Steur împotriva Țărilor de Jos

La originea dosarului se găsește o cerere (n. 39657/98) dirigată împotriva Regatului Țărilor de Jos și pe care un cetățean olandez, D. Peter M. Steur ("reclamantul"), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") la 25 noiembrie 1997 în virtutea fostului art. 25 din Convenția de salvguvardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Avocat care are biroul la Oegstgeest în Țările de Jos, reclamantul s-a reprezentat pe sine. Guvernul olandez ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, Dna. J. Schukking, din ministerul Afacerilor Externe.

În cererea sa, D. Steur denunța faptul că o declarație pe care o formulase ca avocat în cadrul unei proceduri judiciare a determinat angajarea împotriva sa a unei proceduri disciplinare, care s-a încheiat cu infliction unei sancțiuni.

Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului n. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al acelui Protocol).

A fost atribuită Secției I a Curții (art. 52 § 1 din regulament).

La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Dosarul a ajuns deci la Secția a doua așa cum a fost restructurată (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia a fost apoi constituită, în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament, camera chemată s-o cunoască (art. 27 § 1 din Convenție).

Printr-o decizie din 18 iunie 2002, camera a declarat cererea parțial admisibilă.

Doar Guvernul a depus observații asupra fondului dosarului (art. 59 § 1 din regulament).

La 26 noiembrie 1992, inspectorul securității sociale (sociaal rechercheur) D. W. a cules și înregistrat o depoziție a unui anumit D. B., originar din Surinam, care era suspectat că a perceput alocații sociale la care nu avea drept și care s-ar fi făcut vinovat de infracțiunea de fals. La depunerea mărturiei, D. B. era singur cu D. W.; nu era asistat nici de avocat nici de interpret.

Ulterior, D. B. a fost urmărit pentru fraudă la securitatea socială. De asemenea, autoritățile în sarcina securității sociale au inițiat împotriva sa o acțiune civilă de repetare a indebitului. Reclamantul a acționat în calitate de consilier al D. B. în fiecare din cele două proceduri.

În cadrul celei desfășurată în fața jurisdicțiilor civile, a declarat în special: "Depoziția înregistrată în scris de D. W. nu putea fi obținută decât prin exercitarea unor presiuni inacceptabile destinate să provoace formularea de declarații de autoincrminare din care D. B. nu putea măsura alcătuirea, ținând seama de absența unui interpret." Acest fragment se găsește în notele de pledoarii prezentate tribunalului distrital (arrondissementsrechtbank) din Haga într-o ședință ținută la 27 iunie 1994.

D. W. a fost informat de această declarație în mai 1995. A adresat apoi decanului ordinului regional al avocaților o plângere disciplinară, în sensul art. 46 c) al legii asupra avocaților (Advocatenwet), dirigită împotriva reclamantului. Susținea că, prin insinuări sale neîntemeiate, acesta din urmă a vătămat onoarea sa profesională și bunărepututație. I se reprochau că a depășit limitele decenței și a-l acuzat indirect că s-a făcut vinovat de perjur prin stabilirea depoziției în cauză.

După un schimb de scrisori, decanul a transmis plângerea D. W. consiliului de disciplină (Raad van Discipline) din Haga.

În decizia sa din 1 iulie 1996, pronunțată la încheierea unei proceduri contradictorii, consiliul de disciplină a respins ca lipsită de temei plângerea conform căreia reclamantul acuzase în termeni voalați D. W. de perjur. A apreciat în schimb că susținând că D. W. exercitase presiuni inacceptabile asupra D. B., reclamantul formulase o asertare care nu găsea nici o sprijin în fapte. A concluzionat că reclamantul depășise deci limitele acceptabilului și acționase în contradicție cu ceea ce este de așteptat de la un avocat cuviincios ("(...) de grenzen van het toelaatbare overschreden en heeft hij in strijd gehandeld met hetgeen een behoorlijk advocaat betaamt"). Notând natura și gravitatea slabă a comportamentului reproșat reclamantului în caz, a apreciat suficient să declare plângerea D. W. parțial întemeiată, fără a impune nici o sancțiune reclamantului.

Reclamantul a formulat o cale de atac în fața curții de disciplină (Hof van Discipline). Acolo susținea că, în pofida unei cereri la aceasta, D. B. nu beneficiase de asistență juridică înainte de a semna textul depoziției sale, că nici un interpret nu era prezent la audierea interesatului, că acesta era un toxicoman și că i-a declarat că suferise presiuni. Invoca de asemenea o depoziție pe care judecătorul instructor (rechter-commissaris) o obținuse de la D. B. la 5 decembrie 1994 și în care figurau următoarele pasaje: "În răspuns la întrebarea de ce am afirmat poliției că locuiam cu fosta mea soție în perioada în cauză (...), declar că suferit presiuni în timpul interogării mele. Aceste presiuni au constat în lovituri de picior la masă și în direcția mea. De asemenea am fost agresat verbal. Când mi s-a cerut să semn o declarație am cerut să-l văd pe șef, dar mi s-a răspuns că deja se întorsese acasă. Am cerut apoi un avocat, pentru că doream ca un interpret vină să-mi citească declarația. Polițiștii mi-au răspuns că nu era posibil să vină un avocat. În disperare de cauză, am semnat deci declarația."

Reclamantul a susținut că în cadrul apărării clientului său trebuia să aibă libertatea de a concluziona după cum a făcut-o, și că confesiunile făcute de clientul său nu puteau fi rezultatul decât al unor presiuni inacceptabile exercitate asupra interesatului de inspector. Era atunci responsabilitatea tribunalului căreia i s-au prezentat concluziile de a decide dacă era sau nu stabilit că presiuni inacceptabile fuseseră exercitate. Cu toate acestea, nu era responsabilitatea unei jurisdicții disciplinare de a afirma că o declarație în apărare făcută în cursul unui proces era inacceptabilă pe motiv că nu fusese suficient verificată.

În decizia sa din 26 mai 1997, pronunțată la încheierea unei proceduri contradictorii, curtea de disciplină a respins recursul reclamantului și a confirmat în întregime decizia din 1 iulie 1996.

A constatat că pentru ceea ce privea procedura inițiată civil împotriva D. B., aserțiunea în cauză fusese formulată în observațiile dezvoltate de reclamant atât în primă instanță cât și în apel în fața tribunalului distrital din Haga (în cadrul acestei din urmă instanțe, observațiile fuseseră prezentate în cursul unei ședințe care avea loc la 27 iunie 1994). Curtea de disciplină apreciază că nu era stabilit că la perioada pertinentă reclamantul fusese efectiv informat de D. B. că acesta din urmă considera că presiuni inacceptabile fuseseră exercitate asupra lui când D. W. obținuse depoziția sa. A adăugat pe de altă parte că aserțiunea reclamantului nu fusese deloc sprijinită la perioada pertinentă.

Curtea de disciplină adoptă punctul de vedere al consilului de disciplină conform căruia un avocat nu avea dreptul să exprime reproșuri cum ar fi acelea în cauză fără nici un sprijin factual, ceea ce implica că înainte de a proferare asemenea alegații un avocat trebuia să solicite clientului informații referitoare la elementele constitutive ale presiunilor inacceptabile alergate.

Orice plângere dirigită împotriva unui avocat trebuie supusă decanului ordinului regional al avocaților (art. 46 c) § 1), care trebuie s-o instruiască (art. 46 c) § 2). Decanul poate transmite plângerea consilului de supraveghere (Raad van Toezicht) pentru urmare (art. 46 c) § 3).

În caz de imposibilitate de a ajunge la o înțelegere amicabilă, chestiunea este adusă în fața consilului de disciplină de decanul ordinului regional al avocaților (sau după caz de consilul de supraveghere), fie la cererea plângitorului, fie din oficiu (art. 46 c) § 3 și art. 46 d)).

Sancțiunile pe care le pot pronunța consiliile de disciplină și curțile de disciplină variază de la simplă amonestare la radierea din ordin, în trecerea prin mustrare și suspendare pentru o perioadă neexcedând un an (art. 48).

Indicații privind natura "acțiunilor sau omisiunilor care nu se cuvin unui avocat cuviincios" se găsesc în codul de etică al avocaților (Gedragsregels voor advocaten), cea mai recentă versiune datând din 1992. Art. 1 al acestuia este redactat după cum urmează: "Fiecare avocat trebuie să se comporte în maniera care nu prejudiciază încrederea publicului în profesiune sau în modul în care exercită el însuși profesia." ÎN DROIT

Guvernul susține că reclamantul nu a fost supus nici unei "formalități, condiții, restricții sau sancțiuni" de natură să-l împiedice să reprezinte în mod corespunzător interesele clientului său. A putut formula declarațiile pe care le considera utile, inclusiv cea conform căreia D. B. fusese supus presiunilor inacceptabile de către inspectorul securității sociale. Consilul de disciplină și curtea de disciplină au pur și simplu concluzionat că reclamantul încălcaseVoastră obligația de a se asigura că propoziții sale aveau o bază factualăsufi cient. Aceste două organe nu impuseseră nici o sancțiune reclamantului.

Reclamantul nu a prezentat nici un argument pe această chestiune.

Curtea recunoaște că nici o sancțiune - nici măcar o simplă amonestare, cea mai slabă sancțiune din ierarhia celor prevăzute - nu fu impusă reclamantului. Cu toate acestea, acesta a fost cenzurat, în măsura în care fu formal declarat vinovat de încălcarea normelor profesionale aplicabile. Aceasta era de natură să aibă un efect descurajator asupra lui în sensul că, în cadrul procedurilor ulterioare, putea simți că era restricționat în alegerea argumentelor factuale și juridice. Este deci rezonabil să se considere că reclamantul a fost supus unei "formalități" sau unei "restricții" la libertatea sa de exprimare. Curtea stabilește la aceasta un paralelă cu ceea ce a spus în cauza Nikula c. Finlanda (n. 31611/96, CEDH 2002-II). În cadrul acesteia, Curtea Supremă finlandeză ridicase de fapt sancțiunea infligată reclamantului, dar aceasta nu împiedicase Curtea de a aprecia art. 10 aplicabil (ibidem, art. 30).

Curtea poate deci ajunge la aceeași concluzie în caz. B. Cu privire la chestiunea dacă art. 10 a fost încălcat

Nimeni nu contestă că deciziile incriminate erau "prevăzute de lege" și că vizau protecția "reputației sau a drepturilor altora". Discuția se învârte în jurul chestiunii dacă aceste decizii erau "necesare, într-o societate democratică," pentru urmărirea acestui scop legitim.

În observațiile sale depuse în stadiul admisibilității, reclamantul susținea mai întâi că declarația sa conform căreia D. B. fusese supus presiunilor inacceptabile se baza pe circumstanțe obiective și găsea un sprijin într-o declarație pe care D. B. fusese făcut judecătorului instructor. De aceea, conform lui, curtea de disciplină nu ar fi trebuit să aprecieze că fusese vinovat al unei greșeli doar pe motiv că nu fusese în măsură să producă declarația clientului pe sprijin tezia sa de prima dată când formulase alegația în cauză.

Într-un mod mai general, apreciază că, într-un stat democratic, un avocat trebuie să aibă dreptul, la toate etapele procedurii, de a formula toate argumentele posibile bazate pe informații obținute de la clientul său.

Guvernul, bazând-se pe decizia Peree c. Țări de Jos (n. 34328/96, 17 noiembrie 1998), replicează că nu i se cuvine Curții, când exercită funcția sa de control, să se substituie autorităților naționale ci mai degrabă să controle sub aspectul art. 10 deciziile luate de acestea în virtutea puterii lor de apreciere. Invocă de asemenea decizia Wingerter c. Germania (n. 43718/98, 21 martie 2002), în care Curtea respinse ca manifest lipsit de temei grieful unui avocat care fusese certat pentru o declarație făcută în scris în cadrul concluziilor de apel și taxând de incompetență colectivă judecătorii, procurorii și avocații unei localități determinate.

Referindu-se la faptele cazului, Curtea constată că reclamantul fu găsit vinovat de o încălcare disciplinară pe motiv că declarase că clientul său fusese aparent constrâns să semneze mărturiile sub presiunea unui inspector, D. W. Mărturiile în cauză fuseseră obținute în cadrul unei investigații penale pentru fraudă la securitatea socială, și jurisdicțiile civile se bazaseră pe ele pentru a soluționa o acțiune de repetare a indebitului inițiată paralel împotriva clientului reclamantului. Este în această din urmă procedură că reclamantul formulase declarația incriminată.

În hotărârea sa Nikula precitată, Curtea enunță după cum urmează principiile aplicabile (art. 44-45, trimiteri la jurisprudență omise): "44. Când exercită controlul, Curtea trebuie să considere ingerința litigoasă în lumina ansamblului dosarului, inclusiv în caz conținutul remarilor reprośate reclamantei și contextul în care a formulat ele. Trebuie în special să determine dacă ingerința în cauză era "proporțională cu scopurile legitime urmărite" și dacă motivele invocate de autorități pentru a-i justifica apar "pertinente și suficiente". Făcând aceasta, Curtea trebuie să fie convinsă că autoritățile naționale aplicaseVoastră norme respectând principiile enunțate la art. 10 și că au de asemenea bazat pe o evaluare acceptabilă a faptelor pertinente. 45. Curtea reamintește că statut specific al avocaților-i pune într-o situație centrală în administrarea justiției, ca intermediari între justițiabili și tribunale, lucru care explică normele de conduite impuse în general membrilor baroului. De asemenea, acțiunile tribunalelor, care sunt gardieni ai justiției și misiunea lor este fundamentală într-un stat de drept, au nevoie de încrederea publicului. Ținând seama de rolul cheie al avocaților în domeniu, poate fi de așteptat de la ei că contribuie la bunul funcționare al justiției și, deci, la încrederea publicului în aceasta (...)"

Obligațiile speciale apăsând pe avocați aduseseră Curtea să concluzioneze în aceeași hotărâre că, în anumite circumstanțe, o leziune a libertății de exprimare avocatului în cadrul unui proces putea ridica o chestiune pe terenul art. 6 din Convenție privitor la dreptul oricărui acuzat la un proces echitabil (loc. cit., art. 49).

Curtea reafirmase de asemenea anterior necesitatea de a ține seama de natura specifică a profesiunii exercitate de avocați. Ca auxiliari ai justiției, sunt sigur supuși unor restricții privind comportamentul lor, care trebuie să fie plin de discreție, sinceritate și demnitate, dar beneficiază de asemenea de drepturi și privilegii exclusive, care pot varia de la o jurisdicție la alta, cum ar fi în general de o oarecare latitudine privitor la propoziții pe care le ține în fața tribunalelor (hotărârile Nikula, citate la §36 de mai sus, și Casado Coca c. Spania, 24 februarie 1994, seria A n. 285-A, p. 19, art. 46).

Curtea constată că criticile formulate de reclamant în cursul procesului erau dirigite împotriva modului în care probele fuseseră obținute de un inspector în exercitarea puterilor care-i permiteau să interoghez clientul reclamantului într-o afacere penală și în timp ce interesatul era în custodia. Așa cum Curtea avuse ocazia de a spune cu privire la procurori (hotărârea Nikula precitată, art. 50), diferența dintre situația unui acuzat și cea a unui investigator strigă la o protecție sporită a declarațiilor prin care un acuzat critică asemenea funcționar. Observația se aplică cu aceeași măsură în caz, unde modul în care probele litigioase fuseseră culese era criticat cu ocazia unei proceduri civile în cadrul căreia aceste probe urma să fie folosite.

Sigur, propoziții reclamantului erau de natură să discrediteze un polițist la fel de conștiincios pe cât asigura că-i a fi D. W. Curtea reafirmă totuși pe acest subiect că limitele criticii acceptabile pot în anumite circumstanțe să fie mai larg în privința funcționarilor exercitând puterile lor decât ceea ce sunt privitor la persoane private (vezi hotărârea Nikula precitată, art. 48).

Dacă funcționarii nu trebuie să fie priviți de toată protecția împotriva atacurilor verbale ofensatoare și injurioase ce pot fi duse împotriva lor în relație cu exercitarea funcțiilor lor (Janowski c. Polonia [GC], n. 25716/94, art. 33, CEDH 1999-I), trebuie ținut cont de faptul că în caz critica litigoasă era limitată strict la faptele efectuate de D. W. în calitatea sa de investigator în procedura dirigită împotriva clientului reclamantului; nu era deci o critică care vizează într-un mod general calitățile profesionale sau altele ale D. W. Mai mult, critica în cauză nu frânase limitele sălii de judecată și nu putea se analizeze ca o insulta personală. Propoziții reclamantului se bazau pe faptul că, din lipsă de a putea beneficia de asistență interpretului în cursul interogării sale, clientul nu parea să fi înțeles pe deplin alcătuirea decla­rațiilor sale de autoincreminare. Aceste propoziții se potriveau perfect cu o declarație pe care clientul reclamantului o făcuse în fața judecătorului instructor la o dată ulterioară, și anume 5 decembrie 1994 (§16 de mai sus), deci înainte ca D. W. să depună plângerea sa împotriva reclamantului și înainte ca consilul de disciplină și curtea de disciplină să examineze dosarul.

La aceasta, Curtea constată, mai întâi, că autoritățile disciplinare interne nu căutaseVoastră a stabili adevărul sau caracterul mincinos al propoziții litigioase și, doi, că par să nu fi abordată la nici un moment chestiunea bunei lor credințe. Cu alte cuvinte, nu reprașaseVoastră niciodată reclamantul că acționase malhonest.

În aceste condiții, Curtea nu este convinsă de argumentul curții de disciplină conform căruia simplul fapt că reclamantul nu fusese în măsură să citeze informații obținute de clientul doar după ce formulase declarația litigoasă rendea acțiunea sa de blamată.

Sigur, nici o sancțiune nu fu impusă reclamantului, dar o simplu amenință a unui control ex post facto al criticilor formulate de el la adresa modului în care probele fuseseră obținute de clientul său se conciliază dificil cu obligația care apasă pe fiecare avocat de a apăra interesele clientului sau pu putea avea un efect "inhiband" pe exercitarea de către interesatul obligațiilor profesionale (vezi, mutatis mutandis, Nikula precitată, art. 54).

Curtea apreciază deci că Guvernul nu a pus în evidență motive suficient puternice pentru justificarea leziunii portate la libertatea de exprimare reclamantului. Această leziune nu răspunde deci la nici o "nevoie socială imperioasă".

De aceea, a existat o încălcare a art. 10 din Convenție.

Reclamantul nu a prezentat nici o cerere la aceasta dispoziție. Curtea, pentru ea parte, nu zărește nici o rație de a examina din oficiu chestiunea oportunității accordării unei satisfacții echitabile interesatului (vezi, între altele, hotărârea Nasri c. Franța din 13 iulie 1995, seria A n. 320-B, p. 26, art. 49, și, mai recent, Stambuk c. Germania, n. 37928/97, art. 59, 17 octombrie 2002). DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a art. 10 din Convenție; 2. Declară că nu se impune aplicarea art. 41 din Convenție în caz. Întocmit în engleză, apoi comunicat în scris la 28 octombrie 2003, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé J.-P. Costa Grefieră Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 39657/98) dirigée contre le Royaume des Pays-Bas et dont un ressortissant néerlandais, M. Peter M. Steur (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 25 novembre 1997 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Avocat ayant son cabinet à Oegstgeest aux Pays-Bas, le requérant a présenté lui-même sa cause. Le gouvernement néerlandais (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me J. Schukking, du ministère des Affaires étrangères.

Dans sa requête, M. Steur dénonçait le fait qu'une déclaration qu'il avait formulée en sa qualité d'avocat dans le cadre d'une procédure judiciaire avait provoqué l'engagement à son encontre d'une procédure disciplinaire, qui s'était soldée par l'infliction d'une sanction.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 dudit Protocole).

Elle a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). L'affaire est ainsi échue à la deuxième section telle que remaniée (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci a alors été constituée, conformément à l'article 26 § 1 du règlement, la chambre appelée à en connaître (article 27 § 1 de la Convention).

Par une décision du 18 juin 2002, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.

Seul le Gouvernement a déposé des observations sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 26 novembre 1992, l'inspecteur de la sécurité sociale ( sociaal rechercheur ) M. W. recueillit et enregistra une déposition d'un certain M. B., originaire du Surinam, qui était soupçonné d'avoir perçu des allocations sociales auxquelles il n'avait pas droit et de s'être rendu coupable à cet égard de l'infraction de faux. Lors de sa déposition, M. B. se trouvait seul avec M. W. ; il n'était assisté ni d'un avocat ni d'un interprète.

Par la suite, M. B. fut poursuivi pour fraude à la sécurité sociale. Par ailleurs, les autorités en charge de la sécurité sociale engagèrent contre lui au civil une action en répétition de l'indu. Le requérant agit en qualité de conseil de M. B. dans chacune des deux procédures.

Dans le cadre de celle devant les juridictions civiles, il déclara notamment : « La déposition enregistrée par écrit par M. W. ne peut avoir été obtenue que par l'exercice de pressions inacceptables destinées à provoquer la formulation de déclarations auto-incriminantes dont M. B. ne pouvait mesurer la portée, compte tenu de l'absence d'un interprète. » Ce passage figure dans des notes de plaidoirie soumises au tribunal d'arrondissement ( arrondissementsrechtbank ) de La Haye lors d'une audience tenue le 27 juin 1994.

M. W. fut avisé de cette déclaration en mai 1995. Il adressa alors au doyen de l'ordre régional des avocats une plainte disciplinaire, au sens de l'article 46 c) de la loi sur les avocats ( Advocatenwet ), dirigée contre le requérant. Il soutenait que, par ses insinuations infondées, ce dernier avait porté atteinte à son honneur professionnel et à sa bonne réputation. Il lui reprochait d'avoir dépassé les limites de la décence et de l'avoir accusé indirectement de s'être rendu coupable de parjure en établissant la déposition en cause.

Après un échange de lettres, le doyen transmit la plainte de M. W. au conseil de discipline ( Raad van Discipline ) de La Haye.

Dans sa décision du 1 er juillet 1996, rendue à l'issue d'une procédure contradictoire, le conseil de discipline rejeta comme dépourvue de fondement la plainte selon laquelle le requérant avait en termes voilés accusé M. W. de parjure. Il considéra par contre qu'en soutenant que M. W. avait exercé des pressions inacceptables sur M. B. le requérant avait formulé une assertion qui ne trouvait aucun appui dans les faits. Il conclut que le requérant avait ainsi transgressé les limites de l'acceptable et agi en contradiction avec les règles qu'est censé observer tout avocat qui se respecte (« (...) de grenzen van het toelaatbare overschreden en heeft hij in strijd gehandeld met hetgeen een behoorlijk advocaat betaamt »). Notant la nature et la faible gravité du comportement reproché au requérant en l'espèce, il jugea suffisant de déclarer la plainte de M. W. partiellement fondée, sans infliger de sanction au requérant.

Le requérant forma un recours devant la cour de discipline ( Hof van Discipline ). Il y soutenait que, nonobstant une demande à cet effet, M. B. n'avait pas bénéficié de l'assistance d'un avocat avant de signer le texte de sa déposition, qu'aucun interprète n'était présent lors de l'audition de l'intéressé, que celui-ci était un toxicomane et qu'il lui avait dit avoir subi des pressions. Il invoquait également une déposition que le juge d'instruction ( rechter-commissaris ) avait obtenue de M. B. le 5 décembre 1994 et dans laquelle figuraient les passages suivants : « En réponse à la question de savoir pourquoi j'ai affirmé à la police que je vivais avec mon ex-épouse pendant la période en question (...), je déclare que j'ai subi des pressions pendant mon interrogatoire. Ces pressions ont consisté en des coups de pied portés contre la table et en ma direction. J'ai également été agressé verbalement. Lorsque j'ai été invité à signer une déclaration j'ai demandé à voir le chef, mais on m'a répondu qu'il était déjà rentré chez lui. J'ai alors demandé un avocat, car je souhaitais qu'un interprète vienne me lire ma déclaration. Les policiers m'ont répondu qu'il n'était pas possible de faire venir un avocat. En désespoir de cause, j'ai donc signé la déclaration. »

Le requérant plaida que dans le cadre de la défense de son client il devait avoir la liberté de conclure comme il l'avait fait, et que les aveux passés par son client ne pouvaient être résultés que de pressions inacceptables exercées sur l'intéressé par l'inspecteur. C'était alors au tribunal auquel les conclusions avaient été présentées de décider s'il était ou non établi que des pressions inacceptables avaient été exercées. Par contre, il n'appartenait pas à une juridiction disciplinaire de dire qu'une déclaration en défense faite lors d'un procès était inacceptable au motif qu'elle n'avait pas été suffisamment vérifiée.

Dans sa décision du 26 mai 1997, rendue à l'issue d'une procédure contradictoire, la cour de discipline rejeta le recours du requérant et confirma dans son intégralité la décision du 1 er juillet 1996.

Elle releva que pour ce qui était de la procédure engagée au civil contre M. B., l'allégation en cause avait été formulée dans les observations développées par le requérant tant en première instance qu'en appel devant le tribunal d'arrondissement de La Haye (dans le cadre de cette dernière instance, les observations avaient été présentées au cours d'une audience qui s'était tenue le 27 juin 1994). La cour de discipline jugea qu'il n'était pas établi qu'à l'époque pertinente le requérant eût effectivement été informé par M. B. que ce dernier estimait que des pressions inacceptables avaient été exercées sur lui lorsque M. W. avait pris sa déposition. Elle ajouta par ailleurs que l'affirmation du requérant n'avait pas du tout été étayée à l'époque pertinente.

La cour de discipline souscrivit à l'avis du conseil de discipline selon lequel un avocat n'avait pas le droit d'exprimer des reproches tels que ceux qui étaient en cause en l'espèce sans aucun soutien factuel, ce qui impliquait qu'avant de proférer de telles allégations un avocat devait solliciter de son client des informations concernant les éléments constitutifs des pressions inacceptables alléguées. II.

Toute plainte dirigée contre un avocat doit être soumise au doyen de l'ordre régional des avocats (article 46 c) § 1), qui doit l'instruire (article 46 c) § 2). Le doyen peut transmettre la plainte au conseil de surveillance ( Raad van Toezicht ) pour suite à donner (article 46 c) § 3).

En cas d'impossibilité d'aboutir à un règlement amiable, la question est portée devant le conseil de discipline par le doyen de l'ordre régional des avocats (ou le cas échéant par le conseil de surveillance), soit à la demande du plaignant, soit d'office (article 46 c) § 3 et article 46 d)).

Les sanctions que peuvent prononcer les conseils de discipline et les cours de discipline vont de la simple admonition à la radiation de l'ordre, en passant par la réprimande et la suspension pour une période n'excédant pas un an (article 48).

Des indications sur la nature des « actions ou omissions qui ne siéent pas à un avocat qui se respecte » figurent dans le code de déontologie des avocats ( Gedragsregels voor advocaten ), dont la version la plus récente date de 1992. L'article 1 en est ainsi libellé : « Chaque avocat doit se comporter de manière à ne pas nuire à la confiance du public dans la profession ou dans la manière dont lui-même exerce la profession. » EN DROIT I.

Le Gouvernement soutient que le requérant n'a été soumis à aucune « formalité, condition, restriction ou sanction » de nature à l'empêcher de représenter de manière adéquate les intérêts de son client. Il a pu formuler les déclarations qu'il jugeait utiles, y compris celle aux termes de laquelle M. B. avait été soumis à des pressions inacceptables par l'inspecteur de la sécurité sociale. Le conseil de discipline et la cour de discipline ont simplement conclu que le requérant avait manqué à son obligation de s'assurer que ses propos avaient une base factuelle suffisante. Ces deux organes n'ont pas imposé la moindre sanction au requérant.

Le requérant n'a soumis aucun argument sur ce point.

La Cour reconnaît qu'aucune sanction – pas même une simple admonition, sanction la plus faible dans la hiérarchie de celles prévues – n'a été imposée au requérant. Il n'empêche que celui-ci a été censuré, puisqu'il a formellement été jugé coupable d'avoir enfreint les normes professionnelles applicables. Cela était de nature à avoir un effet décourageant sur lui en ce sens que, dans le cadre de procédures ultérieures, il pouvait se sentir restreint dans son choix des arguments factuels et juridiques. Il est donc raisonnable de considérer que le requérant a été soumis à une « formalité » ou à une « restriction » à sa liberté d'expression. La Cour établit à cet égard un parallèle avec ce qu'elle a dit dans l'affaire Nikula c. Finlande (n o 31611/96, CEDH 2002-II). Dans le cadre de celle-ci, la Cour suprême finlandaise avait en fait levé la sanction infligée au requérant, mais cela n'avait pas empêché la Cour de juger l'article 10 applicable ( ibidem , § 30).

La Cour peut donc aboutir à la même conclusion en l'espèce. B. Sur la question de savoir si l'article 10 a été violé

Nul ne conteste que les décisions incriminées étaient « prévues par la loi » et qu'elles visaient à protéger la « réputation ou les droits d'autrui ». La discussion tourne autour de la question de savoir si ces décisions étaient « nécessaires, dans une société démocratique, » à la poursuite dudit but légitime.

Dans ses observations soumises au stade de la recevabilité, le requérant soutenait en premier lieu que sa déclaration aux termes de laquelle M. B. avait fait l'objet de pressions inacceptables se fondait sur des circonstances objectives et trouvait un appui dans une déclaration que M. B. avait faite au juge d'instruction. Dès lors, selon lui, la cour de discipline n'aurait pas dû juger qu'il avait commis une faute au seul motif qu'il n'avait pas été en mesure de produire la déclaration de son client à l'appui de sa thèse dès la première fois qu'il avait formulé l'allégation en cause.

D'une manière plus générale, il estime que, dans un Etat démocratique, un avocat doit avoir le droit, à tous les stades de la procédure, de formuler tous arguments possibles basés sur des informations obtenues de son client.

Le Gouvernement, s'appuyant sur la décision Peree c. Pays-Bas (n o 34328/96, 17 novembre 1998), rétorque qu'il n'appartient pas à la Cour, lorsqu'elle exerce sa fonction de contrôle, de se substituer aux autorités nationales mais plutôt de contrôler sous l'angle de l'article 10 les décisions prises par elles en vertu de leur pouvoir d'appréciation. Il invoque également la décision Wingerter c. Allemagne (n o 43718/98, 21 mars 2002), dans laquelle la Cour a rejeté comme manifestement dépourvu de fondement le grief d'un avocat qui avait été réprimandé pour une déclaration faite par écrit dans le cadre de conclusions d'appel et taxant d'incompétence collective les juges, les procureurs et les avocats d'une localité déterminée.

Se tournant vers les faits de l'espèce, la Cour relève que le requérant a été reconnu coupable d'une infraction disciplinaire au motif qu'il avait déclaré que son client avait apparemment été contraint de signer des aveux sous la pression d'un inspecteur, M. W. Les aveux en question avaient été obtenus dans le cadre d'une enquête pénale pour fraude à la sécurité sociale, et les juridictions civiles s'étaient fondées dessus pour trancher une action en répétition de l'indu engagée parallèlement contre le client du requérant. C'est dans cette dernière procédure que le requérant avait fait la déclaration incriminée.

Dans son arrêt Nikula précité, la Cour a énoncé comme suit les principes applicables (§§ 44-45, références à la jurisprudence omises) : « 44. Lorsqu'elle exerce son contrôle, la Cour doit considérer l'ingérence litigieuse à la lumière de l'ensemble de l'affaire, y compris en l'espèce la teneur des remarques reprochées à la requérante et le contexte dans lequel celle-ci les a formulées. Elle doit notamment déterminer si l'ingérence en question était « proportionnée aux buts légitimes poursuivis » et si les motifs invoqués par les autorités nationales pour la justifier apparaissent « pertinents et suffisants ». Ce faisant, la Cour doit être convaincue que les autorités nationales ont appliqué des normes respectant les principes énoncés à l'article 10 et qu'elles se sont en outre fondées sur une évaluation acceptable des faits pertinents. 45. La Cour rappelle que le statut spécifique des avocats les place dans une situation centrale dans l'administration de la justice, comme intermédiaires entre les justiciables et les tribunaux, ce qui explique les normes de conduite imposées en général aux membres du barreau. En outre, l'action des tribunaux, qui sont garants de la justice et dont la mission est fondamentale dans un Etat de droit, a besoin de la confiance du public. Eu égard au rôle clé des avocats dans ce domaine, on peut attendre d'eux qu'ils contribuent au bon fonctionnement de la justice et, ainsi, à la confiance du public en celle-ci (...) »

Les obligations spéciales pesant sur les avocats avaient amené la Cour à conclure dans le même arrêt que, dans certaines circonstances, une atteinte à la liberté d'expression de l'avocat dans le cadre d'un procès pouvait soulever une question sur le terrain de l'article 6 de la Convention relativement au droit de tout accusé à un procès équitable ( loc. cit ., § 49).

La Cour avait par ailleurs précédemment souligné la nécessité de tenir compte de la nature spécifique de la profession qu'exercent les avocats. En leur qualité d'auxiliaires de la justice, ils sont certes soumis à des restrictions concernant leur comportement, qui doit être empreint de discrétion, d'honnêteté et de dignité, mais ils bénéficient également de droits et de privilèges exclusifs, qui peuvent varier d'une juridiction à l'autre, comme généralement d'une certaine latitude concernant les propos qu'ils tiennent devant les tribunaux (arrêts Nikula , cité au paragraphe 36 ci-dessus, et Casado Coca c. Espagne , 24 février 1994, série A n o 285-A, p. 19, § 46).

La Cour note que les critiques formulées par le requérant lors du procès étaient dirigées contre la manière dont les preuves avaient été obtenues par un inspecteur dans l'exercice des pouvoirs lui permettant d'interroger le client du requérant dans une affaire pénale et alors que l'intéressé était en garde à vue. Ainsi que la Cour a eu l'occasion de le dire à propos des procureurs (arrêt Nikula précité, § 50), la différence entre la situation d'un accusé et celle d'un enquêteur appelle une protection accrue des déclarations au travers desquelles un accusé critique pareil fonctionnaire. L'observation vaut tout autant en l'espèce, où la manière dont les preuves litigieuses avaient été recueillies était critiquée à l'occasion d'une procédure civile dans le cadre de laquelle ces preuves devaient être utilisées.

Certes, les propos du requérant étaient de nature à discréditer un policier aussi consciencieux que M. W. assurait l'être. La Cour réaffirme toutefois à ce sujet que les limites de la critique acceptable peuvent dans certaines circonstances être plus amples à l'égard des fonctionnaires exerçant leurs pouvoirs qu'elles ne le sont à l'égard des particuliers (voir l'arrêt Nikula précité, § 48).

Si les fonctionnaires ne doivent pas être privés de toute protection contre les attaques verbales offensantes et injurieuses pouvant être portées contre eux en rapport avec l'exercice de leurs fonctions ( Janowski c. Pologne [GC], n o 25716/94, § 33, CEDH 1999 ‑ I), il convient de tenir compte du fait qu'en l'espèce la critique litigieuse était limitée strictement aux actes accomplis par M. W. en sa qualité d'enquêteur dans la procédure dirigée contre le client du requérant ; il ne s'agissait donc pas d'une critique visant d'une manière générale les qualités professionnelles ou autres de M. W. De surcroît, la critique en question n'avait pas franchi les limites du prétoire et ne pouvait s'analyser en une insulte personnelle. Les propos du requérant se fondaient sur le fait que, faute d'avoir pu bénéficier de l'assistance d'un interprète pendant son interrogatoire, son client n'avait apparemment pas entièrement compris la portée de ses déclarations auto ‑ incriminantes. Ces propos cadraient parfaitement avec une déclaration que le client du requérant avait faite devant le juge d'instruction à une date ultérieure, à savoir le 5 décembre 1994 (paragraphe 16 ci-dessus), donc avant que M. W. ne déposât sa plainte contre le requérant et avant que le conseil de discipline et la cour de discipline n'examinassent l'affaire.

A cet égard, la Cour note, premièrement, que les autorités disciplinaires internes n'ont pas cherché à établir la véracité ou le caractère mensonger des propos litigieux et, deuxièmement, qu'elles semblent n'avoir à aucun moment abordé la question de leur bonne foi. En d'autres termes, elles n'ont jamais reproché au requérant d'avoir agi de façon malhonnête.

Dans ces conditions, la Cour n'est pas convaincue par l'argument de la cour de discipline selon lequel le simple fait que le requérant n'avait été en mesure de citer des informations obtenues de son client qu'après avoir formulé sa déclaration litigieuse rendait son action blâmable.

Certes, aucune sanction ne fut imposée au requérant, mais la seule menace d'un contrôle ex post facto des critiques formulées par lui à l'endroit de la manière dont les preuves avaient été obtenues de son client se concilie difficilement avec l'obligation qui pèse sur chaque avocat de défendre les intérêts de son client, et elle pouvait avoir un effet « inhibant » sur l'exercice par l'intéressé de ses obligations professionnelles (voir, mutatis mutandis , Nikula précité, § 54).

La Cour estime en conséquence que le Gouvernement n'a pas fait état de raisons suffisamment fortes pour justifier l'atteinte portée à la liberté d'expression du requérant. Cette atteinte ne répondait dès lors à aucun « besoin social impérieux ».

Partant, il y a eu violation de l'article 10 de la Convention. II.

Le requérant n'a soumis aucune demande au titre de cette disposition. La Cour, pour sa part, n'aperçoit aucune raison d'examiner d'office la question de l'opportunité d'accorder une satisfaction équitable à l'intéressé (voir, entre autres, l'arrêt Nasri c. France du 13 juillet 1995, série A n o 320-B, p. 26, § 49, et, plus récemment, Stambuk c. Allemagne , n o 37928/97, § 59, 17 octobre 2002). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 10 de la Convention ; 2. Dit qu'il ne s'impose pas d'appliquer l'article 41 de la Convention en l'espèce. Fait en anglais, puis communiqué par écrit le 28 octobre 2003, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président