AFFAIRE HAAS c. PAYS-BAS
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Non-violation de l'article 8 - Droit au respect de la vie privée et familiale (Article 8-1 - Respect de la vie familiale;Respect de la vie privée);Non-violation de l'article 13 - Droit à un recours effectif (Article 13 - Recours effectif);Non-violation de l'article 14+8 - Interdiction de la discrimination (Article 14 - Discrimination) (Article 8 - Droit au respect de la vie privée et familiale;Article 8-1 - Respect de la vie familiale;Respect de la vie privée)
AFFAIRE HAAS c. PAYS-BAS (CtEDO, 2004)
A DOUA SECȚIUNE
CAUZA HAAS C. ȚĂRILE DE JOS
(Cererea nr. 36983/97)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
13 ianuarie 2004
DEFINITIVĂ
14/06/2004
În cauza Haas c. Țările de Jos,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședință în cameră compusă din:
Dl. J.-P. Costa, președinte,
Dl. L. Loucaides,
Dl. C. Bîrsan,
Dl. K. Jungwiert,
Dl. V. Butkevych,
D-na W. Thomassen,
D-na A. Mularoni, judecători,
și D-na S. Dollé, grefier de secțiune,
După deliberări în camera de consiliu pe 9 decembrie 2003,
Pronunță hotărârea următoare, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
1.
La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 36983/97) îndreptată împotriva Regatului Țărilor de Jos și pe care un cetățean neerlandez, Dl. Pieter Jelle Haas ("reclamantul"), o depusese în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului ("Comisia") pe 20 decembrie 1995 în virtutea fostului articol 25 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").
2.
Reclamantul, care beneficia de asistența judiciară, a fost reprezentat de Dl. A.W.M. Willems, avocat la Amsterdam. Guvernul neerlandez ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, Dl. R.A.A. Böcker, din ministerul neerlandez al Afacerilor Externe.
3.
În cererea sa, Dl. Haas susținea că imposibilitatea pentru el, ca fiu natural nerecunoscut, de a moșteni de la tatăl seu era contrară articolelor 14 și 8 combinate ale Convenției.
4.
Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al Protocolului).
5.
Cererea a fost mai întâi atribuită secțiunii întâi a Curții (art. 52 § 1 al regulamentului Curții).
6.
Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Cauza s-a astfel dovedit a aparține secțiunii a doua așa cum a fost reorganizată. În cadrul acesteia, s-a constituit conform articolului 26 § 1 al regulamentului, camera chemată să o cunoască (art. 27 § 1 al Convenției).
7.
Printr-o decizie din 18 iunie 2002, camera a declarat cererea admisibilă.
8.
Numai Guvernul a depus observații pe fond (art. 59 § 1 al regulamentului).
ÎN FAPT
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
9.
Reclamantul s-a născut în 1964. Conform celor spuse de el, el este rezultatul unei relații dintre mama sa și un anumit Dl. P., notar (notaris) de profesie. Dorind să se căsătorească cu Dl. P., mama sa ar fi întâmpinat refuzul acestuia. Cuplul nu a trăit niciodată împreună. Refuzând să recunoască (erkennen) pe reclamant, Dl. P. ar fi efectuat în mod regulat plăți pentru a participa la cheltuielile privind întreținerea și educația sa, oferindu-i de altfel cadouri cu ocazia zilei de naștere, vizitând-ul și uneori luând-ul cu el în excursii de o zi cu mama sa. Reclamantul afirmă că-l chema pe Dl. P. "tată".
10.
Dl. P. decedate pe 19 august 1992 fără a lăsa testament. Corpul acestuia a fost incinerat. Un nepot, Dl. K., a fost identificat drept singurul lui moștenitor.
11.
Reclamantul a citat pe Dl. K. în fața instanțelor civile, căutând obținerea unei ordonanțe care să îi poruncească acestuia restituirea moștenirii Dl. P. Susținea că avusese o "viață familială" în sensul articolului 8 al Convenției și că dispozițiile legale neerlandeze privind situația copiilor naturali nerecunoscuți erau contrare articolului 14 al Convenției.
12.
Tribunalul de circumscripție (arrondissementsrechtbank) din Arnhem a respins cererea reclamantului printr-o sentință din 23 decembrie 1993. Considerase că diferența pe care o stabilea legislația neerlandeza în materia succesorilor între copiii care aveau cu de cujus o relație de rudenie juridic recunoscută (familierechtelijke betrekking) și copiii care nu o aveau nu constituia o atingere nejustificată a "vieții familiale" a copiilor naturali nerecunoscuți. Ținând seama de drepturile și interesele pe care orice moștenire le poate genera pentru terți, securitatea juridică exigea ca numai persoanele în măsură de a dovedi o relație de rudenie juridic recunoscută cu de cujus să poată fi chemate la moștenire. Prin urmare, dacă o atingere ar fi putut fi adusă unei "vieți familiale" pe care reclamantul ar fi putut-o avea cu Dl. P., ea era "prevăzută prin lege" și "necesară într-o societate democratică". La lumina acestor considerații, tribunalul de circumscripție nu judecă necesar de a determina dacă sau nu Dl. P. era tatăl biologic al reclamantului.
13.
Reclamantul a atacat decizia în fața curții de apel (gerechtshof) din Arnhem, criticând interpretarea făcută articolelor 8 și 14 al Convenției de tribunalul de circumscripție, precum și faptul că această instanță refuzase să se pronunțe asupra chestiunii paternității.
14.
Curtea de apel audiere patru martori: reclamantul, mama sa, un prieten al acesteia și persoana care fusese surogatul tutor (toeziend voogd) al reclamantului. Acești doi din urmă martori declarară că erau convinși că Dl. P. era tatăl biologic al reclamantului: nu numai că interesatul nu contestase niciodată paternitatea lor în fața lor, dar le asiguraseși pe deasupra că ar face totul pentru ca copilul să nu lipsească de nimic. Mama declară că nu cunoscuse nici un alt bărbat decât Dl. P. pe parcursul celor nouă ani următori nașterii fiului ei și că Dl. P. chema reclamantul "fiul meu" sau "băiatul meu mic" în public. Răspunzând argumentului conform căruia Dl. K. nu fusese niciodată la cunoștința existenței sale, reclamantul declară că mama Dl. K., care era o soră a Dl. P., cunoștea ea, existența sa și o întâlnise.
15.
În cursul procedurii în fața curții de apel, reclamantul depuse de asemenea un anumit număr de fotografii arătând-ul în compania Dl. P. și a mamei sale.
16.
Pe 20 iunie 1995, curtea de apel pronunță printr-o hotărâre care respingea apelul. Deși recunoscând că o situație în care o instanță nu era în măsură de a se pronunța asupra unei cauze cum era cea de care se găsea sesizată conducea la un sfârșit puțin satisfăcător pentru actor, declară nu percepe nici o posibilitate de a se abate de la jurisprudența recentă a Curții de Casație (Hoge Raad) conform căreia tribunalele nu puteau să se pronunțe asupra consecințelor posibilei incompatibilități a dreptului neerlandez pe acest punct cu art. 14 al Convenției combinat cu art. 8 fără a depăși misiunea jurisprudențială a puterii judiciare (hotărâra din 24 februarie 1995, raportată în Nederlandse Jurisprudentie (Culegere de jurisprudență neerlandeza), NJ 1995, nr. 468).
17.
Reclamantul sesiză Curtea de Casație cu un recurs, care a fost respins pe 17 ianuarie 1997. Instanța supremă estimase că dacă o incapacitate de a moșteni fondată exclusiv pe calitatea de fiu natural ar fi contrară articolului 8 combinat cu art. 14, motive obiective și rezonabile puteau eventual justifica alte feluri de restricții la participarea copiilor naturali la succesorile mortis causa. Reamintea apoi că în 1982 intrase în vigoare o lege care viza adaptarea situației copiilor naturali recunoscuți la exigențele enunțate de Curt în hotărârea sa Marckx c. Belgia (13 iunie 1979, seria A nr. 31). În cursul dezbaterilor pe care proiectul de lege le provocase în Parlament, ministrul Justiției de atunci declarase că chestiunea situației copiilor naturali nerecunoscuți față de tatăl biologic merita a fi luată în considerație dar că ar trebui să fie rezolvată în cadrul reformei programate a dreptului succesorilor.
18.
De atunci, un anumit număr de tentative fusese faptă pentru a duce la bun sfârșit această reformă și, la momentul sesizării Curții de Casație de reclamant, un proiect era în examen în Parlament. Legislatorul estimase deci în mod evident că o reformă a dreptului succesorilor randa necesare alegeri politice importante și că procesul legislativ nu ajungea încă la sfârșitul său. Curtea de Casație în concluzionează, pe de o parte, că absența în dreptul neerlandez al acelui timp a unei reguli făcând din copilul natural nerecunoscut moștenitorul tatălui biologic nu era fondată exclusiv pe calitatea de fiu natural ci pe dificultatea inerentă oricărei reforme legislative privind dreptul succesorilor a ajunge la un echilibru just între toate interesele în joc, și, pe de altă parte, că alegerile ce trebuiau făcute scăpau sferei de competență a puterii judiciare și că nu era posibil anticipa dezvoltările legislative prin decizii judiciare. Hotărârea Curții de Casație a fost publicată în NJ 1997, nr. 483, cu o notă a unui autor eminentent.
II.
DREPTUL INTERN RELEVANT
19.
În virtutea articolului 4:879 § 1 al codului civil (Burgerlijk Wetboek – în continuare "CC"), numai persoanele care aveau cu o persoană decedată care nu lăsa testament o relație de rudenie juridic recunoscută (familierechtelijke betrekking) pot moșteni de la aceasta.
20.
Atunci când un copil s-a născut dintr-un cuplu căsătorit sau în termen de trei sute șapte zile de la dizolvarea căsătoriei (art. 1:197 CC), se presupune că are o relație de rudenie juridic recunoscută cu soțul. Un copil natural recunoscut se presupune că are o relație de rudenie juridic recunoscută cu autorul recunoșterii (erkenning), indiferent dacă este sau nu tatăl biologic al acestuia și indiferent dacă recunoașterea a fost făcută înainte sau după naștere (art. 1:222 CC).
21.
De altfel, în virtutea articolului 1:215 CC, o relație de rudenie juridic recunoscută poate veni de asemenea la existență prin efectul scrisorilor de legitimare dacă se stabilește că tatăl decedat înainte ca copilul să se nască și fără a-l fi recunoscut era la cunoștința sarcinii și intenționa să se căsătorească cu mama.
22.
Potrivit regulilor care guvernează succesorile mortis causa, dacă defunctul nu lasă nici soț nici nici un copil care să aibă cu el o relație de rudenie juridic recunoscută, părinții și frații și surorile sale (sau descendenții lor) primesc moștenirea (art. 4:901 CC). Dacă există asemenea copii sau asemenea soț, părinții și frații și surorile sunt excluși din moștenire (articolele 4:899 și 4:899a CC).
23.
În termen de un an de la decesul tatălui, un copil minor care nu avea cu acesta nici o relație de rudenie juridic recunoscută poate cere ca moștenitorii să fie somali să verseze o sumă forfetară pentru întreținerea și educația sa. Când se agă de a fixa suma în chestiune, instanța sesizată cu cererea nu poate merge mai departe decât partea de rezervă hereditară (wettelijk erfdeel), adică cota succesorală la care copilul ar fi avut drept dacă ar fi avut cu tatăl seu o relație de rudenie juridic recunoscută (art. 1:406 § 5 CC).
24.
Aceasta este o dezvoltare a principiului consacrat în art. 1:394 § 1 CC conform căruia, atunci când nu există între un tată și copilul seu o relație de rudenie juridic recunoscută, tatăl este numai obligat să asigure întreținerea (levensonderhoud) copilului seu până la majoritate. Rezerva hereditară este parte din bunurile unei persoane care aceasta nu poate dispune în viață nici prin donație nici prin testament și care, în aplicarea regulilor care guvernează succesorile mortis causa, trebuie atribuită moștenitorilor care sunt descendenți sau ascendenți direcți ai defunctului.
25.
Pe 20 martie 1996 a fost depus în Parlament un proiect de lege care viza modificarea, printre altele, a dreptului de filiâtie (afstammingsrecht; Tweede Kamer (camera inferioară) 1995-1996, 24 649, nri 1-2). Pe 1 aprilie 1998 a intrat în vigoare un amendament la codul civil care introducea o declarație judiciară de paternitate (gerechtelijke vaststelling van vaderschap, art. 1:207 CC) putând fi cerută de mama copilului. Declarația de paternitate are efect retroactiv la data nașterii copilului, dar nu afectează în nici un fel drepturile dobândite de bună-credință de terți.
26.
Potrivit expunerii de motive însoțind proiectul, posibilitatea unei determinări judiciare a paternității exista în toate țările vecine, și absența acestei posibilități putea fi contrară articolului 8 al Convenției (combinat cu art. 14) în măsura în care putea conduce la o situație unde un copil ar fi privat de tată dacă tatăl biologic refuza să-l recunoască. Autorii proiectului de lege considerau că nu se putea judeca această lacună comblată prin simplul fapt că o cerere de fixare a unei contribuții parentale putea fi introdusă împotriva tatălui pe baza articolului 1:394 § 1 CC.
ÎN DREPT
I.
PRIVIND PRETENSIA ALERGATĂ DE ÎNCĂLCARE A ARTICOLELOR 14 ȘI 8 ALE CONVENȚIEI COMBINATE
27.
Reclamantul se plânge că nu a putut moșteni de la tatăl seu în timp ce ar fi avut această posibilitate dacă ar fi fost fiu legitim sau fiu natural recunoscut.
28.
Partea relevantă în fapta de față a articolului 8 al Convenției este redactată după cum urmează:
"1. Orice persoană are dreptul la respect pentru viața privată și familială, (...)
Nu poate fi exercitată ingeriță de autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerire este prevăzută prin lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) pentru protecția drepturilor și libertăților altora."
Partea relevantă în fapta de față a articolului 14 al Convenției este redactată după cum urmează:
"Exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute prin Convenție trebuie asigurat fără nici o discriminare, în special pe baza (...) nașterii sau oricărei alte situații."
29.
Guvernul contestă că a existat încălcare a acestor dispoziții.
30.
Reclamantul nu a depus nici o observație după ce cererea sa a fost declarată admisibilă. În observațiile depuse de el la stadiul admisibilității, susținea, trimitând la dovezile factice disponibile (§14 de mai sus), că nu putea exista nici o îndoială asupra faptului că era fiul Dl. P.
31.
Invoca de asemenea, ca dovadă a unei evoluții a mentalităților în materie, noua legislație autorizând stabilirea paternității independent de voința tatălui biologic presupus, cu consecințele rezultând din aceasta pentru afacerile de moștenire. Combinată cu legătura factică dintre Dl. P., pe de o parte, și el însuși și mama sa, pe de altă parte, această evoluție trebuia conduce la concluzia că existase o "viață familială", în sensul articolului 8 al Convenției, între Dl. P. și el însuși.
32.
Reclamantul susținea de surcroît că dacă copilul dorea să stabilească o "viață familială" dar tatăl se opunea, intențiile copilului erau mai digni de protecție decât ale tatălui. În orice caz, în scopul stabilirii drepturilor de moștenire, paternitatea biologică trebuia judecată suficientă: nu trebuia să fie cerut în plus ca tatăl și copilul să aibă o "viață familială efectivă".
33.
Pornind de la principiul că fapta relevă de art. 8 al Convenției, reclamantul afirmă fi victimă a unei diferențe de tratament între copiii naturali care fuseseră recunoscuți și aveau prin urmare cu tatăl lor o relație de rudenie juridic recunoscută care-i îndreptățea să moștenească în caz de succesiune mortis causa, și copiii naturali care nu fuseseră recunoscuți și nu aveau prin urmare nici o asemenea relație.
34.
Pentru reclamant, această diferență de tratament nu putea justifica în cazul lui, în măsura în care era în comcerere, pentru obținerea moștenirii, nu cu soția defunctului sau cu un frate sau o soră legitimă sau naturală recunoscuți, dar cu un nepot al Dl. P., adică cu o persoană al cărei lant de rudenie cu defunctul era mai îndepărtat, și nu mai apropiat, decât al seu.
35.
Guvernul contestă că exista o relație care poate fi analizată drept o "viață familială" între reclamant și Dl. P. Pentru început, estimează a nu fi în măsură de a confirma că Dl. P. era tatăl biologic al reclamantului: instanțele interne nepronunțând-se asupra chestiunii, aceasta ar rămâne controversată. Teste ADN ar fi fost în principiu posibile, dar corpul Dl. P. ar fi fost incinerat și defunctul nu ar fi lăsat nici un copil cunoscut. În consecință, singura persoană al cărei ADN ar fi putut fi util comparat cu cel al reclamantului ar fi fost Dl. K., al cărei lant de rudenie cu reclamantul, presupunând din rest că există, ar fi prea îndepărtat pentru ca testul să fi putut da un rezultat concludent.
36.
Pentru Guvern, alte circumstanțe pledează în favoare non-existenței unei "vieți familiale". Dl. P. nu ar fi trăit niciodată cu reclamantul și mama sa, și nu ar fi dorit niciodată să stabilească o "viață familiale" cu reclamantul. Aceasta ar ilustra-o, independent de motivele care l-ar fi putut determina, refuzul de a recunoaște reclamantul drept fiul seu exprimat întotdeauna de Dl. P. până la moartea sa, douăzeci și opt de ani după nașterea reclamantului. Pe acest punct, ar exista o diferență între fapta de față și cauza Camp și Bourimi c. Țările de Jos (nr. 28369/95, CEDO 2000-X).
37.
Nu s-ar putea deci stabili existența între Dl. P. și reclamant a unei "vieți familiale" suficiente pentru a face ca fapta să releve de domeniul articolului 8.
38.
În orice caz, presupunând chiar că fapta releva de domeniul articolului 8 și că prin urmare art. 14 găsește a se aplica, ar exista o "justificare obiectivă și rezonabilă" a diferenței de tratament incriminată. Aceasta s-ar stabili între copiii care nu aveau o relație de rudenie juridic recunoscută cu tatăl natural și copiii care aveau o asemenea relație și puteau să o dovedească. Ea ar evita impunerea unui lant de filiâtie unor părți care nu consimțeau și ar servi interesul securității juridice în materia moștenirii. Ar putea deci trece drept rezonabil "necesară într-o societate democratică" pentru urmărirea "scopului legitim" pe care îl reprezintă protecția "drepturilor altora".
39.
Puțin ar mai conta pentru Guvern că legislatorul schimbă mai târziu de părere și adoptase o lege făcând posibil stabilirea, împotriva voinței tatălui, a unui lant de filiâtie paternă față de un copil natural nerecunoscut. Această schimbare ar fi fost provocată de dezvoltări tehnice și juridice recente care nu ar fi relevante pentru cauza reclamantului.
40.
Așa cum fusese pentru cauza Camp și Bourimi, Curtea va examina cauza din perspectiva articolului 14 combinat cu art. 8 al Convenției.
41.
Ea reaminteste în această privință jurisprudența constantă conform căreia art. 14 al Convenției completează alte clauze normative ale Convenției și ale Protocoalelor sale. Nu are o existență independentă, întrucât valorează exclusiv pentru "exercițiul drepturilor și libertăților" pe care le garantează. Sigur, poate interveni chiar și fără o nesincronizare a exigențelor lor și, în această măsură, posedă o dominație autonomă, dar nu ar putea găsi a se aplica dacă faptele litigului nu cad sub domeniu din cel puțin una din acele clauze (vezi, printre mulți alții, hotărârile Camp și Bourimi, precitată, și Van Raalte c. Țările de Jos din 21 februarie 1997, Culegere a Hotărârilor și Deciziilor 1997-I, p. 184, § 33).
42.
Curtea observă de la bun început că în cauza Camp și Bourimi precitată nu era contestat că reclamantul era copilul Dl. Bourimi. De surcroît, se stabilease că Dl. Bourimi exprimase dorința de a recunoaște reclamantul drept copilul seu, și o relație de rudenie juridic recunoscută fusese stabilită între copil și defunct prin scrisori de legitimare. În fapta de față, două observații se impun. În primul rând, reclamantul nu trăise niciodată, potrivit propiei sale mărturisiri, cu Dl. P. Contactele sporadice pe care afirmă a le-a avut cu interesatul și gesturile paternale pe care acesta ar fi avut-o față de el nu ar putea fi analizate drept o "viață familiale". În al doilea rând, reclamantul nu intenționase niciodată sa facă să se judece bine fondat afirmația sa conform căreia este fiul Dl. P.: nici pentru a obține securitatea emoțională susceptibilă să rezulte din faptul de a ști că face parte dintr-o familie precisă nici, mai ales, pentru a putea crea legături cu membrii supraviețuitori ai cercului familial al Dl. P. sau a ridica îndoielile pe care ar fi putut fi avand privind identitatea personală: se bazează pe propria-i convingere intimă că este fiul natural nerecunoscut al Dl. P.
43.
Pentru Curtea, faptele faptei de față nu pot fi considerate drept relevând de art. 8 al Convenției, nici din perspectiva "vieții familiale" nici din perspectiva "vieții private". Reclamantul se plânge în esență de faptul că instanțele neerlandeze au refuzat să examineze și judece bine fondat pretensia sa conform căreia moștenirea Dl. P. trebuia să-i fie atribuită lui, și nu Dl. K. A intentat o acțiune civilă contra acestuia din urmă și căută să convingă tribunalele de temeinicia afirmației sale conform căreia era copilul natural nerecunoscut al defunctului. În realitate, tribunalele se găseau confruntate nu cu o chestiune de "viață familiale" în sensul articolului 8 sau cu o chestiune de "viață privată" vizată în termeni de identitate personală, dar cu o chestiune de dovadă privind dactă dacă un lant de filiâtie între reclamant și defunct trebuia recunoscut. Faptul că au arătat reticență în a se pronunța asupra elementelor prezentate de reclamant nu ar putea, ținând seama de circumstanțe, fi considerat drept ridicând o chestiune pe teren articolului 8 al Convenției. În particular, un reclamant nu ar putea deduce din art. 8 un drept de a fi recunoscut, în scopuri succesorale, drept moștenitor al unei persoane decedate. Sigur, așa cum judecă Curtea în hotărârea sa Marckx precitată, chestiunile de succesiune mortis causa între apropiați sunt strâns legate de noțiunea de viață familiale (pp. 23-24, §§ 52-54). Cu toate acestea, ar fi extinde în mod excesiv noțiunea de viață familiale să se considere în fapta de față că obiectul cauzei releva de câmpul de aplicare al acestei noțiuni.
44.
Curtea observă pentru a încheia că posibilitatea de a solicita o declarație judiciară de paternitate (art. 1:207 al codului civil) este la prezent deschisă reclamantului (§25 de mai sus).
45.
La lumina acestor considerații, Curtea concluzionează că art. 8 nu este aplicabil în fapta de față. art. 14 nu poate deci fi invocat.
II.
PRIVIND PRETENSIA ALERGATĂ DE ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENȚIEI
46.
Curtea din oficiu invitase partidele să se gândească la chestiunile ridicate de cauza pe teren art. 13 al Convenției, al cărui text este următorul:
"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute prin Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor oficiale."
47.
Pentru reclamant, instanțele interne l-au privat de un recurs efectiv. Nici nu ar fi stabilit chiar faptele. Deci, departe de a se pronunța pe fondul cauzei, ar fi considerat că legislatorul trebuia să interacționeze pentru ca cereri cum ar fi a sa să poată fi hotărâte pe fond. Din opinia Guvernului, pe de altă parte, nu a existat încălcare a articolului 13, reclamantul nepunând obstrucționat să-și depună plângerile în fața instanțelor interne.
48.
Ținând seama de concluzia sa de mai sus privind plângerile formulate din perspectiva articolelor 8 și 14 al Convenției, Curtea estimează că art. 13 nu este nici el aplicabil în fapta de față.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Declară că articolele 8, 14 și 13 ale Convenției nu se aplică în fapta de față.
Întocmit în limba engleză, apoi comunicat în scris pe 13 ianuarie 2004, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 al regulamentului.
S. Dollé
J.-P. Costa
Grefier
Președinte
Prezentei hotărâri se atașează, în conformitate cu articolele 45 § 2 ale Convenției și 74 § 2 al regulamentului, declarația opiniei concordante a Dl. Loucaides.
J.-P.C.
S.D.
OPINIA CONCORDANTĂ A DL. JUDECĂTORULUI LOUCAIDES
(Traducere)
Subscriu opiniei majorității conform căreia articolele 8, 14 și 13 ale Convenției nu sunt aplicabile în fapta de față. Decizia mea se bazează totuși pe concluzia că, potrivit elementelor prezentate Curții, reclamantul nu a demonstrat temeinicia argumentelor sale.
Interesatul susține că este copilul natural nerecunoscut al Dl. P. și se plânge d'a fi victimă, datorită aplicării dreptului neerlandez, a unui tratament nejust în măsura în care nu a putut moșteni de la tatăl presupus, Dl. P., în timp ce ar fi putut colecta moștenirea dacă ar fi fost fiu legitim sau fiu natural recunoscut al defunctului. Plângerile sale se bazează pe presupunerea conform căreia este de fapt copilul Dl. P. Or estimez că dovezile în acest sens sunt insuficiente pentru a susține afirmația sa.
Aceste dovezi, pe care reclamantul le invocă numai după moartea Dl. P., apar a rezulta din următoarele elemente:
a)
Mărturie mamei reclamantului. Aceasta afirmă că nu cunoscuse nici un alt bărbat decât Dl. P. pe parcursul celor nouă ani următori nașterii fiului seu și că Dl. P. chema acesta "fiul meu" sau "băiatul meu mic" în public.
b)
Faptul, așa cum a fost invocat, că reclamantul chema Dl. P. "tată", că acesta efectua versamente regulate pentru a asigura întreținerea și educația sa, că-i oferea cadouri cu ocazia zilei de naștere, că-l vizita și că uneori-l lua cu el în excursii de o zi cu mama sa.
c)
Mărturiile livrate în fața curții de apel de un prieten al mamei reclamantului și de persoana care fusese surogatul tutor al copilului. Acești doi martori declaraseră că erau convinși că Dl. P. era tatăl biologic al reclamantului, bazandu-se pe faptul că interesatul nu negase niciodată paternitatea în fața lor, dar le asiguraseși că ar face totul pentru ca copilul să nu lipsească de nimic.
Aceste dovezi nu sufic pentru a mă convinge că reclamantul este copilul Dl. P. În această privință, am luat de asemenea în considerație următoarele fapte, care figurează în dosarul cauzei:
a)
Dl. P. nu a trăit niciodată cu mama reclamantului și nu a recunoscut niciodată pe acesta drept copilul seu.
b)
În viață a Dl. P., reclamantul nu reușise niciodată să obțină de la interesatului o declarație scrisă, nici măcar un aveu clar și lipsit de ambiguitate, că era de fapt tatăl seu. Este de fapt posibil că Dl. P. chema reclamantul "fiul meu" și "băiatul meu mic" dar, ieșite din context, aceste cuvinte de afecțiune aparentă nu pot emporta convingerea.
c)
Reclamantul nu ridicase în mod formal chestiunea lantului de filiâtie care-l unea cu Dl. P. pentru prima dată decât cu ocazia procedurii inițiate de el la civil împotriva Dl. K., care era în mod incontestabil nepotul Dl. P. și care culese moștenirea acestuia. Prin intermediul acestei proceduri cerea drepturi de moștenire. Or nimic nu permite spun că ar fi căutat niciodată să stabilească lanțuri de rudenie de orice ordin în viața Dl. P.
În aceste condiții, estimez că premisa pe care se bazează plângerile reclamantului, adică că ar fi copilul Dl. P., nu este stabilită. Prin urmare, cererea ar fi trebuit declarată inadmisibilă chiar dacă această decizie ar fi constituit o schimbare a celei prin care cererea fusese anterior declarată admisibilă. Un asemenea revirement se face posibil de art. 35 § 4 al Convenției, potrivit căruia "Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă prin aplicarea prezentului articol. Poate proceda deci la orice stadiu al procedurii" (subliniere proprie; vezi, de pildă, Medeanu c. România (decizie), nr. 29958/96, 8 aprilie 2003).