchant à obtenir une ordonnance enjoignant à l'intéressé de restituer la succession de M. P. Il soutenait qu'il avait eu avec ce dernier une « vie familiale » au sens de l'article 8 de la Convention et que les dispositions légales néerlandaises relatives à la situation des enfants naturels non reconnus étaient contraires à l'article 14 de la Convention.

Le tribunal d'arrondissement ( arrondissementsrechtbank ) d'Arnhem débouta le requérant de sa demande par un jugement du 23 décembre 1993. Il considéra que la différence qu'opérait la législation néerlandaise en matière de successions entre les enfants ayant avec le de cujus un lien de parenté juridiquement reconnu ( familierechtelijke betrekking ) et les enfants n'en ayant pas ne constituait pas une atteinte injustifiée à la « vie familiale » des enfants naturels non reconnus. Compte tenu des droits et intérêts que toute succession peut faire naître dans le chef de tiers, la sécurité juridique exigeait que seules les personnes en mesure de faire la preuve d'un lien de parenté juridiquement reconnu avec le de cujus pussent être appelées à la succession. Dès lors, si une atteinte avait pu être portée à une « vie familiale » que le requérant avait pu avoir avec M. P., elle était « prévue par la loi » et « nécessaire dans une société démocratique ». A la lumière de ces considérations, le tribunal d'arrondissement ne jugea pas nécessaire de déterminer si oui ou non M. P. était le père biologique du requérant.

Le requérant attaqua la décision devant la cour d'appel ( gerechtshof ) d'Arnhem, critiquant l'interprétation faite des articles 8 et 14 de la Convention par le tribunal d'arrondissement ainsi que le fait que cette juridiction avait refusé de statuer sur la question de la paternité.

La cour d'appel entendit quatre témoins : le requérant, sa mère, un ami de celle-ci et la personne qui avait été le subrogé tuteur ( toeziend voogd ) du requérant. Ces deux derniers témoins se dirent convaincus que M. P. était le père biologique du requérant : non seulement l'intéressé n'avait jamais contesté sa paternité devant eux, mais il leur avait assuré au contraire qu'il ferait tout pour que l'enfant ne manque de rien. La mère déclara qu'elle n'avait connu aucun autre homme que M. P. pendant les neuf années ayant suivi la naissance de son fils et que M. P. appelait le requérant « mon fils » ou « mon petit garçon » en public. En réponse à l'argument selon lequel M. K. n'avait jamais été au courant de son existence, le requérant déclara que la mère de M. K., qui était une sœur de M. P., connaissait, elle, son existence et l'avait rencontré.

Au cours de la procédure devant la cour d'appel, le requérant soumit également un certain nombre de photographies le montrant en compagnie de M. P. et de sa mère.

Le 20 juin 1995, la cour d'appel statua par un arrêt rejetant le recours. Tout en reconnaissant qu'une situation dans laquelle une juridiction n'était pas en mesure de se prononcer sur une affaire comme celle dont elle se trouvait saisie conduisait à une issue peu satisfaisante pour le demandeur, elle déclara n'apercevoir aucune possibilité de s'écarter de la jurisprudence récente de la Cour de cassation ( Hoge Raad ) d'après laquelle les tribunaux ne pouvaient se prononcer sur les conséquences de la possible incompatibilité du droit néerlandais sur ce point avec l'article 14 de la Convention combiné avec l'article 8 sans outrepasser la mission jurisprudentielle du pouvoir judiciaire (arrêt du 24 février 1995, rapporté dans Nederlandse Jurisprudentie ( Recueil de jurisprudence néerlandaise ), NJ 1995, n o 468).

Le requérant saisit la Cour de cassation d'un pourvoi, qui fut rejeté le 17 janvier 1997. La haute juridiction estima que si une incapacité à hériter fondée uniquement sur la qualité d'enfant naturel serait contraire à l'article 8 combiné avec l'article 14, des motifs objectifs et raisonnables pouvaient éventuellement justifier d'autres sortes de restrictions à la participation des enfants naturels aux successions ab intestat . Elle rappela ensuite qu'en 1982 était entrée en vigueur une loi qui visait à adapter la situation des enfants naturels reconnus aux exigences énoncées par la Cour dans son arrêt Marckx c. Belgique (13 juin 1979, série A n o 31). Lors des débats que le projet de loi avait suscités au Parlement, le ministre de la Justice de l'époque avait déclaré que la question de la situation des enfants naturels non reconnus par rapport à leur père biologique méritait d'être prise en considération mais qu'elle devrait être réglée dans le cadre de la réforme programmée du droit des successions.

Depuis lors, un certain nombre de tentatives avaient été entreprises pour mener à bien cette réforme et, au moment de la saisine de la Cour de cassation par le requérant, un projet était à l'examen au Parlement. Le législateur estimait ainsi visiblement qu'une réforme du droit des successions rendait nécessaires des choix politiques importants et que le processus législatif n'était pas encore arrivé à son terme. La Cour de cassation en conclut, d'une part, que l'absence dans le droit néerlandais de l'époque d'une règle faisant de l'enfant naturel non reconnu l'héritier de son père biologique n'était pas fondée uniquement sur la qualité d'enfant naturel mais sur la difficulté inhérente à toute réforme législative concernant le droit des successions de parvenir à un juste équilibre entre tous les intérêts en jeu, et, d'autre part, que les choix devant être faits échappaient à la sphère de compétence du pouvoir judiciaire et qu'il n'était pas possible d'anticiper les développements législatifs par voie de décisions juridictionnelles. L'arrêt de la Cour de cassation fut publié dans NJ 1997, n o 483, avec une note d'un éminent auteur. II.

Lorsqu'un enfant est né d'un couple marié ou dans les trois cent sept jours de la dissolution du mariage (article 1:197 CC), il est réputé avoir un lien de parenté juridiquement reconnu avec le mari. Un enfant naturel reconnu est réputé avoir un lien de parenté juridiquement reconnu avec l'auteur de la reconnaissance ( erkenning ), que celui-ci soit ou non son père biologique et que la reconnaissance ait été faite avant ou après la naissance (article 1:222 CC).

Par ailleurs, en vertu de l'article 1:215 CC, un lien de parenté juridiquement reconnu peut également venir à existence par l'effet de lettres de légitimation s'il est établi que le père décédé avant que l'enfant ne naisse et sans l'avoir reconnu était au courant de la grossesse et avait l'intention d'épouser la mère.

D'après les règles gouvernant les successions ab intestat , si le défunt ne laisse ni conjoint ni aucun enfant ayant avec lui un lien de parenté juridiquement reconnu, ses parents et ses frères et sœurs (ou leurs descendants) recueillent sa succession (article 4:901 CC). S'il existe pareils enfants ou pareil conjoint, les parents et les frères et sœurs sont exclus de la succession (articles 4:899 et 4:899a CC).

Dans le délai d'un an suivant le décès de son père, un enfant mineur n'ayant avec ce dernier aucun lien de parenté juridiquement reconnu peut demander que les héritiers se voient enjoindre de verser une somme forfaitaire pour son entretien et son éducation. Lorsqu'il s'agit pour elle de fixer le montant en question, la juridiction saisie de la demande ne peut aller au-delà de la part de réserve héréditaire ( wettelijk erfdeel ), c'est-à-dire la part de succession à laquelle l'enfant aurait eu droit s'il avait eu avec son père un lien de parenté juridiquement reconnu (article 1:406 § 5 CC).

Il s'agit là d'un développement du principe consacré à l'article 1:394 § 1 CC selon lequel, lorsqu'il n'existe pas entre un père et son enfant un lien de parenté juridiquement reconnu, le père est seulement tenu d'assurer l'entretien ( levensonderhoud ) de son enfant jusqu'à la majorité de celui-ci. La réserve héréditaire est la partie des biens d'une personne dont celle-ci ne peut disposer de son vivant ni par voie de donation ni par voie testamentaire et qui, en application des règles régissant les successions ab intestat , doit être attribuée aux héritiers qui sont les descendants ou les ascendants directs du défunt.

Le 20 mars 1996 fut déposé au Parlement un projet de loi qui visait à modifier, entre autres, le droit de la filiation ( afstammingsrecht ; Tweede Kamer (chambre basse) 1995-1996, 24 649, n os 1-2). Le 1 er avril 1998 est entré en vigueur un amendement au code civil qui introduisait une déclaration judiciaire de paternité ( gerechtelijke vaststelling van vaderschap , article 1:207 CC) pouvant être demandée par la mère de l'enfant. La déclaration de paternité a effet rétroactif à la date de la naissance de l'enfant, mais elle n'affecte en rien les droits acquis de bonne foi par les tiers.

D'après l'exposé des motifs accompagnant le projet, la possibilité d'une détermination judiciaire de la paternité existait dans tous les pays voisins, et l'absence de cette possibilité pouvait être contraire à l'article 8 de la Convention (combiné avec l'article 14) dans la mesure où elle pouvait conduire à une situation où un enfant serait privé de père si son père biologique refusait de le reconnaître. Les auteurs du projet de loi pensaient que l'on ne pouvait juger cette lacune comblée par le simple fait qu'une demande de fixation d'une contribution parentale pouvait être introduite contre le père sur le fondement de l'article 1:394 § 1 CC. EN DROIT I.

La partie pertinente en l'espèce de l'article 8 de la Convention est ainsi libellée : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, (...) 2. Il ne peut y avoir ingérence d'une autorité publique dans l'exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu'elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la protection des droits et libertés d'autrui. » La partie pertinente en l'espèce de l'article 14 de la Convention est ainsi libellée : « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur (...) la naissance ou toute autre situation. »

Le Gouvernement conteste qu'il y ait eu violation de ces dispositions.

Le requérant n'a déposé aucune observation après que sa requête eut été déclarée recevable. Dans celles soumises par lui au stade de la recevabilité, il soutenait, en renvoyant aux preuves factuelles disponibles (paragraphe 14 ci-dessus), qu'il ne pouvait y avoir aucun doute sur le fait qu'il était le fils de M. P.

Il invoquait également, comme preuve d'une évolution des mentalités en la matière, la nouvelle législation autorisant l'établissement de la paternité indépendamment de la volonté du père biologique supposé, avec les conséquences en découlant pour les affaires de succession. Combinée avec le lien factuel entre M. P., d'une part, et lui-même et sa mère, d'autre part, cette évolution devait faire conclure qu'il y avait eu une « vie familiale », au sens de l'article 8 de la Convention, entre M. P. et lui-même.

Le requérant soutenait de surcroît que si l'enfant souhaitait établir une « vie familiale » mais que le père s'y opposait, les intentions de l'enfant étaient plus dignes de protection que celles du père. En tout état de cause, aux fins de l'établissement de droits à hériter, la paternité biologique devait être jugée suffisante : il ne devait pas être exigé en outre que le père et l'enfant eussent une « vie familiale effective ».

Partant du principe que l'affaire relevait de l'article 8 de la Convention, le requérant affirmait être victime d'une différence de traitement entre les enfants naturels ayant été reconnus et ayant par conséquent avec leur père un lien de parenté juridiquement reconnu qui les habilitait à hériter en cas de succession ab intestat , et les enfants naturels n'ayant pas été reconnus et n'ayant en conséquence pas semblable lien.

Pour le requérant, cette différence de traitement ne pouvait se justifier dans son cas, dans la mesure où il était en compétition, pour l'obtention de la succession, non avec l'épouse du défunt ou avec un frère ou une sœur légitimes ou naturels reconnus, mais avec un neveu de M. P., c'est-à-dire avec une personne dont le lien de parenté avec le défunt était plus éloigné, et non plus proche, que le sien.

Le Gouvernement conteste qu'une relation pouvant s'analyser en une « vie familiale » existât entre le requérant et M. P. Pour commencer, il estime ne pas être en mesure de confirmer que M. P. était le père biologique du requérant : les juridictions internes ne s'étant pas prononcées sur la question, celle-ci demeurerait controversée. Des tests ADN auraient certes été possibles en principe, mais le corps de M. P. aurait été incinéré et le défunt n'aurait laissé aucun enfant connu. En conséquence, la seule personne dont on aurait pu utilement comparer l'ADN à celui du requérant serait M. K., dont le lien de parenté avec le requérant, à supposer du reste qu'il existe, serait trop éloigné pour que le test eût pu donner un résultat concluant.

Pour le Gouvernement, d'autres circonstances plaideraient en faveur de la non-existence d'une « vie familiale ». M. P. n'aurait jamais vécu avec le requérant et sa mère, et il n'aurait jamais souhaité établir une « vie familiale » avec le requérant. C'est ce qu'illustrerait, indépendamment des raisons ayant pu le motiver, le refus de reconnaître le requérant comme son fils toujours exprimé par M. P. jusqu'à sa mort, vingt-huit ans après la naissance du requérant. Sur ce point, il y aurait une différence entre la présente espèce et l'affaire Camp et Bourimi c. Pays-Bas (n o 28369/95, CEDH 2000-X).

On ne pourrait donc établir l'existence entre M. P. et le requérant d'une « vie familiale » suffisante pour faire relever l'affaire du domaine de l'article 8.

En tout état de cause, à supposer même que l'affaire relève du domaine de l'article 8 et que par conséquent l'article 14 trouve à s'appliquer, il y aurait une « justification objective et raisonnable » à la différence de traitement incriminée. Celle-ci s'établirait entre les enfants n'ayant pas un lien de parenté juridiquement reconnu avec leur père naturel et les enfants ayant pareil lien et pouvant le prouver. Elle éviterait l'imposition d'un lien de filiation à des parties non consentantes et servirait l'intérêt de la sécurité juridique en matière de successions. Elle pourrait donc passer pour raisonnablement « nécessaire dans une société démocratique » à la poursuite du « but légitime » que représente la protection des « droits d'autrui ».

Peu importerait pour le Gouvernement que le législateur ait par la suite changé d'avis et adopté une loi rendant possible l'établissement, contre la volonté du père, d'un lien de filiation paternel à l'égard d'un enfant naturel non reconnu. Ce changement aurait été provoqué par des développements techniques et juridiques récents qui ne seraient pas pertinents pour la cause du requérant.

Comme elle l'avait fait pour l'affaire Camp et Bourimi , la Cour examinera la cause sous l'angle de l'article 14 combiné avec l'article 8 de la Convention.

Elle rappelle à cet égard sa jurisprudence constante d'après laquelle l'article 14 de la Convention complète les autres clauses normatives de la Convention et de ses Protocoles. Il n'a pas d'existence indépendante, puisqu'il vaut uniquement pour « la jouissance des droits et libertés » qu'elles garantissent. Certes, il peut entrer en jeu même sans un manquement à leurs exigences et, dans cette mesure, il possède une portée autonome, mais il ne saurait trouver à s'appliquer si les faits du litige ne tombent pas sous l'empire de l'une au moins desdites clauses (voir, parmi beaucoup d'autres, les arrêts Camp et Bourimi , précité, et Van Raalte c. Pays-Bas du 21 février 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-I, p. 184, § 33).

La Cour relève d'emblée que dans l'affaire Camp et Bourimi précitée il n'était pas contesté que le requérant était l'enfant de M. Bourimi. De surcroît, il était établi que M. Bourimi avait exprimé le souhait de reconnaître le requérant comme son enfant, et un lien de parenté juridiquement reconnu avait été établi entre l'enfant et le défunt au travers de lettres de légitimation. En l'espèce, deux observations s'imposent. Premièrement, le requérant n'a jamais, de son propre aveu, vécu avec M. P. Les contacts sporadiques qu'il affirme avoir eus avec l'intéressé et les gestes paternels que celui-ci aurait eus à son égard ne sauraient s'analyser en une « vie familiale ». Deuxièmement, le requérant n'a jamais eu l'intention de faire juger bien fondée son allégation selon laquelle il est le fils de M. P. : ni pour obtenir la sécurité émotionnelle susceptible de résulter du fait de savoir qu'il fait partie d'une famille précise ni, surtout, pour pouvoir créer des liens avec les membres survivants du cercle familial de M. P. ou lever les doutes qu'il aurait pu avoir concernant son identité personnelle : il s'appuie sur son intime conviction d'être le fils naturel non reconnu de M. P.

Pour la Cour, les faits de l'espèce ne peuvent être considérés comme relevant de l'article 8 de la Convention, ni sous l'angle de la « vie familiale » ni sous l'angle de la « vie privée ». Le requérant se plaint pour l'essentiel du fait que les juridictions néerlandaises ont refusé d'examiner et de juger bien fondée sa prétention aux termes de laquelle la succession de M. P. devait lui être attribuée à lui, et non à M. K. Il intenta contre ce dernier une action au civil et chercha à persuader les tribunaux du bien-fondé de son allégation selon laquelle il était l'enfant naturel non reconnu du défunt. En réalité, les tribunaux se trouvaient confrontés non à une question de « vie familiale » au sens de l'article 8 ou à une question de « vie privée » envisagée en termes d'identité personnelle, mais à une question de preuve concernant le point de savoir si un lien de filiation entre le requérant et le défunt devait être reconnu. Le fait qu'ils se soient montrés réticents à statuer sur les éléments produits par le requérant ne saurait, eu égard aux circonstances, être considéré comme soulevant une question sur le terrain de l'article 8 de la Convention. En particulier, un requérant ne saurait déduire de l'article 8 un droit à être reconnu, à des fins successorales, comme l'héritier d'une personne décédée. Certes, ainsi que la Cour en a jugé dans son arrêt Marckx précité, les questions de succession ab intestat entre proches parents sont étroitement liées à la notion de vie familiale (pp. 23-24, §§ 52-54). Toutefois, ce serait étendre de manière excessive la notion de vie familiale que de considérer en l'espèce que l'objet de la cause relève du champ d'application de cette notion.

La Cour observe pour terminer que la possibilité de solliciter une déclaration judiciaire de paternité (article 1:207 du code civil) est à présent ouverte au requérant (paragraphe 25 ci-dessus).

A la lumière de ces considérations, la Cour conclut que l'article 8 n'est pas applicable en l'espèce. L'article 14 ne peut donc être invoqué. II.

Pour le requérant, les juridictions internes l'ont privé d'un recours effectif. Elles n'auraient même pas établi les faits. Ainsi, loin de statuer sur le fond de sa cause, elles auraient considéré que le législateur devait intervenir pour que des demandes comme la sienne puissent être tranchées au fond. De l'avis du Gouvernement, par contre, il n'y a pas eu violation de l'article 13, le requérant n'ayant pas été empêché de soumettre ses griefs aux juridictions internes.

Eu égard à sa conclusion ci-dessus relative aux griefs formulés sous l'angle des articles 8 et 14 de la Convention, la Cour estime que l'article 13 n'est pas non plus applicable en l'espèce. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, Dit que les articles 8, 14 et 13 de la Convention ne s'appliquent pas en l'espèce. Fait en anglais, puis communiqué par écrit le 13 janvier 2004, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l'exposé de l'opinion concordante de M. Loucaides. J.-P.C. S.D.