SECȚIUNEA A DOUA CAUZA S.M. c. FRANȚA (Cercetarea nr. 41453/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 18 iulie 2000 DEFINITIVF 18/10/2000 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive În l'cause S.M.c. Franța Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Loucaide președinte J.-P. Costa Kūris Tulkens H.S. Greve K. Traja Ugrekhelidze judecători Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 7 septembrie 1999 și 27 iunie 2000, Rend la hotărârea care a fost adoptată la această ultimă dată procedura La originea cauzei se află o cerere (nr. 41453/98) îndreptată împotriva Franței și a cărei resortisantă a acestui stat, M.M. ( Pe lângă art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanta se plângea de durata unei proceduri administrative. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului 11 la Convenție (art. 2 din Protocolul nr. 11). 1 din regulament. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei a fost constituită în conformitate cu art. 1 din regulament. Prin decizia din 2 martie 1999, camera a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului, invitându-l să prezinte în scris observații privind admisibilitatea și temeinicia sa. Guvernul și-a prezentat observațiile la 7 iulie 1999 și recurenta și-a prezentat cererile la 18 august 1999. Printr-o decizie din 5 octombrie 1999, camera a declarat cererea admisibilă. DE FAPT, prin decret prefectal din 1 septembrie 1947, reclamanta a fost numită secretar medico-social pe lângă un serviciu social al Departamentului Calvados, cu efect de la 1 octombrie 1947. (7) La data de 3 martie 1977, recurenta a inițiat o procedură de aplicare a acestui decret prefectorial; cu această ocazie, ea a solicitat în special ca funcționarizarea sa în ocuparea forței de muncă și refacerea carierei sale începând cu 1 octombrie 1947. 8. La 27 iunie 1978, tribunalul administrativ din Caen a respins cererile recurentei, pe baza motivelor pe care le-a respins la data de 1 iunie 1978 instanța administrativă din Caen, Septembrie 1947 s-a bazat pe un text din 1941 privind numai asistenții sociali și pe faptul că nu avea această calitate. Această hotărâre a fost confirmată de Consiliul de Stat la 10 decembrie 1980. 9. Prin Hotărârea din 13 ianuarie 1984, președintele Consiliului General al Departamentului Calvados Titularisa reclamanta în calitate de agent de birou dactilograf cu efect de la 9 aprilie 1983. Recurenta a contestat această decizie, s-a plâns de faptul că a fost titularizată în categoria D, în timp ce aceasta ocupa funcții care permiteau o titularizare într-o categorie superioară, în lact. C. 10. La 9 ianuarie 1985, recurenta sesiza Tribunalul Administrativ din Caen o cerere de condamnare a Departamentului Calvados pentru prejudiciu, în special pierderile legate de cuantumul pensiei de pensie, care rezultă din lacuna prefectorială din 1 septembrie 1947 și din refuzul departamentului de a o publica într-un loc de muncă din categoria C. Recurenta și-a încetat activitățile profesionale la 1 august 1985. 11. La 18 octombrie 1988, Tribunalul Administrativ din Caen a respins cererea recurentei, pe motiv că Consiliul de Stat, prin hotărârea sa din 10 decembrie 1980, a decis că nu poate pretinde în mod legal că este titularizată într-un post de secretar medico-social. 12. La 6 decembrie 1989, la recursul recurentei, președintele secțiunii de judecată a Consiliului de Stat din Uniunea Europeană a acordat cauza instanței administrative din Nantes. 13. La 7 octombrie 1992 instanța administrativă de apel a Nantes a respins revendicările recurentei, motivele pe care le primise în 1984 și că, în consecință, în cazul în care (e) recrutarea (...) într-un loc de muncă care nu fusese creat (era) dintr-o abatere de la administrare, (...) această greșeală (era) rămânea neimplicată asupra cuantumului pensiei încasate (...) 15. La 16 octombrie 1997, Curtea Administrativă de Apel din Nantes a admis recursul recurentei și a anulat hotărârea pronunțată de Tribunalul Administrativ din Caen la 18 octombrie 1988. În primul rând, Curtea a respins excepia de la lucrul considerat invocat de departamentul Calvados, pe motiv că concluziile recurentei se bazau pe la Septembrie 1947 și refuzul departamentului de a-l publica, și au fost diferite în consecință de cele care au dus la arestarea Consiliului de Stat din 10 decembrie 1980, care urmăreau să-și refacă cariera și să-și redobândească locul de muncă corespunzător. Mai târziu, prin refuzul de a autoriza reclamanta într-un loc de muncă de categoria C, departamentul Calvados a comis o greșeală de natură să-și asume răspunderea, l-a condamnat să plătească o indemnizație corespunzătoare, pentru perioada 1 August 1985 la 16 octombrie 1997, spre deosebire de pensia de pensie pe care ar fi trebuit să o primească în calitate de agent titular de categoria C și cea pe care o primea efectiv și, începând cu 16 octombrie 1997, la o rentă viageră calculată pe aceleași baze. Cu toate acestea, considerând că statul în care se afla persoana respectivă nu permitea să se determine valoarea despăgubirii datorate reclamantei, aceasta a făcut trimitere la acest punct la cauza la departamentul Calvados. 16. La 28 mai 1998, departamentul Calvados i-a plătit reclamantei aproximativ 44 000 FRF în baza unei despăgubiri. În plus, reclamanta percepe o rentă viageră lunară; ea contestă totuși suma acesteia. 17. Recurenta este de părere că litigiul intră în domeniul de aplicare al articolului 6 din Convenție și declară că, la sfârșitul activității sale profesionale, la 1 august 1985, nu era funcționar. 18. Potrivit guvernului, art. 6 alin. (1) din Convenție nu se aplică procedurii în litigiu, deoarece aceasta tinde în principal, la titularizarea reclamantei într-o anumită categorie și, doar în mod incident, la repararea prejudiciului său. ; cariera de funcționar al recurentei nu ar constitui un motiv de contestare a drepturilor și obligațiilor civile. 19. Curtea amintește jurisprudența sa potrivit căreia, pentru a determina aplicabilitatea articolului 6 alineatul (1) agenților publici, indiferent dacă aceștia sunt titulari sau contractuali, trebuie să se adopte un criteriu funcțional, bazat pe natura funcțiilor și a responsabilităților exercitate de persoana vizată și să se verifice dacă angajarea sa implică o participare directă sau indirectă la exercitarea puterii publice și la funcțiile de protejare a intereselor generale ale statului sau ale altor autorități publice (a se vedea Hotărârea Pellegrin c. Franța din 8 decembrie 1999, §§ 64-66, care urmează să apară în Culegerea oficială a Curții. În cazul de față, Curtea constată că funcția care a fost exercitată de recurentă nu cuprindea participarea la exercitarea autorității publice. În orice caz, Curtea constată că procedura în litigiu se referă în principal la cuantumul pensiei de pensie a recurentei, care își părăsește funcțiile la începutul procedurii respective. În această privință, Comisia reamintește că toate litigiile în materie de pensii se încadrează în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1), deoarece, odată admis la pensie, agentul a rupt legătura specială care a avut loc la nivelul administrației (a se vedea Hotărârea Pellegrin, citată anterior, punctul 67). 20. Prin urmare, art. 6 alineatul (1) se aplică. 21. Întrebarea este dacă a fost depășită perioada de timp rezonabilă. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 10 ianuarie 1985, data sesizării Tribunalului Administrativ din Caen, și sa încheiat la 16 octombrie 1997, data la care Curtea Administrativă de Apel din Nantes și aceasta, fără a mai include executarea hotărârii menționate (hotărârea Hornsby c. Grecia din 19 martie 1997, Rec., 1997-II, nr. 33, PP. 510-511, §§ 40-41). Prin urmare, a durat cel puțin 12 ani, nouă luni și șase zile. 24. Curtea menționează mai multe perioade de activități care ar putea fi efectuate de autoritățile judiciare, în special din ianuarie 1985 (data sesizării instanței administrative din Caen) până în octombrie 1988 (data hotărârii), din ianuarie 1990 (înregistrarea apelului la instanța administrativă de apel a cetățenilor) până în octombrie 1992 (data hotărârii), și din iunie 1995 (hotărârea de trimitere la Curtea Administrativă de Apel a Nantelor) la octombrie 1997 (hotărâre). Aceasta consideră că nici complexitatea cauzei, nici comportamentul recurentei nu pot explica astfel de termene, care, prin urmare, apar În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 26. Recurenta solicită 1 000 000 FRF pentru daune materiale și 2 000 000 FRF pentru daune morale. 27. Guvernul propune să se aloce recurentei suma de 20 000 FRF pentru daune morale. 28. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție și orice prejudiciu material de care reclamantul ar avea de suferit. Prin urmare, este oportun să se respingă pretențiile recurentei în acest sens (a se vedea Hotărârea Nikolova c. Bulgaria din 25 martie 1999, care urmează să apară în Codul Oficial al Curții, § 73).În schimb, Curtea apreciază că recurenta a suferit un prejudiciu moral ca urmare a duratei procedurii în litigiu. Având în vedere circumstanțele cauzei și acționând în mod echitabil în conformitate cu dispozițiile art. 41, aceasta îi acordă 40 000 FRF în acest scop. Taxa și cheltuielile de judecată 29. Recurenta solicită 10 674 FRF pentru cheltuieli și cheltuieli numai în temeiul procedurii interne. 30. Guvernul constată că reclamanta nu invocă angajarea unor cheltuieli de judecată în cadrul procedurii în fața Curții Europene. 31. Curtea consideră că nu este necesar să ramburseze cheltuielile suportate pentru procedura internă, deoarece acestea nu au fost expuse pentru a remedia încălcarea constatată. Interese moratorii 32. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,74% l an. de aceste motive, Curtea, în l , că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 40 000 (cca o mie) de franci francezi pentru daune morale; că această sumă va crește cu un interes simplu cu 2,74% l an începând cu Expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în limba franceză și apoi comunicată în scris la iulie 2000 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Dolle L. Loucles Grefier Președinte
DEUXIÈME SECTION
c. LA FRANCE
(Requête n° 41453/98)
ARRÊT
18 juillet 2000
18/10/2000
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive
En l’affaire S.M. c. la France
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
L.
Loucaides
,
président
,
M.
J.-P.
Costa
,
M.
P.
Kūris
,
M
me
F.
Tulkens
,
M
me
H.S.
Greve
,
M.
,
M.
M.
Ugrekhelidze
,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7 septembre 1999 et le 27 juin 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n°
41453/98) dirigée contre
la France et dont une ressortissante de cet Etat, M
me
la requérante
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») le 25 février 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaignait de la durée d’une procédure administrative.
3.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre
1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article
5
§
2 du Protocole n°
11). Elle a été attribuée à la troisième section de la Cour (article
52
§
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire a été constituée conformément à l’article
26
§
1 du règlement.
4.
Par une décision du 2 mars 1999, la chambre a décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement, en l’invitant à présenter par écrit des observations sur sa recevabilité et son bien-fondé. Le Gouvernement a présenté ses observations le 7
juillet 1999 et la requérante a présenté les siennes le 18
août 1999.
5.
Par une décision du 5 octobre 1999, la chambre a déclaré la requête
recevable.
6.
Par arrêté préfectoral du 1
er
septembre 1947, la requérante fut nommée secrétaire médico-sociale auprès d’un service social du département du Calvados, avec effet au 1er
octobre
1947.
7.Le 3 mars 1977, la requérante engagea une procédure tendant à l’application de cet arrêté
préfectoral; à cette occasion, elle sollicita notamment sa titularisation dans l’emploi et la reconstitution de sa carrière à compter du 1
er
octobre 1947.
8.Le 27 juin 1978, le tribunal administratif de Caen rejeta les demandes de la requérante, aux motifs que l’arrêté préfectoral du 1
er
septembre 1947 se fondait sur un texte de 1941 ne concernant que les assistantes sociales et qu’elle n’avait pas cette qualité. Ce jugement fut confirmé par le Conseil d’État le 10 décembre 1980.
9.Par arrêté du 13 janvier 1984, le président du Conseil général du département du Calvados titularisa la requérante en qualité d’agent de bureau dactylographe avec effet au 9
avril
1983.La requérante contesta cette décision, se plaignant de ce qu’elle avait été titularisée en catégorie D alors qu’elle occupait des fonctions autorisant une titularisation dans une catégorie supérieure, en l’occurrence C.
10.Le 9 janvier 1985, la requérante saisit le tribunal administratif de Caen
d’une demande visant à obtenir la condamnation du département du Calvados pour le préjudice, en particulier les pertes sur le montant de la pension de retraite, résultant de l’illégalité de l’arrêté préfectoral du 1
er
septembre 1947 et du refus du département de la titulariser dans un emploi de catégorie C. La requérante cessa ses activités professionnelles le 1
er
août 1985.
11.
Le 18 octobre 1988, le tribunal administratif de Caen rejeta la demande de la requérante, au motif que le Conseil d’État, par son arrêt du 10
décembre 1980, avait décidé qu’elle ne pouvait pas légalement prétendre être titularisée dans un emploi de secrétaire médico-sociale.
12.Le 6 décembre 1989, sur recours de la requérante, le président de la section du contentieux du Conseil d’État ordonna l’attribution de la cause à la cour administrative d’appel de Nantes.
13.Le 7 octobre 1992 la cour administrative d’appel de Nantes rejeta les prétentions de la requérante, aux motifs qu’elle avait été titularisée en 1984 et qu’en conséquence, «
si (son) recrutement (…) dans un emploi qui n’avait pas été créé (était) constitutif d’une faute de l’administration, (…) cette faute (était) restée sans incidence sur le montant de la pension perçue (…) ».
14.Par arrêt du 30 juin 1995, sur recours de la requérante, le Conseil d’État annula ce jugement et renvoya l’affaire devant la cour administrative d’appel de Nantes pour
nouvelle décision.
15.Le 16 octobre 1997, la cour administrative d’appel de Nantes admit le recours de la requérante et annula le jugement rendu par le tribunal administratif de Caen le 18
octobre
1988.
Elle rejeta d’abord l’exception de chose jugée soulevée par le département du Calvados, aux motifs que les conclusions de la requérante étaient fondées sur l’illégalité de l’arrêté préfectoral du 1
er
septembre 1947 et le refus du département de la titulariser, et différaient en conséquence de celles ayant abouti à l’arrêt du Conseil d’État du 10
décembre
1980, lesquelles visaient à obtenir la reconstitution de sa carrière et l’obtention de l’indemnité correspondante. Considérant ensuite qu’en refusant de titulariser la requérante dans un emploi de catégorie C, le département du Calvados avait commis une faute de nature à engager sa responsabilité, elle le condamna à payer une indemnité correspondant, pour la période du 1
er
août 1985 au 16 octobre 1997, à la différence entre la pension de retraite qu’elle aurait dû percevoir en qualité d’agent titulaire de catégorie C et celle qu’elle recevait effectivement
et, à compter du 16 octobre 1997, à une rente viagère calculée sur les mêmes bases. Estimant toutefois que l’état de l’instruction ne permettait pas de déterminer le montant de l’indemnité due à la requérante, elle renvoya sur ce point l’affaire au département du Calvados.
16.Le 28 mai 1998, le département du Calvados paya à la requérante près de 44 000 FRF au titre de l’indemnité compensatrice. La requérante perçoit en outre une rente viagère mensuelle
; elle en conteste toutefois le montant.
I.
SUR LA VIOLATION ALLEGUEE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
A.
Sur l’applicabilité de l’article 6 § 1 de la Convention
17.La requérante est d’avis que le litige relève du champ d’application de l’article 6 de la Convention. Elle affirme qu’à la fin de son activité professionnelle, le 1
er
août 1985, elle n’était pas fonctionnaire.
18.Selon le Gouvernement, l’article 6 § 1 de la Convention ne s’applique pas à la procédure litigieuse car celle-ci tend à titre principal, à la titularisation de la requérante dans une certaine catégorie et, à titre incident seulement, à la réparation de son préjudice
; la carrière de fonctionnaire de la requérante ne constituerait pas un motif de contestation portant sur des droits et obligations de caractère civil.
19.La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle, pour déterminer l’applicabilité de l’article 6 § 1 aux agents publics, qu’ils soient titulaires ou contractuels, il faut adopter un critère fonctionnel, fondé sur la nature des fonctions et des responsabilités exercées par la personne concernée et vérifier si son emploi implique une participation directe ou indirecte à l’exercice de la puissance publique et aux fonctions visant à sauvegarder les intérêts généraux de l’Etat ou des autres collectivités publiques (voir arrêt Pellegrin c. France du 8 décembre 1999, §§ 64 à 66, à paraître dans le recueil officiel de la cour). Dans le cas d’espèce, la Cour note que la fonction qui était exercée par la requérante ne comportait pas de participation à l’exercice de la puissance publique. En tout état de cause, la Cour observe que la procédure litigieuse porte principalement sur le montant de la pension de retraite de la requérante, qui quitta ses fonctions au commencement de ladite procédure. Elle rappelle à cet égard que les litiges en matière de pensions relèvent tous du domaine de l’article 6 § 1, parce que, une fois admis à la retraite, l’agent a rompu le lien particulier qui l’unit à l’administration (voir arrêt Pellegrin précité, § 67).
20.Partant, l’article 6 § 1 trouve à s’appliquer.
B.
Sur l’observation de l’article 6 § 1 de la Convention
21.Reste à savoir s’il y a eu dépassement du «
délai raisonnable
». La requérante répond par l’affirmative.
22.Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
23.La période à considérer a débuté le 10 janvier 1985, date de la saisine du tribunal administratif de Caen, et s’est terminée le 16 octobre 1997, date de l’arrêt de la cour administrative d’appel de Nantes et ce, sans compter l’exécution dudit arrêt (arrêt Hornsby c. Grèce du 19 mars 1997, Recueil 1997-II, n° 33, PP. 510-511, §§ 40-41). Elle a donc pour le moins duré douze ans, neuf mois et six jours.
24.La Cour relève plusieurs périodes d’inactivités susceptibles d’être imputées aux autorités judiciaires, en particulier de janvier 1985 (date de la saisine du tribunal administratif de Caen) à octobre 1988 (date du jugement), de janvier 1990 (enregistrement de l’appel près la cour administrative d’appel de Nantes) à octobre 1992 (date de l’arrêt), et de juin
1995 (arrêt de renvoi à la cour administrative d’appel de Nantes) à octobre
1997 (arrêt).
Elle considère que ni la complexité de l’affaire, ni le comportement de la requérante ne peuvent expliquer de tels délais, qui apparaissent dès lors, «
déraisonnables
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
25.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
26.
La requérante réclame 1 000 000 FRF pour préjudice matériel et 2
000
000 FRF pour le dommage moral.
27.Le Gouvernement propose d’allouer à la requérante la somme de 20
000 FRF au titre du dommage moral.
28.La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation de l’article 6 § 1 de la Convention et un quelconque dommage matériel dont la requérant aurait à souffrir. Partant, il échet de rejeter les prétentions de la requérante à ce titre (voir l’arrêt Nikolova c. Bulgarie du 25 mars 1999, à paraître dans le recueil officiel de la Cour, § 73). En revanche, la Cour juge que la requérante a subi un tort moral du fait de la durée de la procédure litigieuse. Compte tenu des circonstances de la cause et statuant en équité comme le veut l’article 41, elle lui octroie 40 000 FRF à ce titre.
B.
Frais et dépens
29.
La requérante
réclame 10 674 FRF pour frais et dépens au seul titre de la procédure interne.
30.Le Gouvernement constate que la requérante n’invoque pas avoir engagé des frais d’avocat au titre de la procédure devant la Cour européenne.
31.La Cour estime qu’il n’y a pas lieu de rembourser les frais engagés pour la procédure interne, ceux-ci n’ayant pas été exposés pour remédier à la violation constatée.
C.
Intérêts moratoires
32.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en France à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,74
% l
’
an.
par ces motifs, la cour , À l’unanimitÉ,
1.
Dit
, qu’il y a eu violation de l’article
6 § 1
de la Convention
;
2.
Dit
,
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 40 000 (quarante mille) francs français pour dommage moral;
b)
que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 2,74
% l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
18
juillet
2000 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.
S.
Dollé
Greffière
Président