AFFAIRE P.V. c. FRANCE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 38305/97) îndreptată împotriva Franței și sesizată de un cetățean al acestui stat, P.V. ("reclamantul"), care a semnalat Comisiei Europene a Drepturilor Omului ("Comisie") pe 24 august 1997 în temeiul fostului art. 25 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Guvernul francez ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, dl Ronny Abraham, Director al Afacerilor juridice la ministerul Afacerilor externe.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plângea de durata unei proceduri civile.

Pe 1 iulie 1998, Comisia (A doua cameră) a decis să poarte cunoștință Guvernului cu privire la cerere, invitând-ul să prezinte observații scrise asupra admisibilității și fondului acesteia.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). A fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din Regulament).

Guvernul și-a prezentat observații pe 13 noiembrie 1998 și reclamantul a răspuns pe 17 decembrie 1998. Pe 29 februarie 2000, Curtea a declarat cererea admisibilă. PE FAPT I.

Prin sentință din 12 iulie 1977, tribunalul de mare instanță din Béthune a respins cererea unuia dintre co-moștenitori, H.V., cu scopul de a constata că SCI Simenin era o societate fictivă. Pe 17 octombrie 1977, H.V. a declarat apel al acestei sentințe la curtea de apel din Douai.

Prin hotărâre din 12 martie 1980, curtea de apel din Douai a constatat inexistența SCI Simenin și a ordonat reintegrarea patrimoniului acesteia în activul succesiunii. A delegat unui notar sarcina de a completa operațiunile de calcul, lichidare și împărțire a succesiunii necesare ca urmare a acestei reintegrări. Pe 16 aprilie 1982, notarul responsabil de operațiile de împărțire a întocmit un proces-verbal de carență din cauza absenței cooperării moștenitorilor.

Prin acțiune din 1 martie 1985, H.V. a reclamat de la co-moștenitori partea sa în fructele și veniturile percepute de aceștia asupra bunurilor indiivse și creșteri, pe baza art. 815-10 din codul civil.

Pe 18 decembrie 1985, reclamantul a depus concluzii la care H.V. a răspuns pe 26 februarie 1986. Pe 4 iunie 1986, reclamantul a depus concluzii în răspuns. Pe 19 noiembrie 1986, a fost luată o ordonanță de închidere a dosarului.

Prin sentință în curs de judecată din 28 ianuarie 1987, după audierea din 3 decembrie 1986, tribunalul de mare instanță din Béthune a considerat că anumiți co-indivizi, inclusiv reclamantul, foloseau silo-ul în cauză fără drept privativ, a hotărât că utilizatorii trebuiau să-și dea socoteală de gestionare și a ordonat o măsură de expertiză pentru a aduna toate elementele valorii silo-ului și a determina creșteri ale indiviziunii realizate cu ajutorul fructelor și veniturilor sale. Termenul pentru depunerea raportului a fost stabilit la 1 septembrie 1987.

Pe 30 martie 1987, expertul a informat președinta tribunalului de mare instanță de dificultățile sale de a obține comunicarea de către reclamant a dovezilor sale contabile.

Prin ordonanță din 2 august 1987, și la cererea expertului, președintele tribunalului a reprogramat data depunerii raportului la 15 octombrie 1987. În raportul din 15 octombrie 1987, expertul a indicat că nu a putut duce la bun sfârșit misiunea sa, în special din neputința de a obține de la părți un raport de expertiză concludent. A remarcdat, de asemenea, că în cursul unei întâlniri între co-moștenitori pe care o organizase, reclamantul refuzase să prezinte orice document.

Prin ordonanță a judecătorului de procedură din 24 martie 1988, un nou expert a fost desemnat, cu misiunea de a depune un raport înainte de 30 iunie 1988. Pe 8 aprilie 1988, unu dintre moștenitori, J.V., a solicitat recuzarea acestui nou expert. Prin concluzii depuse pe 7 iunie 1988, reclamantul s-a alăturat cererii de recuzare. Prin ordonanță din 19 mai 1988, judecătorul de procedură a trimis cererea incidență către judecătorii fondului. Prin sentință din 29 iunie 1988, tribunalul de mare instanță din Béthune a respins cererea și a confirmat noul expert în misiunea sa. J.V. a declarat apel al acestei sentințe, apoi s-a desist de apelul său. Pe 4 decembrie 1989, curtea de apel din Douai a declarat că nu este cazul să se pronunțe.

Prin acțiune din 16 decembrie 1988, unu dintre co-indivizi a acționat în expulsiune a reclamantului din societatea SMEG.

Pe 7 februarie 1990, la cererea expertului, judecătorul de procedură a ordonat reclamantului să producă dovezile contabile ale societății SMEG. Prin scrisoare din 27 februarie adresată președintelui tribunalului, reclamantul a comunicat că nu-i revenea să furnizeze documentele în cauză deoarece era pârât în cauza de față. Pe 8 martie 1990, vicepreședintele tribunalului i-a informat pe părți că cauza va fi chemată la ședința din 4 aprilie 1990 pentru a provoca un dezbatere și o posibilă ordonanță a judecătorului de procedură. Ședința a fost reprogramată la 2 mai 1990.

Prin ordonanță din 26 septembrie 1991, constatând carența expertului desemnat pe 24 martie 1988, președinta tribunalului de mare instanță din Béthune l-a înlocuit cu un alt expert în charge al aceleiași misiuni. Noul expert s-a recuzat cu motivul că experții anteriori nu obținuseră de la părți informațiile solicitate, judecătorul de procedură a numit din nou expertul desemnat pe 24 martie 1988, apoi destituind-ul pe 26 septembrie 1991. Pe 24 decembrie 1991, reclamantul a cerut recuzarea sa.

Prin ordonanță din 9 decembrie 1992, primul vicepreședinte al tribunalului de mare instanță din Béthune, acționând în calitate de judecător de procedură, a desemnat un nou expert. A considerat, într-adevăr, că cel care fusese desemnat din nou risca să nu mai aibă o apreciere obiectivă și imparțială a faptelor care i se supuneau.

Pe 19 februarie 1993, expertul destituitor pe 9 decembrie 1992 și-a exprimat surpriza președintelui tribunalului că a fost informat indirect, prin avocatul uneia dintre părțile în litig, că nu mai continua lucrările de expertiză. A precizat că nu insista pentru a păstra dosarul ținând seama de "problemele familiale la originea acestui litig, în care buna credință este adesea, dacă nu mereu, absentă din partea unor anumite părți".

Prin concluzii incidente din 9 iunie 1993, H.V. a cerut judecătorului de procedură ca operațiunile de expertiză să fie angajate și să i se aloce o proviziune pe suma care i-ar reveni după depunerea raportului expertului. Reclamantul a depus concluzii pe 13 octombrie 1993.

Prin acte de huissier din 27, 28 decembrie 1993 și 3 ianuarie 1994, H.V. a acționat co-moștenitori înaintea judecătorului de procedură reiterând cererile sale, și anume luarea tuturor măsurilor necesare pentru ca expertul să-și înceapă operațiunile și condamnarea solidară a co-moștenitorilor să-i plătească suma de un milion de franci cu titlu de proviziune pe suma care i-ar reveni după depunerea raportului de expertiză.

Părțile au depus concluzii între 1 februarie 1994 și 18 iulie 1994. Reclamantul a depus al său pe 19 septembrie 1994.

Prin ordonanță din 19 octombrie 1994, judecătorul de procedură a respins cererea de plată a proviziunii și i-a invitat pe experți să-și continue investigațiile. S-a exprimat după cum urmează: "(...) Pentru oricât anormal ar fi întârzierea procedurii, judecătorul de procedură nu ar putea în aceste condiții, și fără avizul expertului judiciar desemnat, face dreptate cererii H.V.(...)" Termenul acordat expertului pentru a depune raportul a fost extins la 31 ianuarie 1995.

Prin concluzii incidente din 2 februarie 1995, H.V. a explicat că raportul nu fusese încă depus, că în cursul ultimei întâlniri ținute de expertul pe 9 ianuarie 1995, reclamantul invocaseră diverse pretext pentru a nu furniza elementele privind condițiile de exploatare a silo-ului. A cerut judecătorului de procedură să convoace părțile în prezența expertului pentru a determina calendarul și operațiunile expertizie. Ceilalți, inclusiv reclamantul, s-au opus acestei cereri și au solicitat pentru o parte repartizarea pentru a concluziona la fond, pentru cealaltă ca cercare să furnizeze el însuși documentele și informațiile necesare expertizie.

Pe 20 februarie 1995, expertul a scris președintelui tribunalului pentru a-i comunica relatorul întâlnirilor de expertiză organizate pe 19 noiembrie 1993 și 9 ianuarie 1995. A precizat că reclamantul persista în refuzul de a-i furniza conturile de exploatare a silo-ului care ar fi fost exploatat de societatea SMEG de la 1 martie 1980.

Pe 31 mai 1995, judecătorul de procedură, după ce reamintise că "(...) prin comportamentul său, chiar dacă nu contestă că este în posesia elementelor reclamate de expertul, [reclamantul] paralelizează operațiuni de expertiză", a ordonat reclamantului, sub sarcina unei astreintes, să producă conturile de exploatare a silo-ului. A reprogramat, de asemenea, depunerea raportului de expertiză la 15 noiembrie 1995.

Pe 11 august 1995, reclamantul a depus concluzii incidente pentru a solicita repartizarea cauzei. Pe 20 septembrie și 14 decembrie 1995, trei co-moștenitori au făcut la fel.

Pe 26 martie 1996, expertul și-a depus raportul. A precizat la începutul raportului că nu a putut-o porni operațiuni de expertiză înainte de octombrie 1994 cu motivul că nu putea interveni în dosar atâta timp cât expertul cărui i-a succedat nu fusese acoperit de onorarii sale.

Prin concluzii din 1 aprilie și 22 mai 1996, H.V. a depus noi concluzii înaintea judecătorului de procedură pentru a vedea pronunțare lichidarea astreintes, condamnarea solidară a reclamantului și a altor co-moștenitori și reiterarea împotriva lor a înscrisului de comunicare de piese contabile.

Pe 24 mai 1996, reclamantul a depus un act de înscriinție de fals împotriva unor elemente ale expertizie, invocând în special că silo-ul în cauză nu constituia pe 4 august 1967 decât un hangar neterminat și nu un silo exploatat. A cerut suspendarea judecății asupra tuturor incidentelor în așteptarea deciziei tribunalului.

Prin ordonanță din 11 septembrie 1996, judecătorul de procedură a respins cererile de repartizare la fond cu motivul că "(...) repartizarea procedurii nu poate fi luată în considerare decât în măsura în care procedura este în stare să fie judecată. Este clar că nu este cazul în specii, în timp ce părțile nu au concluzionat toate la fond în urma depunerii raportului de expertiză al dlui P., și au plecat, pentru unii (și anume acelea care solicită repartizarea cauzei) pe o procedură de înscriinție de fals împotriva unor elemente ale expertizie". A decis, de asemenea, că principiul creanței nu era serios contestabil, a lichida astreintes privind daunele de producție de către reclamant a pieselor contabile și l-a condamnat să plătească, solidar cu alți co-moștenitori, o proviziune de doi milioni de franci pe veniturile societății Simenin la H.V. În sfârșit, judecătorul de procedură a ordonat repartizarea procedurii la ședința de procedură din 9 octombrie 1996 pentru conexare cu denunțări de înscriinție de fals incidente.

Reclamantul și trei alți co-moștenitori au declarat apel al acestei ordonanțe. Anumiți co-indivizi se procedaseră deja la executarea acestei ordonanțe prin sechestru al conturilor bancare ale reclamantului.

Urmând ordonanțele președintelui tribunalului de district din Luxemburg din 2 decembrie 1996 și 24 iunie 1997, sora reclamantului, alt co-moștenitor, a fost autorizată să procedeze la sechestru asupra conturilor deținute de SCI Simenin și co-indivizi.

Prin acțiune din 1 iulie 1997, H.V. a cerut președintelui tribunalului de mare instanță din Béthune condamnarea reclamantului și a altor indivizi pentru ascundere de succeisune.

Ordonanța de închidere a instrucției a fost luată pe 1 octombrie 1997.

Prin hotărâre din 23 decembrie 1997, curtea de apel din Douai a confirmat ordonanța din 11 septembrie 1996 în dispozițiile sale privind reclamantul.

Pe 12 ianuarie 1998, reclamantul a depus concluzii la fond înaintea tribunalului. Pe 3 martie, 9 și 24 aprilie 1998, diverse concluzii au fost depuse în urma comandamentelor de comunicare. La ședința din 30 septembrie 1998, cauza a fost repartizată la 4 noiembrie 1998.

Prin scrisoare din 5 noiembrie 1998, cancelaria tribunalului a comunicat reclamantului următorul calendar: 20 noiembrie 1998: "comunicare de piese, 31 decembrie 1998: concluzii ale Meii D. pentru H.V., 1 februarie 1999: concluzii ale Meii P. pentru [sora reclamantului], 1 martie 1999: concluzii ale Meii D. [pentru reclamant], 2 aprilie 1999: concluzii ale Meii W. De altfel, vă informez că cauza este fixată la 4 mai 1999".

Pe 21 septembrie 1999, tribunalul a ținut o ședință.

Pe 25 ianuarie 2000, tribunalul și-a pronunțat sentința. PE DREPT I.

Perioada de luat în considerare a început pe 1 martie 1985, prin acțiune a reclamantului și a mai multor co-moștenitori de către unul dintre fraților lor în fața tribunalului de mare instanță din Béthune, și s-a încheiat cu sentința din 25 ianuarie 2000 pronunțată de același tribunal. A durat prin urmare paisprezece ani, zece luni și douăzeci și patru zile. B. Privind observanța art. 6 § 1 din Convenție

Guvernul recunoaște că litigiul nu prezenta o complexitate particulară în drept, dar privea o chestiune de ordin tehnic, evaluarea unui patrimoniu și a produselor sale. În schimb, consideră că cauza prezenta dificultăți mari de ordin procedural care au făcut sarcina expertului dificilă din cauza nesubmisiei tuturor părților în proces. Deși aveau interese divergente, aceștia ar fi făcut imposibilă evaluarea patrimoniului litigios prin faptul că nu au comunicat, de exemplu, piesele dosarului. De altfel, ar fi destabilizat diverși experți delegați și ar fi declanșat diverse incidente de procedură care s-au adăugat litigiului principal, cum ar fi acțiunile de recuzare sau pentru fals. Guvernul susține deci că comportamentul părților, și în special al reclamantului, ar fi la originea duratei procedurii și că autoritățile judiciare ar fi acționat cu toată diligența posibilă ținând seama de artificiiloi folosite pentru a-i paraleliza desfășurarea normală. În particular, reclamantul ar fi dovedit o atitudine de obstrucție evidentă impiedecând desfășurarea normală a procedurii: de la începutul acțiunei, prin folosirea tuturor tehnicilor pentru a evita expertiza, în timp ce percepea mereu venituri din exploatare a silo-ului; apoi, prin paralelizarea muncii experților. Refuzul reclamantului de a comunica piese din dosar s-a manifestat, de asemenea, în cadrul procedurii, ceea ce a dus la diverse comandamente de comunicare.

Reclamantul consideră că Guvernul îi intentează un proces de intenție fără bază legală. Susține că a solicitat mereu judecătorului de procedură ordonanța de închidere a dosarului. Reafirmă respectul drepturilor părților în litig și în special dreptul la apărare în fața unui "șantaj evident", consideră că nu-i revenea să comunice documentele contabile ale societății SMEG, terț în litig, și susține că o procedură care a durat aproape cincisprezece ani pentru o instanță nu poate fi considerată o procedură diligențiată în serios.

Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază ținând seama de circumstanțele cauzei și în funcție de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și comportamentul autorităților competente (a se vedea, printre mulți alții, hotărârea Frydlender c. Franța [Marea Cameră], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000).

Curtea constată de la început că cauza prezenta o anumită complexitate. Atribuirea bunurilor indiivse în prezența unei pluralități de moștenitori constituie prin natura sa o problemă complexă (hotărârea Vorrasi c. Italia din 27 februarie 1992, seria A nr. 230-E, p. 52, § 17).

Curtea amintește că numai întârzierile imputabile statului pot duce la constatarea unei depășiri a "termenului rezonabil". Recunoaște că părțile, și sigur reclamantul, au contribuit la prelungirea procedurii, în special prin încetinirea procedurii de expertizie.

Cu toate acestea, ținând seama de durata procedurii litigioase, și anume aproape cincisprezece ani pentru o instanță, Curtea este de părere că autoritățile judiciare ar fi trebuit să fie deosebit de diligente și că desfășurarea expertizie ar fi meritat o atenție mai mare din partea judecătorului de procedură cu privire atât la părți, cât și la experții succesiv desemnați. Constată anumite perioade de inactivitate imputabile autorităților: pe lângă faptul că perioada dintre închiderea instrucției (1 octombrie 1997) și deliberare a cauzei (25 ianuarie 2000) i se pare lungă, constată intervalele de timp dintre 29 iunie 1988 și 7 februarie 1990 (§§ 15 la 17), 2 mai 1990 și 26 septembrie 1991 (§§ 17 și 18), 24 decembrie 1991 și 9 decembrie 1992 (§§ 18 și 19), 11 septembrie 1996 și 1 octombrie 1997 (§§ 32 la 36).

Curtea amintește că sturilor contractanțe le revine sarcina de a organiza sistemul lor judiciar în așa fel încât instanțele lor să poată garanta fiecăruia dreptul de a obține o hotărâre definitivă asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă într-un termen rezonabil (a se vedea hotărârea Frydlender precitată, § 47).

În cauza de față, Curtea consideră că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. II.

Reclamantul reclamă 100.000 franci francezi (FRF) cu titlu de prejudiciu moral. Cere, de asemenea, rambursarea condamnării sale la astreintes care s-ar ridica la 67.600 FRF.

Guvernul consideră că constatarea de încălcare a Convenției ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru a compensa prejudiciul moral. Cât privește prejudiciul material, nu este justificat de niciun element tangibil și orice pretenție la acest titlu trebuie respinsă.

Curtea nu percepe nicio legătură de cauzalitate între încălcarea art. 6 § 1 și orice prejudiciu material pe care reclamantul ar trebui să-l sufere; trebuie deci să respingă pretenții ale acestuia. În schimb, Curtea consideră că reclamantul a suferit un tort moral din cauza duratei procedurii litigioase. Ținând seama de circumstanțele cauzei și statuând în echitate după cum cere art. 41, îi acordă 50.000 FRF la acest titlu. B. Frais și dépens

Reclamantul reclamă aproape 450.000 FRF pentru cheltuieli și costuri. Produce doar o singură factură de cheltuieli privind procedura în fața Curții ridicând 8.442 FRF. Restul privește procedura internă, dar și instanțele care s-au desfășurat în Luxemburg.

Guvernul declară că doar factura de 8.442 FRF ar putea fi luată în considerare.

Curtea amintește că în temeiul art. 41 din Convenție, rambursează cheltuielile numai în măsura în care este stabilit că au fost efectiv și în mod necesar expuse și sunt de un montant rezonabil. Curtea consideră că cheltuielile reclamate nu au fost "în mod necesar" expuse la nivel intern pentru a corecta încălcarea Convenției pe care a constatat-o și deci nu trebuie ordinată rambursarea lor. În schimb, Curtea, cu Guvernul, consideră că suma de 8.442 FRF trebuie acordată reclamantului ca frais și dépens în fața Curții. C. Dobânda pentru neexecutare

Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Franța la data adoptării acestei hotărâri era de 2,74% pe an. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție; 2. Declară, a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 50.000 (cincizeci de mii) franci francezi pentru prejudiciu moral și 8.442 (opt mii patru sute patruzeci și doi) franci francezi pentru cheltuieli și costuri; b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,74% pe an de la expirarea termenului menționat și până la plată; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 14 noiembrie 2000 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. S. Dollé L. Loucaides Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 38305/97) dirigée contre la France et dont un ressortissant de cet Etat, P.V. (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 24 août 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, Directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaignait de la durée d’une procédure civile.

Le 1er juillet 1998, la Commission (Deuxième chambre) a décidé de porter la requête à la connaissance du Gouvernement, en l’invitant à présenter par écrit des observations sur la recevabilité et le bien-fondé de celle-ci.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11). Elle a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement).

Le Gouvernement a présenté ses observations le 13 novembre 1998 et le requérant y a répondu le 17 décembre 1998. Le 29 février 2000, la Cour a déclaré la requête recevable. EN FAIT I.

Par jugement en date du 12 juillet 1977, le tribunal de grande instance de Béthune rejeta la demande de l’un des co-héritiers, H.V., tendant à faire constater que la SCI Simenin était une société fictive. Le 17 octobre 1977, H.V. interjeta appel de ce jugement devant la cour d’appel de Douai.

Par arrêt en date du 12 mars 1980, la cour d’appel de Douai constata l’inexistence de la SCI Simenin et ordonna la réintégration de son patrimoine dans l’actif de la succession. Elle commit un notaire avec mission de procéder au complément des opérations de compte, liquidation et partage de la succession rendues nécessaires par cette réintégration. Le 16 avril 1982, le notaire chargé des opérations de partage établit un procès ‑ verbal de carence en raison de l’absence de coopération des héritiers.

Par assignation en date du 1 er mars 1985, H.V. réclama à ses co ‑ héritiers sa part dans les fruits et revenus perçus par eux sur les biens indivis et leurs accroissements, sur la base de l’article 815-10 du code civil.

Le 18 décembre 1985, le requérant déposa des conclusions auxquelles H.V. répondit le 26 février 1986. Le 4 juin 1986, le requérant déposa des conclusions en réponse. Le 19 novembre 1986, une ordonnance de clôture fut prise.

Par jugement avant dire droit en date du 28 janvier 1987, après audience du 3 décembre 1986, le tribunal de grande instance de Béthune considéra que certains co-indivisaires, dont le requérant, usaient du silo en question sans droit privatif, décida que les utilisateurs devaient rendre compte de leur gestion et ordonna une mesure d’expertise afin de réunir tous les éléments de la valeur du silo et déterminer les accroissements de l’indivision réalisés à l’aide de ses fruits et revenus. Le délai pour déposer le rapport était fixé au 1 er septembre 1987.

Le 30 mars 1987, l’expert informa la présidente du tribunal de grande instance de ses difficultés à obtenir communication par le requérant de ses pièces comptables.

Par ordonnance du 2 août 1987, et sur requête de l’expert, le président du tribunal reporta la date du dépôt du rapport au 15 octobre 1987. Dans son rapport en date du 15 octobre 1987, l’expert indiqua n’avoir pu mener à bien sa mission, faute notamment d’avoir pu obtenir de la part des parties un rapport d’expertise déterminant. Il fit également remarquer que lors d’une réunion entre co-héritiers qu’il avait organisée, le requérant refusa de présenter toute pièce.

Par ordonnance du juge de la mise en état en date du 24 mars 1988, un nouvel expert fut désigné, avec pour mission de déposer un rapport avant le 30 juin 1988. Le 8 avril 1988, un des héritiers, J.V., demanda récusation de ce nouvel expert. Par conclusions déposées le 7 juin 1988, le requérant se joignit à la demande en récusation. Par ordonnance du 19 mai 1988, le juge de la mise en état renvoya la demande incidente devant les juges du fond. Par jugement du 29 juin 1988, le tribunal de grande instance de Béthune rejeta cette demande et confirma le nouvel expert dans sa mission. J.V. interjeta appel de ce jugement, puis se désista de son appel. Le 4 décembre 1989, la cour d’appel de Douai dit n’y avoir lieu à statuer.

Par assignation en date du 16 décembre 1988, un des co ‑ indivisaires assigna le requérant en expulsion de la société SMEG.

Le 7 février 1990, sur demande de l’expert, le juge de la mise en état ordonna au requérant de produire les pièces comptables de la société SMEG. Par courrier du 27 février adressé au président du tribunal, le requérant fit savoir qu’il ne lui appartenait pas de fournir les documents en cause puisqu’il était défendeur dans cette affaire. Le 8 mars 1990, le vice ‑ président du tribunal informa les parties que l’affaire serait appelée à l’audience du 4 avril 1990 de manière à provoquer un débat et une ordonnance éventuelle du juge de la mise en état. L’audience fut reportée au 2 mai 1990.

Par ordonnance en date du 26 septembre 1991, constatant la carence de l’expert désigné le 24 mars 1988, la présidente du tribunal de grande instance de Béthune le remplaça par un autre expert en charge de la même mission. Le nouvel expert s’étant récusé au motif que les précédents experts commis n’avaient pas obtenu des parties les renseignements demandés, le juge de la mise en état nomma de nouveau l’expert désigné le 24 mars 1988, puis démis le 26 septembre 1991. Le 24 décembre 1991, le requérant demanda sa récusation.

Par ordonnance en date du 9 décembre 1992, le premier vice-président du tribunal de grande instance de Béthune, agissant en qualité de juge de la mise en état, désigna un nouvel expert. Il estima en effet que celui qui avait été désigné à nouveau risquait de ne plus avoir une appréciation objective et impartiale des faits qui lui étaient soumis.

Le 19 février 1993, l’expert démis le 9 décembre 1992 fit part de son étonnement au président du tribunal d’avoir été informé de façon indirecte, soit par l’avocat d’une des parties au litige, de ce qu’il ne poursuivait plus les travaux d’expertise. Il précisa qu’il n’insistait pas pour conserver le dossier compte tenu « des problèmes familiaux à l’origine de ce litige, dans lequel la bonne foi est souvent, sinon toujours, absente de la part de certaines parties ».

Par conclusions incidentes du 9 juin 1993, H.V. demanda au juge de la mise en état que les opérations d’expertise soient engagées et qu’une provision lui soit allouée sur la somme qui lui reviendrait après le dépôt du rapport de l’expert. Le requérant déposa des conclusions le 13 octobre 1993.

Par actes d’huissier en date des 27, 28 décembre 1993 et 3 janvier 1994, H.V. assigna ses co-héritiers devant le juge de la mise en état en réitérant ses demandes, à savoir prendre toutes mesures nécessaires afin que l’expert débute ses opérations d’expertise et condamner solidairement les co-héritiers à lui payer la somme de un million de francs à titre de provision sur la somme qui lui reviendrait après le dépôt du rapport d’expertise.

Les parties déposèrent des conclusions entre le 1 er février 1994 et le 18 juillet 1994. Le requérant déposa les siennes le 19 septembre 1994.

Par ordonnance en date du 19 octobre 1994, le juge de la mise en état rejeta la demande en paiement de la provision et invita l’expert à poursuivre ses investigations. Il s’exprima comme suit : « (...) Pour anormal que soit le retard de la procédure, le juge de la mise en état ne saurait dans ces conditions, et sans l’avis de l’expert judiciaire nommé, faire droit à la demande de H.V.(...) ». Le délai imparti à l’expert pour déposer son rapport fut prorogé au 31 janvier 1995.

Par conclusions d’incident du 2 février 1995, H.V. expliqua que le rapport n’était toujours pas déposé, que lors de la dernière réunion tenue par l’expert le 9 janvier 1995, le requérant avait fait état de divers prétextes pour ne pas fournir les éléments relatifs aux conditions d’exploitation du silo. Il demanda au juge de la mise en état de convoquer les parties en présence de l’expert afin de déterminer le calendrier et les opérations de l’expertise. Les autres parties, dont le requérant, s’opposèrent à cette demande et demandèrent pour une partie le renvoi à conclure au fond, pour l’autre à ce que le demandeur fournisse lui même les documents et informations nécessaires à l’expertise.

Le 20 février 1995, l’expert écrivit au président du tribunal pour lui faire part du compte rendu des réunions d’expertise organisées les 19 novembre 1993 et 9 janvier 1995. Il précisa que le requérant persistait dans son refus de lui fournir les comptes d’exploitation du silo qui aurait été exploité par la société SMEG depuis le 1 er mars 1980.

Le 31 mai 1995, le juge de la mise en état, après avoir rappelé que « (...) par son comportement, alors même qu’il ne conteste pas être en possession des éléments réclamés par l’expert, [le requérant] paralyse les opérations d’expertise », ordonna au requérant, sous astreinte, de produire les comptes d’exploitation du silo. Il reporta par ailleurs le dépôt du rapport d’expertise au 15 novembre 1995.

Le 11 août 1995, le requérant déposa des conclusions d’incident pour solliciter le renvoi de l’affaire. Les 20 septembre et 14 décembre 1995, trois co-héritiers firent de même.

Le 26 mars 1996, l’expert déposa son rapport. Il précisa au début de son rapport qu’il n’avait pu commencer les opérations d’expertises avant le mois d’octobre 1994 au motif qu’il ne pouvait pas intervenir dans le dossier tant que l’expert auquel il succédait n’avait pas été couvert de ses honoraires.

Par conclusions des 1 er avril et 22 mai 1996, H.V. déposa de nouvelles conclusions devant le juge de la mise en état afin de voir prononcer la liquidation de l’astreinte, la condamnation solidaire du requérant et des autres co-héritiers et la réitération à leur encontre de l’injonction de communication des pièces comptables.

Le 24 mai 1996, le requérant déposa un acte d’inscription de faux contre des éléments de l’expertise, arguant notamment que le silo en question ne constituait au 4 août 1967 qu’un hangar inachevé et non un silo exploité. Il demanda le sursis à statuer sur tous les incidents en l’attente de la décision du tribunal.

Par ordonnance du 11 septembre 1996, le juge de la mise en état rejeta les demandes de renvoi au fond au motif que « (...) le renvoi de la procédure ne peut être envisagé que dans la mesure où celle-ci est en état d’être jugée. Il est clair que tel n’est pas le cas en l’espèce, les parties n’ayant pas toutes conclu au fond à la suite du dépôt du rapport d’expertise de M. P., et s’étant, pour certaines (et notamment celles sollicitant le renvoi de l’affaire) lancées dans une procédure d’inscription de faux contre des éléments de l’expertise ». Il décida également que le principe de la créance n’était pas sérieusement contestable, il liquida l’astreinte concernant le défaut de production, par le requérant, des pièces comptables et le condamna à payer, solidairement avec d’autres co-héritiers, une provision de deux millions de francs sur les revenus de la société Simenin à H.V. Enfin, le juge de la mise en état ordonna le renvoi de la procédure à l’audience de mise en état du 9 octobre 1996 pour jonction avec les dénonciations d’inscription de faux incidents.

Le requérant et trois autres co-héritiers firent appel de cette ordonnance. Certains co-indivisaires avaient déjà procédé à l’exécution de cette ordonnance par la saisie des comptes bancaires du requérant.

Suivant ordonnances du président du tribunal d’arrondissement de Luxembourg en date du 2 décembre 1996 et du 24 juin 1997, la sœur du requérant, autre co-héritière, fut autorisée à pratiquer saisie-arrêt sur les comptes détenus par la SCI Simenin et les co-indivisaires.

Par assignation en date du 1 er juillet 1997, H.V. demanda au président du tribunal de grande instance de Béthune la condamnation du requérant et des autres indivisaires pour recel de succession.

L’ordonnance de clôture de l’instruction fut prise le 1 er octobre 1997.

Par arrêt en date du 23 décembre 1997, la cour d’appel de Douai confirma l’ordonnance du 11 septembre 1996 en ses dispositions relatives au requérant.

Le 12 janvier 1998, le requérant déposa des conclusions au fond devant le tribunal. Les 3 mars, 9 et 24 avril 1998, diverses conclusions furent déposées à la suite de sommations de communiquer. A l’audience du 30 septembre 1998, l’affaire fut renvoyée au 4 novembre 1998.

Par courrier du 5 novembre 1998, le greffe du tribunal communiqua le calendrier suivant au requérant : 20 novembre 1998 : « communication des pièces, 31 décembre 1998 : conclusions de M e D. pour H.V., 1 er février 1999 : conclusions de M e P. pour [une sœur du requérant], 1 er mars 1999 : conclusions de M e D. [pour le requérant], 2 avril 1999 : conclusions de M e W. Par ailleurs, je vous informe que l’affaire est fixée au 4 mai 1999 ».

Le 21 septembre 1999, le tribunal tint une audience.

Le 25 janvier 2000, le tribunal rendit son jugement. EN DROIT I.

La période à considérer a débuté le 1er mars 1985, par l’assignation du requérant et de plusieurs co-héritiers par l’un de leurs frères devant le tribunal de grande instance de Béthune, et s’est terminée par le jugement du 25 janvier 2000 rendu par ce même tribunal. Elle a donc duré quatorze ans, dix mois et vingt-quatre jours. B. Sur l’observation de l’article 6 § 1 de la Convention

Le Gouvernement convient que le litige ne présentait pas de complexité particulière en droit mais portait sur une question d’ordre technique, l’évaluation d’un patrimoine et de ses produits. En revanche, il estime que l’affaire présentait de grandes difficultés d’ordre procédural qui rendirent la tâche de l’expert difficile en raison de l’insoumission de toutes les parties au procès. Malgré des intérêts divergents, ces dernières auraient rendu impossible l’évaluation du patrimoine litigieux en ne communiquant pas, par exemple, les pièces du dossier. De surcroît, elles auraient déstabilisé les différents experts commis et déclenché divers incidents de procédure venant se greffer sur le litige principal tels que des actions en récusation ou pour faux. Le Gouvernement soutient ainsi que le comportement des parties, et particulièrement celui du requérant, serait à l’origine de la durée de la procédure et que les autorités judiciaires auraient agi avec toute la diligence possible compte tenu des stratagèmes utilisés pour en paralyser le bon déroulement. En particulier, le requérant aurait fait montre d’une attitude d’obstruction évidente empêchant le déroulement normal de la procédure : dès le début de l’assignation, en usant de toutes les techniques pour éviter l’expertise alors qu’il percevait toujours des revenus d’exploitation du silo ; par la suite, en paralysant le travail des experts. Le refus par le requérant de communiquer des pièces du dossier se manifesta également dans le cadre de la mise en état, ce qui entraîna diverses sommations de communiquer.

Le requérant considère que le Gouvernement lui fait un procès d’intention sans base légale. Il soutient qu’il a toujours sollicité du juge de la mise en état l’ordonnance de clôture du dossier. Il réaffirme le respect des droits des parties au litige et en particulier son droit à se défendre face à un « chantage évident », considère qu’il ne lui appartenait pas de communiquer les documents comptables de la société SMEG, tiers au litige, et soutient qu’une procédure ayant duré près de quinze ans pour une instance ne peut être considérée comme une procédure diligentée avec sérieux.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Frydlender c. France [GC], n° 30979/96, § 43, CEDH 2000).

La Cour relève d’emblée que l’affaire revêtait une certaine complexité. L’attribution de biens indivis en présence d’une pluralité d’héritiers constitue un problème complexe par nature (arrêt Vorrasi c. Italie du 27 février 1992, série A n° 230-E, p. 52, § 17).

La Cour rappelle que seules des lenteurs imputables à l’Etat peuvent amener à constater un dépassement du « délai raisonnable ». Elle reconnaît que les parties, et certainement le requérant, ont contribué à allonger la procédure, en particulier en ralentissant la procédure d’expertise.

Toutefois, compte tenu de la durée de la procédure litigieuse, soit presque quinze ans pour un degré de juridiction, la Cour est d’avis que les autorités judiciaires auraient dû se montrer particulièrement diligentes et que le déroulement de l’expertise aurait mérité une plus grande attention de la part du juge de la mise en état à l’égard à la fois des parties et des experts successivement désignés. Elle relève certaines périodes d’inactivité imputables aux autorités : outre que la période entre la clôture de l’instruction (1er octobre 1997) et la mise en délibéré de l’affaire (25 janvier 2000) lui paraît longue, elle note les laps de temps écoulés entre le 29 juin 1988 et le 7 février 1990 (§§ 15 à 17), le 2 mai 1990 et le 26 septembre 1991 (§§ 17 et 18), le 24 décembre 1991 et le 9 décembre 1992 (§§ 18 et 19), le 11 septembre 1996 et le 1 er octobre 1997 (§§ 32 à 36).

La Cour rappelle qu’il incombe aux Etats contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable (voir l’arrêt Frydlender précité, § 47).

En l’espèce, la Cour considère qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Le requérant réclame 100 000 francs français (FRF) au titre du préjudice moral. Il demande également le remboursement de sa condamnation aux astreintes qui s’élèverait à 67 600 FRF.

Le Gouvernement considère que le constat de violation de la Convention constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante pour compenser le préjudice moral. Quant au préjudice matériel, il n’est justifié par aucun élément tangible et toute prétention à ce titre doit être rejetée.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation de l’article 6 § 1 et un quelconque dommage matériel dont le requérant aurait à souffrir ; il échet donc de rejeter les prétentions de ce dernier. En revanche, la Cour juge que le requérant a subi un tort moral du fait de la durée de la procédure litigieuse. Compte tenu des circonstances de la cause et statuant en équité comme le veut l’article 41, elle lui octroie 50 000 FRF à ce titre. B. Frais et dépens

Le requérant réclame près de 450 000 FRF pour frais et dépens. Il ne produit qu’une seule note de frais relative à la procédure devant la Cour s’élevant à 8 442 FRF. Le reste a trait à la procédure interne mais également aux instances s’étant déroulées au Luxembourg.

Le Gouvernement déclare que seule la facture de 8 442 FRF pourrait être prise en considération.

La Cour rappelle qu’au titre de l’article 41 de la Convention, elle ne rembourse les frais que pour autant qu’il soit établi qu’ils ont été réellement et nécessairement exposés et sont d’un montant raisonnable. La Cour estime que les frais réclamés n’ont pas été « nécessairement » exposés au plan interne pour faire redresser la violation de la Convention qu’elle a constatée et qu’il n’y a donc pas lieu d’en ordonner le remboursement. En revanche, la Cour, avec le Gouvernement, estime que la somme de 8 442 FRF doit être accordée au requérant au titre des frais et dépens devant la Cour. C. Intérêts moratoires

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en France à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,74 % l ’ an. par ces motifs, la cour, À l’unanimitÉ, 1. Dit , qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit , a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 50 000 (cinquante mille) francs français pour dommage moral et 8 442 (huit mille quatre cent quarante deux) francs français pour frais et dépens; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 2,74 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette , la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 novembre 2000 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. S. Dollé L. Loucaides Greffière Président