AFFAIRE LOUERAT c. FRANCE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 44964/98) îndreptată împotriva Republicii Franceze și de care doi cetățeni ai acestui stat, Dn. Maurice Louerat și Dna Christiane Louerat („reclamanții"), au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") pe 29 iunie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de Apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Guvernul francez („Guvernul") a fost reprezentat de agentul lui, Dna Michèle Dubrocard, subprefect al drepturilor omului la direcția afacerilor juridice din Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamanții se plângeau în special de durata procedurilor penale și administrative și invocau art. 6 § 1 din Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, dată a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost atribuită celei de-a treia secții a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă pentru examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită conform articolului 26 § 1 din regulament.

Printr-o decizie din 11 iulie 2000, camera a declarat inadmisibile anumite grijuri.

Pe 1 noiembrie 2001, Curt a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secții astfel restructurate (art. 52 § 1).

Pe 7 martie 2002, camera a declarat recevabilă partea rămasă a cererei.

Atât reclamanții, cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament). ÎN FAPT

Reclamanții sunt cetățeni francezi, născuți respectiv în 1944 și 1946 și domiciliați la Paris. A. Procedura penală

Reclamanții erau administratori ai trei societăți (SARL Tradi-France, SARL CTE-TM și SARL Tradi-Multiple) având ca obiect construcția și vânzarea de case individuale.

Pe 8 iulie 1987, ca urmare a ordinelor date de președinții tribunalelor de primă instanță din Paris, Châteauroux și Tours în data de 7 și 8 iulie 1987, agenți fiscali au efectuat vizite și au procedat la confiscarea de documente în localurile societăților precum și la domiciliul reclamanților.

De la 7 ianuarie 1988, administrația fiscală a procedat la verificarea contabilității societății Tradi-France iar de la 13 iunie 1988 a făcut același lucru pentru celelalte două societăți.

Ca urmare a unei plângeri a administrației fiscale depuse pe 22 iunie 1990 pentru trei dosare de fraudă vizând reclamanții ca administratori ai societăților sus-menționate, procurorul din Tours a emis o rechizitorie introductivă pe 19 februarie 1991 și o anchetă a fost deschisă. Reclamanții au fost puși în mișcare de urmărire penală pe 31 mai și 31 octombrie 1991 și trimiși, pe 9 și 22 iunie 1992, în fața tribunalului pentru scădere frauduloasă din impozitul pe profit al societăților privind societatea Tradi-France și CTE-TM și din taxa pe valoarea adăugată pentru cele trei societăți, pentru exercițiile din 1984 până în 1988, infracțiuni pedepsite de articolele 1741, 1743 și 1745 din codul general al impozitelor.

În august 1990 și iunie 1992, reclamanții au format recursuri în casație împotriva ordinelor de percheziție din 7 și 8 iulie 1987.

La ședința din 2 noiembrie 1992 în fața tribunalului de judecată din Tours, reclamanții au cerut amânarea cauzei cu motivul că ordinele care au autorizat percheziții domiciliare în localurile lor sociale erau contestate prin recurs în nulitate pe care Curtea de Casație nu o examinase încă. Tribunalul, considerând preferabil să cunoască decizia instanței superioare înainte de a pronunța, a amânat cauza la 4 octombrie 1993 și apoi, cum nici o decizie nu intervenit la această dată, la 3 octombrie 1994. Puțin înainte de ședința din 3 octombrie, avocatul reclamanților a transmis sentințele camerei penale a Curții de Casație din 21 aprilie 1992 și 4 ianuarie 1994 care anulau percheziiile domiciliare pentru vicii de formă. El a ridicat la debutul procesului o excepție de nulitate susținând că anularea percheziiilor domiciliare atragea nulitatea întregii proceduri subiacente. Tribunalul a amânat cauza la deliberare la ședința din 27 octombrie 1994 și apoi la 24 noiembrie.

Printr-o sentință din 24 noiembrie 1994, tribunalul a respins excepția de nulitate cu motivul că percheziiile domiciliare și confiscarile realizate în virtutea ordinelor anulate nu afectau în vreun fel investigațiile fiscale, ancheta și urmăririle judiciare care nu erau în niciun fel o consecință sau o urmă procedurală. Tribunalul l-a condamnat pe reclamant respectiv la treizeci de luni de închisoare, din care optsprezece luni cu suspendare, și șase luni de închisoare cu suspendare, precum și la plata impozitelor fraudate și a penalităților aferente.

Printr-o hotărâre pronunțată în contumație pe 7 noiembrie 1995, curtea de apel din Orléans a confirmat sentința. Pe 11 aprilie 1996, reclamanții au depus opoziție împotriva acestei hotărâri.

Printr-o hotărâre din 21 ianuarie 1997, curtea de apel din Orléans a confirmat sentința dar a redus pedeapsa primului reclamant la doi ani de închisoare, din care optsprezece luni cu suspendare. Reclamanții au format recurs în casație invocând lipsa de temei legal al hotărârii atacate cu motivul că anularea ordinelor de percheziție rendering nulă orice urmărire și condamnare pentru încălcarea legislației fiscale.

Pe 28 mai 1998, Curtea de Casație a anulat parțial hotărârea atacată considerând: „(...) Rezultă din afirmațiile hotărârii atacate și din sentința pe care o confirmă că administrația fiscală cunoștea, chiar înainte de a sesiza autoritatea judiciară pentru autorizare de a efectua percheziți domiciliare, existența celor trei societăți în cauză și faptul că două dintre ele, grupul Tradi-France și CTE-TM, nu au efectuat nici o declarație fiscală; că prin urmare cu temei au judecătorii respins excepția de nulitate în ceea ce privește urmăririle împotriva conducătorului acestor două societăți, remarcând în special că operațiunile anulate erau fără efect asupra constatării carenței lor declarative pe care administrația fiscală a putut-o face singură; Că într-adevăr, anularea unei decizii judiciare, care readuce cauza și părțile la aceeași stare în care se găseau anterior, nu postulează anularea decât a ceea ce era o consecință necesară sau o execuție a acestei decizii; Rezultă în schimb că nu este așa pentru societatea Tradi-Multiple, ai cărei conducători sunt urmăriți, ca urmare a unui control fiscal, pentru a fi majorat abuziv în declarațiile de cifră de afaceri drepturile la deducere; că totuși, dacă pedepsele de închisoare, publicare și afișare sunt justificate de declarațiile de vinovăție privind celelalte societăți, pe de altă parte, în a declara soții Louerat solidar răspunzători cu societatea Tradi-Multiple la plata TVA datorată pentru perioada din 1 decembrie 1985 până la 31 iulie 1986, în timp ce urmăririle penale privind această societate erau afectate de anularea ordinelor care autorizau percheziiile domiciliare și confiscarea pieselor contabile, judecătorii au încălcat sensul și răspândirea principiilor sus-menționate; De unde rezultă că casația este întemeietă din acest punct de vedere; (...) A zis că nu este caz de redirecționare; " B. Procedurile în fața instanțelor administrativelor

Pe 7 februarie 1992, societatea CTE-TM a sesizat tribunalul administrativ din Orléans cu trei cereri privind plata diversilor impozite și penalități aferente. Printr-o sentință din 18 mai 1999, tribunalul i-a dat dreptate.

Pe 7 februarie 1992, societatea Tradi-France a sesizat tribunalul administrativ din Orléans cu cinci cereri privind plata diversilor impozite și penalități aferente. Printr-o sentință din 18 mai 1999, tribunalul a respins toate cererile societății reclamante. Pe 20 iulie 1999, reclamanții au apelat sentința în fața curții administrative de apel din Nantes. Cauza este încă în curs de soluționare.

Pe 11 martie 1992, reclamanții au sesizat tribunalul administrativ din Orléans cu o cerere de exonerare din cotizații suplimentare ale impozitului pe venit. Printr-o cerere din 24 aprilie 1992, reclamanții au sesizat tribunalul cu o cerere de exonerare dintr-o penalitate fiscală privind societatea Tradi-Multiple. Printr-o sentință din 18 mai 1999, tribunalul a respins cererile reclamanților.

Pe 24 aprilie 1992, reclamanta a sesizat tribunalul administrativ din Orléans cu cinci cereri privind plata diverselor taxe și penalități aferente privind societatea Tradi-Multiple.

Prin două sentințe din 18 mai 1999, tribunalul a concluzionat cu privire la neexistența motivului pentru a pronunța asupra unei părți a concluziilor și a respins restul. În plus, a trimis o parte din concluziile uneia din cele două cereri președintelui secției litigioase a Consilului de Stat pentru desemnarea instanței competente. Pe 20 iulie 1999, apelul ar fi fost depus împotriva acestor două sentințe în fața curții administrative de apel din Nantes. Cauzele ar fi încă în curs de soluționare. ÎN DREPT

Guvernul susține că procedura a început respectiv pe 31 mai 1991 pentru reclamant și 31 octombrie 1991 pentru soția sa, dată a punerii în mișcare de urmărire.

Reclamanții sunt de părere că investigațiile inițiale, de la percheziții din iulie 1987, au avut repercusiuni importante asupra situației lor și începe procedura de la această dată.

Curt reamintește că în materie penală, „termenul rezonabil" din art. 6 § 1 începe de îndată ce o persoană se află „acuzată"; poate fi vorba despre o dată anterioară sesizării instanței de judecată, cea din urmă în special de arestare, de punere în mișcare de urmărire și de deschidere a anchetelor preliminare. „Acuzația", în sensul articolului 6 § 1, se poate defini „ca notificare oficială, provenind de la autoritatea competentă, a reprohului de a fi comis o infracțiune penală", idee care corespunde și noțiunii de „repercusiuni importante asupra situației" suspecului (a se vedea în special, Eckle c. Germania, hotărâre din 15 iulie 1982, seria A nr. 51, p. 33, § 73).

În speță, Curt constată că rechizitoria introductivă din 19 februarie 1991 numește reclamanții și consideră rezonabil să se considere că această circumstanță a avut o repercusiune importantă asupra situației reclamanților, „urmăriți" de administrația fiscală cu ani în urmă (a se vedea, cu adaptările de rigoare, Beljanski c. Franța, nr. 44070, 5 iulie 2001).

Prin urmare, Curt consideră că perioada de luat în considerare a început pe 19 februarie 1991 și s-a încheiat pe 28 mai 1998, dată a hotărârii Curții de Casație. A durat deci șapte ani și aproape patru luni. 2. Caracterul rezonabil al duratei procedurii

Guvernul subliniază complexitatea cauzei din cauza naturii sale economice și financiare și mai ales a importanței fraudei fiscale în cadrul unui grup de societăți care aveau recurs la denomini și logouri foarte apropiate.

Susține în plus că întreaga procedură penală nu evidențiază nici un disfuncționament atribuibil autorităților judiciare ci că prelungirea acesteia se datorează în mare parte comportamentului reclamanților care la toate etapele au multiplicat recursurile și au menținut o mare confuzie comunicând autorităților adrese greșite (cereri de amânare în fața tribunalului din Tours, schimbare de adresă în cursul procedurii în fața curții de apel în particular de la opoziția lor, depunere de memorii în octombrie 1997 și mai 1998 în fața Curții de Casație).

Guvernul concluzionează că durata procedurii nu poate fi considerată excesivă.

Reclamanții contestă această teză.

Curt reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază după circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Pélissier și Sassi c. Franța din 25 martie 1999, [Marea Cameră], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999-II).

Odată cu Guvernul, Curt consideră că cauza prezinta o complexitate oarecare din cauza naturii sale economice și financiare și a implicării mai multor societăți vizând reclamanții.

În ceea ce privește comportamentul reclamanților, aceasta observă că aceștia au exercitat mai multe recursuri în fața Curții de Casație în cursul fazei anchetei și au cerut amânarea cauzei la ședința din 2 noiembrie 1992 în fața tribunalului de judecată din Tours. În această privință, Curt reamintește că comportamentul reclamanților constituie un fapt obiectiv, neimputabil statului și de luat în considerare pentru a răspunde la întrebarea dacă procedura a sau nu depășit termenul rezonabil din art. 6 § 1 (a se vedea sentințele I.A. c. Franța din 23 septembrie 1998, Culegere 1998-VII, pp. 2984-2985, § 121 și Eckle sus-citată, § 82).

Cu toate acestea, chiar dacă reclamanții pot fi răspunzători de anumite întârzieri, aceasta nu poate justifica durata procedurii litigioase. Într-adevăr, Curt observă că după amânarea cauzei solicitată pe 2 noiembrie 1992, cauza a fost din nou amânată de două ori la cererea tribunalului de judecată. Sentința penală a fost pronunțată pe 24 noiembrie 1994. De aici rezultă că autoritățile naționale pot fi răspunzătoare pentru o întârziere globală de doi ani, pentru care Guvernul nu a avansat nici o explicație pertinentă. Or, Curt reamintește că art. 6 § 1 obligă statele contractante să-și organizeze sistemul judicetor în așa fel încât tribunalele să poată îndeplini fiecare din cerințele sale, în special aceea a termenului rezonabil (a se vedea Portington c. Grecia, hotărâre din 23 septembrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VI, p. 2633, § 33).

În aceste circumstanțe și ținând seama și de durata procedurii luată în ansamblu (mai mult de șapte ani pentru trei grade de instanță), Curt concluzionează la o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. B. Procedurile în fața instanțelor administrative 1. Perioade de luat în considerare

Prima procedură privește societatea CTE-TM. A început pe 7 februarie 1992 și s-a încheiat la 18 mai 1999, dată a sentinței tribunalului administrativ din Orléans; a durat deci șapte ani și aproape patru luni pentru un grad de instanță. A doua procedură privește societatea Tradi-France. A început pe 7 februarie 1992 și este încă în curs; a durat deci, până acum, zece ani și aproape zece luni, pentru două grade de instanță. A treia procedură, inițiată de reclamanți înșiși, a început pe 11 martie 1992 și este încă în curs; a durat deci, până acum, zece ani și aproape nouă luni pentru două grade de instanță. A patra procedură, privind societatea Tradi-Multiple, a început pe 24 aprilie 1992 și este încă în curs; a durat deci, până acum, zece ani și mai mult de șapte luni, pentru două instanțe. 2. Caracterul rezonabil al duratei procedurii

Curt reamintește din nou că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază după circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea sentințele Pelissier și Sassi sus-citate, § 67 și Philis c. Grecia (nr. 2) din 27 iunie 1997, Culegere 1997-IV, p. 1083, § 35).

Curt observă că, chiar dacă cele patru proceduri în cauză priveau cincisprezece cereri care aveau legături între ele, o durată globală extinzând-se între șapte și zece ani pentru unu sau două grade de instanțe nu ar putea, chiar într-o cauză complexă, să fie considerată ca răspunzând exigențelor „termenului rezonabil" garantat de art. 6 § 1 din Convenție. În plus, Guvernul recunoaște în observațiile sale că aceste proceduri, în ansamblul lor, au cunoscut o desfășurare anormal de lungă.

De aici rezultă că există o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Reclamanții cer în primul rând despăgubirea prejudiciului material pe care susțin că l-au suferit datorită încetării activității societăților ale căror administratori erau, salariați și asociați, precum și prejudiciul financiar al copiilor lor care erau, de asemenea, salariații și asociații lor. Estimarea pierderilor salariale ale reclamanților și copiilor lor se ridică la 6.776.370,93 EUR. Ei arată sumele pierderilor mobile și imobile pentru fiecare imobil vândut pentru un total de 196.964,13 EUR. Prezintă de asemenea prejudiciul privind valoarea globală a societăților care și-au încheiat activitățile și o estimează la 800.357,34 EUR. În fine, ei quantifică prejudiciul material legat de pierderea de chirii lunare, pierderea încasării facturilor și indemnizații precum și pierderea de vehicule și diverse obiecte la 625.040,97 EUR. În consecință, cer repararea unui prejudiciu material pentru o sumă totală de 8.398.733,37 EUR. Reclamanții estimează că au suferit în plus un prejudiciu moral precum și familia lor care poate fi evaluat la 230.655 EUR. Ei adaugă despăgubire pentru prejudiciul moral legat de publicații contrare adevărului în ziare precum și prejudiciu legat de detenția arbitrară a reclamantului și estimat la 213.428,62 EUR. Suma totală a prejudiciului moral se ridică deci conform lor la 444.083,62 EUR. Din cauza sumelor importante prezentate și pentru a evita ca cererile lor să nu fie declarate abuzive, reclamanții se remiți la aprecierea Curții și îi lasă pe seama Curții fixarea sumei pe care o va considera echitabilă.

Guvernul consideră că aceste cereri sunt în mod evident excesive. Indică că doar ar putea da loc la reparare grijă al cărei temei ar putea fi constatat de Curt, în cazul de față durata excesivă a procedurii în fața instanțelor judiciare pentru a pronunța asupra litigiului care opune reclamanții administrației fiscale. Pretinsa nelegitimitate a procedurii, pentru care reclamanții par să ceară despăgubire nu poate deci constitui o bază de alocare a unei satisfacții echitabile. Propune să se aloce reclamanților suma de 6.500 EUR pentru eventual prejudiciu moral.

Curt reamintește mai întâi că concluzionează în speță la o încălcare a numai articolului 6 § 1 din Convenție datorită duratei procedurilor litigioase. Doar prejudiciile cauzate de această încălcare a Convenției sunt în consecință susceptibile de a da loc la reparare. Reamintește în continuare că nu îi revine să speculeze asupra rezultatului la care ar fi ajuns procedurile incriminate dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc (a se vedea de exemplu, cu adaptările de rigoare, Mantovanellli c. Franța, hotărâre din 18 martie 1997, Culegere 1997-II, § 40). Trebuie deci să se respingă pretențiile reclamanților în ceea ce se referă la indemnizarea pretinselor „pierderi salariale", „pierderi mobile și imobile" și „pierderi de diverse venituri". Același lucru se aplică pierderilor salariale ale copiilor reclamanților care oricum nu sunt reclamanți. Curt consideră în schimb că prelungirea procedurii dincolo de „termenul rezonabil" a cauzat reclamanților un prejudiciu moral justificând acordarea unei indemnizații. Pronunțând în echitate, cum cere art. 41, acordă la acest titlu 6.000 EUR fiecăruia din reclamanți. B. Frais și dépens

Reclamanții cer suma de 106.714,31 EUR cu titlu de frais și dépens.

Guvernul subliniază că petiția privește doar grijă privind durata procedurii și că în această privință cheltuielile avocat angajate în fața instanțelor interne nu pot fi rambursate conform deciziei Curții în cauza Gentilhomme Shaff-Benhadji și Serouki c. Franța din 14 mai 2002. În plus, reamintește că doar cheltuielile suportate în fața Curții sunt susceptibile de a fi indemnizate, dar observă că reclamanții nu au făcut apel la serviciile unui avocat în fața Curții.

Curt reamintește că atunci când constată o încălcare a Convenției, poate acorda plata frais și dépens suportate în fața instanțelor judiciare naționale „pentru a preveni sau a face corecte de acestea minciuna încălcare" (a se vedea de exemplu sentința Zimmermann și Steiner c. Elveția din 13 iulie 1983, seria A nr. 66, § 36). Clar nu este cazul în speță în ceea ce privește frais și dépens suportate de reclamanți în fața instanțelor franceze, Curt având doar concluzie la încălcarea dreptului lor de a-și vedea cauza judecată într-un „termen rezonabil". În plus, aceste frais și dépens nu au nicio legătură cu grijă privind durata procedurii. Trebuie deci să se respingă această parte a pretențiilor interesat. Cu privire la frais și dépens suportate de reclamanți în fața Curții, aceștia din urmă nefiind apelat la serviciile unui avocat și nefiind furnizat nici o precizare, nici nu a produs vreo justificare privind cheltuielile suportate în fața organelor Convenției, nici o sumă nu ar putea fi alocată. C. Dobânzi de moră

Curt consideră apropiat să bazeze rata dobânzilor de moră pe rata dobânzii instalației de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 44964/98) dirigée contre la République française et dont deux ressortissants de cet Etat, M. Maurice Louerat et M me Christiane Louerat (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 29 juin 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement français (« le Gouvernement ») était représenté par son agent, M me Michèle Dubrocard, sous-directrice des droits de l'homme à la direction des affaires juridiques du ministère des Affaires étrangères.

Les requérants se plaignaient en particulier de la durée de procédures pénale et administratives et invoquaient l'article 6 § 1 de la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 11 juillet 2000, la chambre a déclaré irrecevables certains griefs.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Le 7 mars 2002, la chambre a déclaré le restant de la requête recevable.

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT

Les requérants sont des ressortissants français, nés respectivement en 1944 et 1946 et résidant à Paris. A. La procédure pénale

Les requérants étaient gérants de trois sociétés (SARL Tradi-France, SARL CTE-TM et la SARL Tradi-Multiple) ayant pour objet la construction et la vente de maisons individuelles.

Le 8 juillet 1987, à la suite d'ordonnances rendues par les présidents des tribunaux de grande instance de Paris, de Châteauroux et de Tours en date des 7 et 8 juillet 1987, des agents des impôts effectuèrent des visites et procédèrent à des saisies de documents dans les locaux des sociétés ainsi qu'au domicile des requérants.

A partir du 7 janvier 1988, l'administration des impôts procéda à la vérification de la comptabilité de la société Tradi-France puis à compter du 13 juin 1988, elle en fit de même pour les deux autres sociétés.

Suite à une plainte de l'administration fiscale déposée le 22 juin 1990 pour trois dossiers de fraude visant les requérants en tant que gérants des sociétés précitées, le procureur de la République de Tours prit un réquisitoire introductif le 19 février 1991 et une information fut ouverte. Les requérants furent mis en examen les 31 mai et 31 octobre 1991 et renvoyés, les 9 et 22 juin 1992, devant le tribunal pour soustraction frauduleuse à l'impôt sur les sociétés concernant la société Tradi-France et CTE-TM et à la taxe sur la valeur ajoutée pour les trois sociétés, au titre des exercices allant de 1984 à 1988, faits réprimés par les articles 1741, 1743 et 1745 du code général des impôts.

En août 1990 et juin 1992, les requérants formèrent des pourvois en cassation contre les ordonnances de perquisition des 7 et 8 juillet 1987.

A l'audience du 2 novembre 1992 devant le tribunal correctionnel de Tours, les requérants sollicitèrent le renvoi de l'affaire au motif que les ordonnances ayant autorisé les visites domiciliaires dans leurs locaux sociaux étaient frappées d'un pourvoi en nullité que la Cour de cassation n'avait pas encore examiné. Le tribunal, estimant préférable de connaître la décision de la haute juridiction avant de statuer, renvoya l'affaire au 4 octobre 1993 puis, aucune décision n'étant encore intervenue à cette date, au 3 octobre 1994. Peu avant l'audience du 3 octobre, le conseil des requérants fit parvenir les arrêts de la chambre criminelle de la Cour de cassation des 21 avril 1992 et 4 janvier 1994 annulant les visites domiciliaires pour vice de forme. Il souleva in limine litis un moyen de nullité arguant que l'annulation des visites domiciliaires entraînait la nullité de toute la procédure subséquente. Le tribunal mit l'affaire en délibéré à l'audience du 27 octobre 1994 puis au 24 novembre.

Par un jugement du 24 novembre 1994, le tribunal rejeta l'exception de nullité au motif que les visites domiciliaires et saisies réalisées en vertu des ordonnances annulées n'affectaient en rien les enquêtes fiscales, instruction et poursuites judiciaires qui n'en étaient nullement la conséquence ou la suite procédurale. Le tribunal condamna les requérants respectivement à trente mois d'emprisonnement, dont dix-huit mois avec sursis, et six mois d'emprisonnement avec sursis, ainsi qu'au paiement des impôts fraudés et à celui des pénalités y afférentes.

Par un arrêt rendu par défaut le 7 novembre 1995, la cour d'appel d'Orléans confirma le jugement. Le 11 avril 1996, les requérants formèrent opposition audit arrêt.

Par un arrêt du 21 janvier 1997, la cour d'appel d'Orléans confirma le jugement mais ramena la peine du premier requérant à deux ans d'emprisonnement, dont dix-huit mois avec sursis. Les requérants formèrent un pourvoi en cassation en invoquant le défaut de base légale de l'arrêt attaqué au motif que l'annulation des ordonnances de perquisition rendait nulle toute poursuite et condamnation pour infraction à la législation fiscale.

Le 28 mai 1998, la Cour de cassation cassa partiellement l'arrêt attaqué en considérant : « (...) Attendu qu'il résulte des énonciations de l'arrêt attaqué et du jugement qu'il confirme que l'administration fiscale connaissait, avant même de saisir l'autorité judiciaire pour se faire autoriser à procéder aux visites domiciliaires, l'existence des trois sociétés en cause et le fait que deux d'entre elles, le groupe Tradi-France et CTE-TM, n'avaient effectué aucune déclaration fiscale ; que dès lors c'est à bon droit que les juges ont écarté l'exception de nullité en ce qui concerne les poursuites engagées contre le dirigeant de ces deux sociétés, en relevant notamment que les opérations annulées étaient sans effet sur la constatation de leur carence déclarative que l'administration des impôts avait pu faire d'elle-même ; Qu'en effet, l'annulation d'une décision judiciaire, qui remet la cause et les parties au même état où elles se trouvaient antérieurement, ne postule l'annulation que de ce qui été la suite nécessaire ou l'exécution de cette décision ; Attendu, en revanche, que tel n'est pas le cas de la société Tradi-Multiple, dont les dirigeants sont poursuivis, à la suite d'un contrôle fiscal, pour avoir, dans les déclarations de chiffre d'affaires, majoré abusivement les droits à déduction ; que, toutefois, si les peines d'emprisonnement, de publication et d'affichage sont justifiées par les déclarations de culpabilité relatives aux autres sociétés, par contre, en déclarant les époux Louerat solidairement tenus avec la société Tradi-Multiple au paiement de la TVA due pour la période du 1er décembre 1985 au 31 juillet 1986, alors que les poursuites pénales concernant cette société étaient affectées par l'annulation des ordonnances autorisant les visites domiciliaires et saisies de pièces comptables, les juges ont méconnu le sens et la portée des principes susvisés ; D'où il suit que la cassation est encourue de ce chef ; (...) Dit n'y avoir lieu à renvoi ; » B. Les procédures devant les juridictions administratives

Le 7 février 1992, la société CTE-TM saisit le tribunal administratif d'Orléans de trois requêtes relatives au paiement de divers impôts et des pénalités y afférentes. Par un jugement du 18 mai 1999, le tribunal lui donna satisfaction.

Le 7 février 1992, la société Tradi-France saisit le tribunal administratif d'Orléans de cinq requêtes relatives au paiement de divers impôts et pénalités y afférentes. Par un jugement du 18 mai 1999, le tribunal rejeta toutes les demandes de la société requérante. Le 20 juillet 1999, les requérants interjetèrent appel du jugement devant la cour administrative d'appel de Nantes. L'affaire est encore pendante à ce jour.

Le 11 mars 1992, les requérants saisirent le tribunal administratif d'Orléans d'une demande en décharge de cotisations supplémentaires à l'impôt sur le revenu. Par une requête du 24 avril 1992, les requérants saisirent le tribunal d'une demande en décharge d'une pénalité fiscale relative à la société Tradi-Multiple. Par un jugement du 18 mai 1999, le tribunal rejeta les demandes des requérants.

Le 24 avril 1992, la requérante saisit le tribunal administratif d'Orléans de cinq requêtes relatives au paiement de diverses taxes et des pénalités y afférentes concernant la société Tradi-Multiple.

Par deux jugements du 18 mai 1999, le tribunal conclut à un non-lieu à statuer sur une partie des conclusions et rejeta le surplus. En outre, il renvoya une partie des conclusions d'une des deux requêtes au président de la section du contentieux du Conseil d'Etat pour désignation de la juridiction compétente. Le 20 juillet 1999, appel aurait été interjeté de ces deux jugements devant la cour administratives d'appel de Nantes. Les affaires seraient encore pendantes à ce jour. EN DROIT I.

Le Gouvernement soutient que la procédure a débuté respectivement les 31 mai 1991 pour le requérant et 31 octobre 1991 pour son épouse, date de leurs mises en examen.

Les requérants sont d'avis que les investigations initiales, dès les perquisitions du mois de juillet 1987, ont eu des répercussions importantes sur leur situation, et ils font débuter la procédure à cette date.

La Cour rappelle qu'en matière pénale, le « délai raisonnable » de l'article 6 § 1 débute dès l'instant où une personne se trouve « accusée » ; il peut s'agir d'une date antérieure à la saisine de la juridiction de jugement, celles notamment de l'arrestation, de l'inculpation et de l'ouverture des enquêtes préliminaires. L'« accusation », au sens de l'article 6 § 1, peut se définir « comme la notification officielle, émanant de l'autorité compétente, du reproche d'avoir accompli une infraction pénale », idée qui correspond aussi à la notion de « répercussions importantes sur la situation » du suspect (voir, notamment, Eckle c. Allemagne , arrêt du 15 juillet 1982, série A n o 51, p. 33, § 73).

En l'espèce, la Cour constate que le réquisitoire introductif du 19 février 1991 désigne nommément les requérants, et estime raisonnable de considérer que cette circonstance a eu une répercussion importante sur la situation des requérants, « poursuivis » par l'administration fiscale plusieurs années auparavant (voir, mutatis mutandis , Beljanski c. France , n o 44070, 5 juillet 2001).

Dès lors, la Cour estime que la période à considérer a débuté le 19 février 1991 et a pris fin le 28 mai 1998, date de l'arrêt de la Cour de cassation. Elle a donc duré sept ans et presque quatre mois. 2. Caractère raisonnable de la durée de la procédure

Le Gouvernement souligne la complexité de l'affaire en raison de son caractère économique et financier et surtout de l'importance de la fraude fiscale au sein d'un groupe de sociétés qui avaient recours à des raisons sociales et des logos très proches.

Il soutient par ailleurs que l'ensemble de la procédure pénale ne fait apparaître aucun dysfonctionnement imputable aux autorités judiciaires mais que l'allongement de celle-ci est largement dû au comportement des requérants, qui à tous les stades ont multiplié les recours et entretenu une grande confusion en communiquant aux autorités des adresses erronées (demandes de renvoi devant le tribunal correctionnel de Tours, changement d'adresse au cours de la procédure devant la cour d'appel en particulier à partir de leur opposition, dépôt de mémoires en octobre 1997 et mai 1998 devant la Cour de cassation).

Le Gouvernement en conclut que la durée de la procédure ne saurait être considérée comme excessive.

Les requérants contestent cette thèse.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d'autres, Pélissier et Sassi c. France du 25 mars 1999, [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).

Avec le Gouvernement, la Cour estime que l'affaire présentait une complexité certaine en raison de son caractère économique et financier et de l'implication de plusieurs sociétés mettant en cause les requérants.

Quant au comportement des requérants, elle note que ceux-ci ont exercé plusieurs recours auprès de la Cour de cassation au cours de la phase de l'instruction et ont demandé le renvoi de l'affaire à l'audience du 2 novembre 1992 devant le tribunal correctionnel de Tours. A cet égard, la Cour rappelle que le comportement des requérants constitue un fait objectif, non imputable à l'Etat et à prendre en compte pour répondre à la question de savoir si la procédure a ou non dépassé le délai raisonnable de l'article 6 § 1 (voir les arrêts I.A. c. France du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VII, pp. 2984-2985, § 121, et Eckle précité, § 82).

Toutefois, même si les requérants peuvent être tenus pour responsables de certains retards, cela ne saurait justifier la durée de la procédure litigieuse. En effet, la Cour observe qu'après le renvoi de l'affaire sollicité le 2 novembre 1992, l'affaire fut à nouveau renvoyée à deux reprises à la demande du tribunal correctionnel. Le jugement pénal fut prononcé le 24 novembre 1994. Il en résulte que les autorités nationales peuvent être tenues pour responsables d'un retard global de deux ans, pour lequel aucune explication pertinente n'a été avancée par le Gouvernement. Or, la Cour rappelle que l'article 6 § 1 oblige les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de sorte que les tribunaux puissent remplir chacune de ses exigences, notamment celle du délai raisonnable (voir Portington c. Grèce , arrêt du 23 septembre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VI, p. 2633, § 33).

Dans ces circonstances, et eu égard également à la durée de la procédure prise dans sa globalité (plus de sept ans pour trois degrés d'instance), la Cour conclut à une violation de l'article 6 § 1 de la Convention. B. Procédures devant les juridictions administratives 1. Périodes à prendre en considération

La première procédure concerne la société CTE-TM. Elle a débuté le 7 février 1992 et a pris fin 18 mai 1999, date du jugement du tribunal administratif d'Orléans ; elle a donc duré sept ans et presque quatre mois pour un degré de juridiction. La seconde procédure concerne la société Tradi-France. Elle a débuté le 7 février 1992 et est encore pendante à ce jour ; elle a donc duré, à ce jour, dix ans et presque dix mois, pour deux degrés d'instance. La troisième procédure, engagée par les requérants eux-mêmes, a débuté le 11 mars 1992 et est encore pendante à ce jour ; elle a donc duré, à ce jour, dix ans et presque neuf mois pour deux degrés de juridiction. La quatrième procédure, relative à la société Tradi-Multiple, a débuté le 24 avril 1992 et est encore pendante à ce jour ; elle a donc duré, à ce jour, dix ans et plus de sept mois, pour deux instances. 2. Caractère raisonnable de la durée de la procédure

La Cour rappelle à nouveau que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir les arrêts Pelissier et Sassi précité, § 67, et Philis c.Grèce (n o 2) du 27 juin 1997, Recueil 1997-IV, p. 1083, § 35).

La Cour relève que, même si les quatre procédures en question concernaient quinze requêtes qui avaient des liens entre elles, une durée globale s'étalant entre sept et dix ans pour un ou deux degrés de juridictions ne saurait, même dans une affaire complexe, être considérée comme répondant aux exigences du « délai raisonnable » garanti par l'article 6 § 1 de la Convention. Par ailleurs, le Gouvernement reconnaît dans ses observations que ces procédures, dans leur ensemble, ont connu un déroulement anormalement long.

Partant, il y a violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.

Les requérants demandent en premier lieu le dédommagement du préjudice matériel qu'ils disent avoir subi du fait de la cessation d'activité des sociétés dont ils étaient dirigeants, salariés et associés ainsi que du préjudice financier de leurs enfants, qui étaient également leurs salariés et leurs associés. L'estimation des pertes salariales des requérants et de leurs enfants s'élève à 6 776 370,93 EUR. Ils exposent les montants des pertes mobilières et immobilières pour chaque immeuble vendu pour un total de 196 964,13 EUR. Ils présentent également le préjudice lié à la valeur globale des sociétés qui ont cessé leurs activités et l'estiment à 800 357,34 EUR. Enfin, ils chiffrent le préjudice matériel lié à la perte de loyers mensuels, la perte d'encaissement de factures et d'indemnités ainsi que la perte de véhicules et divers objets à 625 040,97 EUR. En conséquence, ils demandent la réparation d'un dommage matériel pour un montant total de 8 398 733,37 EUR. Les requérants estiment qu'ils ont subi en outre un préjudice moral ainsi que leur famille qui peut être évalué à 230 655 EUR. Ils y ajoutent un dédommagement pour le préjudice moral lié à des publications contraires à la vérité dans des journaux ainsi qu'un préjudice lié à la détention arbitraire du requérant et estimé à 213 428,62 EUR. Le montant total du dommage moral s'élève donc selon eux à 444 083,62 EUR. En raison des sommes importantes présentées et afin que leurs demandes ne soient pas déclarées abusives, les requérants s'en remettent à l'appréciation de la Cour et lui laissent le soin de fixer le montant qu'elle jugera équitable.

Le Gouvernement estime que ces demandes sont manifestement excessives. Il indique que seul pourrait donner lieu à une réparation le grief dont le bien-fondé serait éventuellement constaté par la Cour, en l'occurrence la durée excessive de la procédure devant les juridictions nationales pour statuer sur le litige opposant les requérants à l'administration fiscale. La prétendue illégalité de la procédure, pour laquelle les requérants semblent demander dédommagement ne peut donc constituer un fondement de l'allocation d'une satisfaction équitable. Il propose d'allouer aux requérants la somme de 6 500 EUR au titre d'un éventuel préjudice moral.

La Cour rappelle tout d'abord, qu'elle conclut en l'espèce à une violation du seul article 6 § 1 de la Convention en raison de la durée des procédures litigieuses. Seuls les préjudices causés par cette violation de la Convention sont en conséquence susceptibles de donner lieu à réparation. Elle rappelle ensuite qu'il ne lui appartient pas de spéculer sur le résultat auquel les procédures incriminées auraient abouti si la violation de la Convention n'avait pas eu lieu (voir par exemple, mutatis mutandis , Mantovanellli c. France , arrêt du 18 mars 1997, Recueil 1997-II, § 40). Il convient donc de rejeter les prétentions des requérants en ce qu'elles se rapportent à l'indemnisation de prétendues « perte salariale », « pertes mobilière et immobilières » et « perte de divers revenus ». Il en va de même des pertes salariales des enfants des requérants qui ne sont d'ailleurs pas requérants. La Cour estime en revanche que le prolongement de la procédure au-delà du “délai raisonnable” a causé aux requérants un préjudice moral justifiant l'octroi d'une indemnité. Statuant en équité, comme le veut l'article 41, elle alloue à ce titre 6 000 EUR à chacun des requérants. B. Frais et dépens

Les requérants demandent la somme de 106 714, 31 EUR au titre des frais et dépens.

Le Gouvernement souligne que la requête porte uniquement sur le grief tiré de la durée de la procédure et qu'à cet égard les frais d'avocat engagés devant les juridictions internes ne peuvent être remboursées conformément à la décision de la Cour dans l'affaire Gentilhomme Shaff-Benhadji et Serouki c. France du 14 mai 2002. Par ailleurs, il rappelle que seuls les frais exposés devant la Cour sont susceptibles d'être indemnisés, mais observe que les requérants n'ont pas recouru aux services d'un avocat devant la Cour.

La Cour rappelle que lorsqu'elle constate une violation de la Convention, elle peut accorder le paiement des frais et dépens exposés devant les juridictions nationales « pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation » (voir par exemple, l'arrêt Zimmermann et Steiner c. Suisse du 13 juillet 1983, série A n o 66, § 36). Tel n'est à l'évidence pas le cas en l'espèce s'agissant des frais et dépens engagés par les requérants devant les juridictions françaises, la Cour ayant uniquement conclu à la violation de leur droit à voir leur cause entendue dans un « délai raisonnable ». Par ailleurs, ces frais et dépens n'ont pas de lien avec le grief tiré de la durée de la procédure. Il convient donc de rejeter cette partie des prétentions des intéressés. S'agissant des frais et dépens engagés par les requérants devant la Cour, ces derniers n'ayant pas fait appel aux services d'un avocat et n'ayant apporté aucune précision, ni produit aucun justificatif quant aux frais engagés devant les organes de la Convention, aucune somme ne saurait leur être allouée. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.