AFFAIRE S.G. c. FRANCE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA S. G. c. FRANȚA (Recuperarea nr. 4066/98) HOTĂRÂREA (Radiation) STRASBURG 18 septembrie 2001 DEFINIF 18/12/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza S. G. c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (pe secțiune), care se află într-o cameră compusă din domni. Fuhrmann președinte J.-P. Costa Kūris Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza Traja judecători și domnul T.L. Early grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 11 iulie 2000 și la 28 august 2001, rend la hotărâre că aici, adoptat la această ultimă dată procedura La originea cauzei se află o cerere (nr. 40669/96) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, dl G. ( Recurenta era reprezentată în fața Curții de către dl Tissot, avocat la Curtea din Paris. Guvernul francez ( noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11] Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alineatul (1) din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 11 iulie 2000, camera a declarat cererea parțial admisibilă. Prin scrisorile din 25 septembrie și 26 decembrie 2000 și 13 februarie 2001, dl Tissot a informat grefa cu privire la decesul reclamantei și la voința Fundației Franței de a continua procedura în fața Curții în calitate de legatar universal al reclamantei. La 10 mai 2001, guvernul a invitat Curtea să șteargă cauza rolului pe motiv de deces al reclamantei. Fundația Franței a răspuns la 19 iunie 2001. ÎN FAVOAREA recurentei era un resortisant francez născut în 1918 și rezident la Paris. A decedat la 21 august 2000. În 1991, reclamanta a decis să închirieze un apartament aparținând unei societăți de asigurare, a celor din AGF. La 14 noiembrie și, respectiv, 10 decembrie 1991, după ce a vizitat locul, a semnat un contract de închiriere pe o perioadă de șase ani începând cu 15 decembrie 1991 și pentru o chirie principală de 22 800. FRF pe lună. Starea locului a fost stabilit în același timp cu semnarea contractului de închiriere, la sediul AGF ; el menționa următoarele: Contractul de închiriere prevedea, printre altele, că, în cazul în care contractul era reziliat, locatarul avea obligația de a asigura imediat împotriva zborului. Un broker desemnat de recurent a mers în consecință la fața locului în compania unui inspector al companiei de asigurare Uni Europe în vederea stabilirii condițiilor unei astfel de asigurări. ; Potrivit acestora, a fost prea ușor să se pătrundă în apartament . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . De cinci ori, recurenta a somat AGF să pună bare la ferestrele menționate și, în special, să efectueze diverse lucrări de finisare și să modifice încuietoarea ușii de intrare; compania i-a răspuns că aceste lucrări nu se încadrează în obligațiile sale de locator. Recurenta a renunțat în consecință la mutarea în casă. 10. Întrucât reclamanta nu a plătit chiria, AGF au citat-o, precum și cauțiunea sa în fața tribunalului din Paris (10 august 1992) ; ei au solicitat instanței să pronunțe încetarea judiciară a contractului de închiriere, să declare că depozitul de garanție le-ar rămâne achiziționat, să-i condamne solidar pe cei interesați la plata a 171 347 FRF plus 17 134 FRF de penalități de întârziere contractuală, de a stabili ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... noiembrie 1992, tribunalul din statul membru în cauză a condamnat reclamanta și cauțiunea acesteia, în solidar, la plata chiriei datorate în luna mai 1992, fie 244 611 FRF ; nu a dispus executarea provizorie a deciziei sale. 11. Sesizată de reclamantă, instanța de apel din Paris, printr-o hotărâre din 4 iulie 1995, a confirmat hotărârea deferită. La cererea proprietarului apartamentului, o comandă în scopul confiscării vânzării referitoare la o sumă de 2 099 304,03 FRF a fost notificată reclamantei la 29 noiembrie 1995. Prin hotărârea din 17 iulie 1997, a treia cameră civilă a Curții de Casație a respins recursul formulat de reclamantă. GRIEF 13. Recurenta susținea că, cu încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, principiile egalității de arme și de interdicție nu au fost respectate în fața celei de-a treia Camere civile a Curții de Casație, în măsura în care raportul consilierului raportor nu a fost comunicat părților, în timp ce avocatul general a primit o copie a acestora. Guvernul subliniază în primul rând că reclamanta a decedat fără a lăsa niciun descendent și a desemnat ca legatar universal o persoană juridică, Fundația Franței. El consideră că aceasta din urmă nu poate să se prevaleze de un interes moral sau material în privința procedurii inițiate în fața Curții. Acesta precizează, în special, că cauza invocată de recurentă a condus deja la o hotărâre de principiu a Curții în cauza Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța și că, în această cauză, Curtea a considerat că hotărârea sa constituia o satisfacție echitabilă suficientă în ceea ce privește pretinsul prejudiciu material. 15. Fundația Franței răspunde că, la 25 aprilie 2001, consiliul de administrație al acesteia a acceptat dreptul universal acordat de reclamantă și subliniază că, în consecință, aceaceasta este învestită cu toate elementele de activ care compun succesiunea reclamantei și a întregii sale drepturi și acțiuni. 16. Curtea amintește că, în mai multe cauze în care un reclamant a decedat în timpul procedurii, aceasta a luat în considerare dorința de a o urmări exprimată de moștenitori sau de părinți ai defunctului (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Deweer c. Belgia din 27 februarie 1980, seria A nr. 35, p. 19-20, §§ 37-38, X. c. Regatul Unit din 5 noiembrie 1981, seria A nr. 46, p. 15, § 32, Vocaturo c. Italia din 24 mai 1991, seria A nr. 206-C, p. 29, § 2, G. c. Italia din 27 februarie 1992, seria A nr. 228-F, p. 65, § 2, Pandolfelli și Palumbo c. Italia din 27 februarie 1992, seria A nr. 231-B, p. 16, § 2, X. Franța din 31 martie 1992, seria A nr. 234-C, p. 89, § 26, și Raimondo c. Italia din 22 februarie 1994, seria A nr. 281-A, p. 8, § 2 și Hotărârea din 25 martie 1992, Rec., p. martie 1994, seria A nr. 287, p. 15, §§ 31-32 (a contrario), precum și decizia în cauza Malhous c. Republica Cehă, decizie, [GC], nr. 33071/96, CEDH 2000-XII, 13.12.00. În speță, nu este unul dintre părinții reclamantului care dorește să mențină cererea în fața Curții, ci o persoană juridică, legatar universal al recurentei. Cu toate acestea, Curtea nu reamintește că, în orice caz, nu poate face acest lucru decât atunci când o persoană juridică desemnată drept moștenitoare poate revendica un interes legitim, material sau moral, de a continua procedura (Decizia Malhous menționată anterior). Or, singurul motiv pentru care Curtea rămâne sesizată este lipsa de cunoaștere a principiilor egalității de arme și contradictorie în fața Curții de Casație și o încălcare ulterioară a articolului 6 alineatul (1) din convenție. Ea vede greșit modul în care Fundația Franței ar putea avea vreun interes în examinarea de către Curte a unui astfel de litigiu. În această privință, Comisia subliniază în special că, în cazul în care cererea se referă la o astfel de natură, nu este suficientă posibilitatea de a primi o sumă în temeiul articolului 41 din convenție pentru a caracteriza un interes legitim de ordin material. În concluzie, în lumina împrejurărilor din speță, Curtea concluzionează că nu se mai justifică continuarea examinării cererii în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (c) din convenție. Pe de altă parte, niciun motiv special privind respectarea drepturilor omului garantate prin convenție nu mai impune continuarea examinării cererii în temeiul articolului 37 alineatul (1) in fine Cu privire la acest aspect, Curtea amintește în mod special că a avut deja ocazia de a se pronunța cu privire la problema ridicată de recurentă pe teren la art. 6 alineatul (1) din Convenție în cadrul examinării altor motive (a se vedea în special Hotărârile Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța, din 31 martie 1998, Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța, Rec., 1998, Hotărârea 1998-II și Hotărârea Slimane-Kaid c. Franța , nr. 29507/95 [Secțiunea 3], 25.1.00. Prin urmare, este necesar să se șteargă cauza de pe rol. Prin aceste motive, CURȚIA, ÎN L mai mult de un an, hotărăște să șteargă cauza de pe rol. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 18 septembrie 2001 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și (3) din Regulamentul de procedură. T.L. Early Fuhrmann Grefier Adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

S. G. c. FRANCE

(Requête n° 40669/98)

ARRÊT

(Radiation)

STRASBOURG

18 septembre 2001

DÉFINITIF

18/12/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire S. G. c. France,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

W.

Fuhrmann

,

président

,

J.-P.

Costa

,

P.

Kūris

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

K.

Jungwiert

,

Sir

Nicolas

Bratza

,

M.

K.

Traja

,

juges

,

et de

M. T.L.

Early

,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 juillet 2000 et le 28

août 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 40669/98) dirigée contre la République française et dont une ressortissante de cet Etat, M

me

S.

G. («

la requérante

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («

la Commission

») le 12 janvier 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

La requérante était représentée devant la Cour par M

e

Tissot, avocat à la Cour d’appel de Paris. Le gouvernement français («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, Directeur de Affaires Juridiques au Ministère des Affaires Etrangères.

3.

La requête a été transmise à la Cour le 1

er

novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

4.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

5.

Par une décision du 11 juillet 2000, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.

6.

Par courriers des 25 septembre et 26 décembre 2000 et 13

février

2001, M

e

Tissot a informé le greffe du décès de la requérante et de la volonté de la Fondation de France de poursuivre la procédure devant la Cour en qualité de légataire universel de la requérante.

7.

Le 10 mai 2001, le Gouvernement a invité la Cour à rayer l’affaire du rôle à raison du décès de la requérante. La Fondation de France a répliqué le 19 juin 2001.

EN FAIT

8.

La requérante était une ressortissante française née en 1918 et résidant à Paris. Elle est décédée le 21 août 2000.

9.

En 1991, la requérante décida de louer un appartement appartenant à une compagnie d’assurance, les «

AGF

». Elle versa à cette dernière un dépôt de garantie de 46

100

FRF et des honoraires de location de 16

324

FRF respectivement les 14

novembre et 10

décembre 1991. A cette dernière date, après avoir sommairement visité les lieux, elle signa un bail d’une durée de six ans à compter du 15 décembre 1991 et pour un loyer principal de 22

800

FRF par mois. L’état des lieux fut établi en même temps que la signature du bail, dans les locaux des AGF

; il mentionnait ce qui suit

: «

appartement entièrement remis à neuf

».

Le bail stipulait notamment que, sous peine de résiliation du contrat, le preneur était tenu de s’assurer immédiatement contre le vol. Un courtier désigné par la requérante se rendit en conséquence sur place en compagnie d’un inspecteur de la compagnie d’assurance Uni Europe dans l’optique de déterminer les conditions d’une telle assurance.

Ils jugèrent celle-ci impossible

; selon eux, il était trop aisé de pénétrer dans l’appartement litigieux par les fenêtres des deux WC situées sur la cour de l’escalier de service et à proximité de fenêtres non munies de barreaux ainsi que par la fenêtre de la salle de bains.

A cinq reprises, la requérante somma les AGF de faire poser des barreaux auxdites fenêtres et, notamment, de procéder à divers travaux de finition et au changement de la serrure de la porte d’entrée

; la compagnie lui répondit que ces travaux ne relevaient pas de ses obligations de bailleur. La requérante renonça en conséquence à emménager.

10.

La requérante n’ayant pas payé les loyers, les AGF la citèrent ainsi que sa caution devant le tribunal d’instance de Paris (le 10

août 1992)

; ils demandaient au tribunal de prononcer la résiliation judiciaire du bail, de dire que le dépôt de garantie leur resterait acquis, de condamner solidairement les intéressées au paiement de 171

347

FRF plus 17

134

FRF de pénalités de retard contractuelles, de fixer l’indemnité d’occupation due jusqu’à la libération des lieux au double du loyer contractuel et d’arrêter une astreinte de 2

000

FRF par jour de retard pour quitter les lieux.

Par un jugement du 24

novembre 1992, le tribunal d’instance prononça la résiliation du bail, condamna la requérante et sa caution, solidairement, au paiement des loyers dus au mois d’octobre 1992 –

soit 244

611

FRF

–, de 24

461,16

FRF au titre de l’indemnité contractuelle et d’une indemnité d’occupation mensuelle égale au double du montant de l’ancien loyer contractuel augmenté des charges et taxes

; il n’ordonna pas l’exécution provisoire de sa décision.

11.

Saisie par la requérante, la cour d’appel de Paris, par un arrêt du 4

juillet 1995, confirma le jugement déféré. A la demande de la propriétaire de l’appartement, un commandement aux fins de saisie vente portant sur une somme de 2

099

304,03

FRF fut notifié à la requérante le 29

novembre

1995

; l’intéressée paya cette somme. Frais et dépens inclus, elle déboursa 2

456

728

FRF.

12.

Par un arrêt du 17

juillet 1997, la troisième chambre civile de la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par la requérante.

GRIEF

13.

La requérante soutenait qu’en violation de l’article 6 § 1 de la Convention, les principes d’égalité des armes et du contradictoire n’ont pas été respectés devant la troisième chambre civile de la Cour de cassation, dans la mesure où le rapport du conseiller rapporteur n’a pas été communiqué aux parties, alors que l’avocat général en a reçu une copie.

EN DROIT

SUR LA RADIATION DU RÔLE

14.

Le Gouvernement souligne essentiellement que la requérante est décédée sans laisser de descendant et a désigné comme légataire universelle une personne morale, la Fondation de France. Il estime que cette dernière ne peut se prévaloir d’un intérêt moral ou matériel à l’aboutissement de la procédure engagée devant la Cour. Il précise en particulier que le grief soulevé par la requérante a déjà donné lieu à un arrêt de principe de la Cour dans l’affaire Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France et que, dans cette affaire, la Cour a jugé que son arrêt constituait par lui-même une satisfaction équitable suffisante quant au dommage matériel allégué.

15.

La Fondation de France réplique que, le 25 avril 2001, son conseil d’administration a accepté le legs universel consenti par la requérante. Elle souligne qu’en conséquence, elle se trouve investie de tous les éléments d’actif composant la succession de la requérante et de l’ensemble de ses droits et actions.

16.

La Cour rappelle que, dans plusieurs affaires où un requérant était décédé pendant la procédure, elle a pris en compte la volonté de poursuivre celle-ci exprimée par des héritiers ou parents du défunt (voir, par exemple, les arrêts Deweer c. Belgique du 27 février 1980, série A n° 35, pp.

19-20, §§ 37-38, X. c. Royaume-Uni du 5 novembre 1981, série A n°

46, p. 15, §

32, Vocaturo c. Italie du 24 mai 1991, série A n° 206-C, p.

29, § 2, G. c.

Italie du 27 février 1992, série A n° 228-F, p. 65, § 2, Pandolfelli et Palumbo c.

Italie du 27

février 1992, série A n° 231-B, p.

16, §

2, X.

c.

France du 31

mars 1992, série A n° 234-C, p. 89, § 26, et Raimondo c.

Italie du 22

février 1994, série A n° 281-A, p. 8, § 2

et l’arrêt Scherer c.

Suisse du 25

mars 1994, série A n° 287, p. 15, §§ 31-32 (

a contrario)

ainsi que la décision dans l’affaire

Malhous c. République tchèque,

décision, [GC], n° 33071/96, CEDH 2000-XII, 13.12.00).

En l’espèce, ce n’est pas l’un des parents du requérant qui souhaite maintenir la requête devant la Cour, mais une personne morale, légataire universelle de la requérante.

La Cour n’exclut pas qu’une personne morale désignée comme héritière puisse se substituer ainsi à un requérant décédé. Elle rappelle cependant qu’en tout état de cause, il ne peut en aller de la sorte que lorsque la personne intéressée est en mesure de revendiquer un intérêt légitime – matériel ou moral – à faire poursuivre la procédure (décision Malhous précitée).

Or le seul grief dont la Cour demeure saisie est tiré d’une méconnaissance des principes d’égalité des armes et du contradictoire devant la Cour de cassation et d’une violation consécutive de l’article 6 § 1 de la Convention. Elle voit mal comment la Fondation de France pourrait avoir un quelconque intérêt à ce qu’un tel grief soit examiné par la Cour. A cet égard, elle souligne en particulier que lorsque la requête dont il est question porte sur des griefs d’une telle nature, l’espérance de se voir allouer une somme au titre de l’article 41 de la Convention ne suffit pas à caractériser un intérêt légitime d’ordre matériel.

En conclusion, à la lumière des circonstances de l’espèce, la Cour conclut qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête au sens de l’article

37 § 1 c) de la Convention.

Par ailleurs, aucun motif particulier touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article

37 § 1

in fine

de la Convention. Sur ce point, la Cour rappelle singulièrement qu’elle a déjà eu l’occasion de se prononcer sur la question soulevée par la requérante sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention dans le cadre de l’examen d’autres requêtes (voir notamment les arrêts Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France, du 31 mars 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-II et

Slimane-Kaïd c. France

, n° 29507/95 [Section 3], 25.1.00).

Partant, il convient de rayer l’affaire du rôle.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

Décide

de rayer l’affaire du rôle.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 septembre 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

T.L.

Early

W.

Fuhrmann

Greffier adjoint

Président