SECȚIUNEA A TREIA CAUZA DURAND (2) c. FRANȚA (Cercetarea nr. 42038/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 13 noiembrie 2001 DEFINITIVF 13/02/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Durand c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii Loucaudes Președintele J.-P. Costa Kūris Tulkens Jungwiert H.S. Greve Ugrekhelidze judecători și domnul T. L. Early grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 24 octombrie 2000 și 23 octombrie 2001, rend la hotărâre că aici, adoptat la această ultimă dată procedura La originea cauzei se află o cerere (nr. 42038/58) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, dl Louis Durand ( Guvernul francez este reprezentat de agentul său, Ronny Abraham, directorul afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Reclamantul se plângea, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, de durata unei proceduri administrative. Cererea a fost transmisă Curții la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11] Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alineatul (1) din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Printr-o decizie din 24 octombrie 2000, camera a declarat cererea admisibilă. ÎN FAȚĂ prin hotărârea definitivă din 3 iunie 1987, Consiliul a declarat că are drept de exces de putere refuzul împotriva reclamantului de către conducerea arhitecturii ministerului de echipamente de a-i comunica anumite piese din dosarul său de candidatură din 1978 la obținerea titlului aprobat în arhitectură. La 18 septembrie 1988, reclamantul a prezentat o cerere prealabilă de despăgubire a prejudiciului suferit ca urmare a refuzului de comunicare care fusese considerat ilegal de către Consiliu. La 23 februarie 1990, deoarece cererea prealabilă nu a făcut obiectul unei decizii exprese de respingere, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ din Paris cu privire la o cale de atac pe deplin în vederea obținerii condamnării administrației la plata sumei de 180 000 FRF în principal pentru repararea prejudiciului cauzat de refuzul comunicării documentelor din dosarul său. 10. Prin hotărârea din 26 februarie 1992, Tribunalul Administrativ din Paris i-a dat câștig de cauză și i-a acordat suma de 30 000 FRF pentru a-i compensa prejudiciul, cu dobândă la rata legală începând cu 18 septembrie 1988, care putea fi capitalizată pe baza dobânzilor scadente la 18 septembrie 1989, 1990 și 1991. 11. Prin ordonanța din 28 iulie 1995, președintele secțiunii Consiliului de Miniștri al Consiliului de Miniștri al Comunităților Europene a atribuit judecata Tribunalului Administrativ din Lyon. 12. Părțile și-au prezentat memoriile la 11 martie 1995, 7 și 9 ianuarie 1992. 1997 în ceea ce-l privește pe reclamant și la 9 ianuarie 1997 în ceea ce privește ministerul de echipamente. Raportorul și-a prezentat raportul la 19 noiembrie 1997 și lacul a fost stabilit la 29 ianuarie 1998. 13. Prin Hotărârea din 19 februarie 1998, instanța administrativă de apel a confirmat hotărârea Tribunalului Administrativ din 26 februarie 1992, adăugând capitalizarea dobânzilor. PRIVIND VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE14, reclamantul se plânge de durata procedurii și mai ales la art. 1 din convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc astfel: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva sa. 15. Curtea constată că procedura în litigiu a început la 18 septembrie 1988 prin sesizarea Ministerului pentru echipamente și echipamente, prin urmare a durat 9 ani și 5 luni din două instanțe. 16. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se efectuează o procedură în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârea Doustaly c. Franța din 23 aprilie 1998, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1998 II, p. 857, punctul 39). În cazul de față, Curtea constată că a trecut aproape trei ani de la data la care Ministerul de l'a ridicat apelul la hotărârea de primă instanță (5 august 1992) și la data la care Consiliul de Stat a atribuit hotărârea în cauza Tribunalului Administrativ din Lyon (ordonanță a președintelui Secțiunii Consiliului din 28 iulie 1995). Curtea constată, de asemenea, că Curtea Administrativă de Apel a avut încă loc la doi ani, 6 luni și 21 de zile după ordonanța de desemnare pentru a-și pronunța hotărârea la 18 februarie 1998. 18. Curtea constată că guvernul nu oferă nicio explicație primei dintre aceste inactivitate, al cărei caracter excesiv îl recunoaște de altfel. În ceea ce privește cea de a doua parte, Curtea consideră că judecarea guvernului, întemeiată pe un schimb important de memorii care a avut loc în această perioadă, nu este suficientă pentru a justifica acest lucru, cea mai mare parte a acestei perioade privind termenul acordat de Consiliu pentru a atribui cauza unei instanțe administrative de apel, decizie fără legătură cu prezentarea memoriilor de către părți. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Convenție. II. PRIVIND LEGAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 19. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă de la aceasta, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 22 Curtea consideră că reclamantul a suferit o eroare morală certă din cauza acestor încălcări. Având în vedere circumstanțele cauzei și hotărând în mod echitabil în conformitate cu prevederile articolului 41, Curtea îi acordă 40 000 FRF în acest sens. FRF cu titlu de participare la cheltuielile de avocat angajat în procedură în fața instanțelor franceze. 24. Curtea amintește că cheltuielile efectuate în fața instanțelor naționale nu pot fi luate în considerare decât dacă au fost angajate pentru a remedia încălcarea convenției constatate, ceea ce nu este cazul în speță. 25. Curtea constată, de asemenea, că reclamantul nu formulează nicio cerere pentru cheltuielile efectuate în fața organelor convenției și că nu se poate aloca nicio sumă în acest sens. Interese moratorii 26. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 4,26% l an. Prin aceste motive, Curtea, în L.UNANIMITATE, A spus, că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 40 000 (cca. mil.) franci francezi pentru daune morale că această sumă va fi mai mare dintr-un interes simplu de 4,26% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata înapoiată, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 13 noiembrie 2001 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. T. L. Early Loucales grefier Adjunct Președinte
DURAND (2) c. FRANCE
(Requête n° 42038/98)
ARRÊT
13 novembre 2001
13/02/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Durand c. France,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
L.
Loucaides
,
président
,
J.-P.
Costa
,
P.
Kūris
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
K.
Jungwiert
,
M
me
H.S.
Greve
,
M.
M.
Ugrekhelidze
,
juges
,
et de M. T. L.
Early
,
greffier adjoint de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 24 octobre 2000 et 23
octobre
2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 42038/98) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Louis
Durand («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») le 15 juin 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
3.
Le requérant se plaignait, au regard de l’article 6 § 1 de la Convention, de la durée d’une procédure administrative.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).
5.
La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
6.
Par une décision du 24 octobre 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.
7.
Par jugement définitif du 3 juin 1987, le Conseil d’Etat annula pour excès de pouvoir le refus opposé au requérant par la direction de l’architecture du ministère de l’équipement de lui communiquer certaines pièces de son dossier de candidature de 1978 à l’obtention du titre d’agréé en architecture.
8.
Le 18 septembre 1988, le requérant saisit le ministère d’une demande préalable d’indemnisation du préjudice subi du fait du refus de communication qui avait été jugé illégal par le Conseil d’Etat.
9.
Le 23 février 1990, cette demande préalable n’ayant pas fait l’objet d’une décision expresse de rejet, le requérant saisit le tribunal administratif de Paris d’un recours de plein contentieux visant à obtenir la condamnation de l’administration à lui verser la somme de 180 000 FRF au principal en réparation du préjudice que lui avait causé le refus de communication des pièces de son dossier.
10.
Par jugement du 26 février 1992, le tribunal administratif de Paris lui donna gain de cause et lui alloua la somme de 30 000 FRF en réparation de son préjudice, avec intérêts au taux légal à compter du 18
septembre
1988, capitalisables à partir des intérêts échus au 18
septembre 1989, 1990 et 1991.
11.
Le ministère de l’équipement, du logement et des transports interjeta appel de ce jugement le 5 août 1992. Par ordonnance du 28 juillet 1995, le président de la section du contentieux du Conseil d’Etat attribua le jugement de l’affaire à la cour administrative d’appel de Lyon.
12.
Les parties produisirent leurs mémoires les 11 mars 1995, 7 et 9
janvier
1997 en ce qui concerne le requérant, et le 9 janvier 1997 pour ce qui est du ministère de l’équipement. Le rapporteur déposa son rapport le 19
novembre 1997 et l’audience fut fixée au 29 janvier 1998.
13.
Par arrêt du 19 février 1998, la cour administrative d’appel confirma le jugement du tribunal administratif du 26 février 1992, en y ajoutant la capitalisation des intérêts.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
14.
Le requérant se plaint de la durée de la procédure et invoque l’article
6
§
1 de la Convention dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
15.
La Cour constate que la procédure litigieuse a débuté le 18
septembre
1988 par la saisine du ministère de l’équipement et de l’urbanisme d’une demande préalable d’indemnisation et s’est terminée le 19 février 1998 par un arrêt de la cour administrative d’appel de Lyon. Elle a donc
duré
9 ans et 5 mois sur deux instances.
16.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Doustaly c.
France du 23
avril 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
II, p.
857, §
39).
17.
En l’espèce, la Cour constate qu’il s’est écoulé près de trois ans entre la date à laquelle le ministère de l’équipement a relevé appel du jugement de première instance (5 août 1992) et la date à laquelle le Conseil d’Etat a attribué le jugement de l’affaire à la cour administrative d’appel de Lyon (ordonnance du président de la section du contentieux du Conseil d’Etat du 28 juillet 1995). Elle relève également que la cour administrative d’appel mit encore 2 ans, 6 mois et 21 jours après l’ordonnance de désignation pour rendre son arrêt en date du 18 février
1998.
18.
La Cour note que le Gouvernement ne fournit aucune explication à la première de ces inactivités, dont il reconnaît d’ailleurs le caractère excessif. Quant à la seconde, la Cour estime que l’explication du Gouvernement, fondée sur l’important échange de mémoires qui eut lieu durant cette période, ne suffit pas à la justifier, la majeure partie de cette période concernant le délai pris par le Conseil d’Etat pour attribuer l’affaire à une cour administrative d’appel, décision sans lien avec la production de mémoires par les parties.
Eu égard à ce qui précède, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article
6
§
1 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
19.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
20.
Le requérant réclame 150 000 FRF pour préjudice moral.
21.
Le Gouvernement ne formule aucun commentaire sur ces demandes.
22.
La Cour considère que le requérant a subi un tort moral certain du fait de ces violations. Compte tenu des circonstances de la cause et statuant en équité comme le veut l’article 41, elle lui octroie 40
000
FRF
à ce titre.
B.
Frais et dépens
23.
Le requérant réclame 7
500
FRF à titre de participation aux frais d’avocat engagés dans la procédure devant les juridictions françaises.
24.
La Cour rappelle que les frais exposés devant les juridictions nationales ne peuvent être pris en compte que s’ils ont été engagés pour faire redresser la violation de la Convention constatée, ce qui n’est pas le cas en l’espèce.
25.
La Cour constate par ailleurs que le requérant ne formule aucune demande au titre des frais engagés devant les organes de la Convention et qu’aucune somme ne peut donc être allouée à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
26.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en France à la date d
’
adoption du présent arrêt est de 4,26
% l
’
an.
1.
Dit
, qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
2.
Dit
,
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 40
000 (quarante mille) francs français pour dommage moral
;
b)
que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 4,26
% l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette,
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 novembre 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Early
L.
Loucaides
Greffier adjoint
Président