SECȚIUNEA A TREIA CAUZA DURAND (1) c. FRANȚA (Cercetarea nr. 41459/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 13 noiembrie 2001 DEFINIF 13/02/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Durand c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii Loucaudes Președintele J.-P. Costa Kūris Tulkens Jungwiert H.S. Greve Ugrekhelidze judecători și domnul T. L. Early grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 24 octombrie 2000 și 23 octombrie 2001, rend la hotărâre că aici, adoptat la această ultimă dată procedura La originea cauzei se află o cerere (nr. 41445/96) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, dl Louis Durand ( În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, guvernul francez este reprezentat de agentul său, Ronny Abraham, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Reclamantul se plângea, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, de durata unei proceduri administrative. Cererea a fost transmisă Curții la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11] Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alineatul (1) din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Printr-o decizie din 24 octombrie 2000, camera a declarat cererea admisibilă. ÎN FAȚĂ printr-o decizie din 17 ianuarie 1980, Consiliul Regional de Ordin al Arhitecților din □Auvergne a refuzat înscrierea reclamantului în calitate de autorizat în tabloul ordinii arhitecților. Prin două decizii din martie și mai În 1985, Ministerul Dezvoltării și Dezvoltării Urbane a respins recursul formulat de reclamant împotriva deciziei din 17 ianuarie 1980. Reclamantul a sesizat apoi Tribunalul Administrativ din Clermont-Ferrand, care, prin două hotărâri din 16 iulie 1985 și 26 noiembrie 1987, a anulat cele două decizii ministeriale din martie și mai 1985. printr-o singură hotărâre definitivă din 10 decembrie 1993, Consiliul a confirmat aceste două hotărâri, precum și o altă hotărâre a Tribunalului Administrativ din Clermont-Ferrand din 12 noiembrie 1987 de acordare a unei sume de 50 000 de franci în despăgubirea întârzierii impuse de administrație pentru luarea unei decizii definitive. Între timp, cu mult înainte de intervenția hotărârii Consiliului din 10 decembrie 1993, reclamantul sesizează la 16 septembrie 1988 ministerul cu privire la o cerere prealabilă de despăgubire a prejudiciului suferit ca urmare a deciziilor ministeriale din 1985, deja constatate de instanța administrativă. 10. La 16 februarie 1990, după respingerea cererii sale prealabile de despăgubire, recurentul sesizează Tribunalul Administrativ din Clermont-Ferrand cu privire la o acțiune în justiție pe deplin în vederea obținerii condamnării administrației la plata sumei de 500 000 de franci în principal în despăgubirea prejudiciului cauzat de refuzul ilegal de a fi înscris în tabloul regional al ordinii arhitecților din 11. Prin hotărârea din 8 octombrie 1991, Tribunalul Administrativ din Clermont-Ferrand i-a acordat parțial câștig de cauză și i-a acordat suma de 150 000 de franci în despăgubire pentru prejudiciul său, cu dobândă la rata legală începând cu 16 septembrie 1988, care putea fi capitalizată pe baza dobânzilor scadente la 16 septembrie 1989. 12. La 30 decembrie 1991, Ministerul pentru echipamente, locuințe și transporturi a făcut același lucru la 2 martie 1992. La 4 mai și 5 august 1993, la 24 martie și 10 septembrie 1994 și la 9 octombrie 1995, Ministerul pentru echipamente a întocmit cinci memorii în sprijinul acțiunii sale, la 7 octombrie 1992 și la 12 septembrie 1995. 13. Prin ordonanța din 28 iulie și 22 noiembrie 1995, președintele secțiunii din litigiul Consiliului de Stat a atribuit judecarea cauzei Tribunalului Administrativ din Lyon. 14. La 10 septembrie, 17, 20 și 28 octombrie 1997, reclamantul a depus patru noi memorii. 15. Prin Hotărârea din 4 decembrie 1997, Curtea Administrativă din Lyon a confirmat hotărârea Tribunalului Administrativ din 8 octombrie 1991. În ceea ce privește VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 16. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva sa. 17. Curtea constată că procedura în litigiu a început la septembrie 1988, prin sesizarea Ministerului pentru echipamente și echipamente, a unei cereri prealabile de despăgubire și a fost finalizată la 4 decembrie 1997 printr-o hotărâre a Curții Administrative de Apel din Lyon. Prin urmare, aceasta a durat 9 ani, 2 luni și 18 zile pe două instanțe 18. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se efectuează o procedură în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârea Doustaly c. Franța din 23 aprilie 1998, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1998 II, p. 857, punctul 39). În cazul de față, Curtea constată că a trecut aproape patru ani de la data la care Ministerul de l'a ridicat apelul la hotărârea de primă instanță (30 decembrie 1991) și la data la care Consiliul depeut a atribuit hotărârea în cauza Tribunalului Administrativ din Lyon (deciziile președintelui secțiunii din litigiul Consiliului din 28 iulie și 15 noiembrie 1995). Curtea constată, de asemenea, că Curtea Administrativă de Apel a avut loc încă doi ani și douăsprezece zile de la cea de a doua ordonanță de desemnare pentru a-și pronunța hotărârea la 4 decembrie 1997. 20. Curtea constată că guvernul nu oferă nicio explicație primei dintre aceste inactivitate, al cărei caracter excesiv îl recunoaște de altfel. În ceea ce privește cea de a doua parte, Curtea consideră că judecarea guvernului, întemeiată pe un schimb important de memorii care a avut loc în această perioadă, nu este suficientă pentru a justifica acest lucru, cea mai mare parte a acestei perioade privind termenul acordat de Consiliu pentru a atribui cauza unei instanțe administrative de apel, decizie fără legătură cu prezentarea memoriilor de către părți. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Convenție. II. PRIVIND LEGAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 21. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö să se Õ Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 24 Curtea consideră că reclamantul a suferit o eroare morală certă din cauza acestor încălcări. Având în vedere circumstanțele cauzei și acționând în mod echitabil în conformitate cu dispozițiile art. 41, Curtea îi acordă 40 000 FRF în acest sens. FRF, cu titlu de participare la cheltuielile de avocat angajat în procedură în fața instanțelor franceze. 26. Curtea amintește că cheltuielile efectuate în fața instanțelor naționale nu pot fi luate în considerare decât dacă au fost angajate pentru a remedia încălcarea convenției constatate, ceea ce nu este cazul în speță 27. Curtea constată, de asemenea, că reclamantul nu formulează nicio cerere pentru cheltuielile efectuate în fața organelor convenției și că nu se poate aloca nicio sumă în acest sens. Interese moratorii 28. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 4,26% l an. Prin aceste motive, Curtea, în L.UNANIMITATE, A spus, că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 40 000 (cca o mie) de franci francezi pentru daune morale că această sumă va fi mai mare de un interes simplu de 4,26% l an de la expirarea termenului menționat și până la plata înapoiată, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 13 noiembrie 2001 în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. T. L. Early Loucaudes Modululer Adjunct Președinte
DURAND (1) c. FRANCE
(Requête n° 41449/98)
ARRÊT
13 novembre 2001
13/02/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Durand c. France,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
L.
Loucaides
,
président
,
J.-P.
Costa
,
P.
Kūris
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
K.
Jungwiert
,
M
me
H.S.
Greve
,
M.
M.
Ugrekhelidze
,
juges
,
et de M. T. L.
Early
,
greffier adjoint de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 24 octobre 2000 et 23
octobre
2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 41449/98) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Louis
Durand («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») le 21 avril 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
3.
Le requérant se plaignait, au regard de l’article 6 § 1 de la Convention, de la durée d’une procédure administrative.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).
5.
La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
6.
Par une décision du 24 octobre 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.
7.
Par
une décision du 17 janvier 1980, le conseil régional de l’ordre des architectes d’Auvergne refusa l’inscription du requérant en qualité d’agréé au tableau de l’ordre des architectes. Par deux décisions de mars et mai
1985, le ministère de l’équipement et de l’urbanisme rejeta le recours formé par le requérant contre la décision du 17 janvier 1980.
8.
Le requérant saisit alors le tribunal administratif de Clermont-Ferrand, qui, par deux jugements datés des 16 juillet 1985 et 26 novembre 1987, annula les deux décisions ministérielles de mars et mai 1985. Par un seul et même arrêt définitif du 10
décembre
1993, le Conseil d’Etat confirma ces deux jugements, ainsi qu’un autre jugement du tribunal administratif de Clermont-Ferrand du 12
novembre 1987 allouant au requérant une somme de 50 000 francs en réparation du retard mis par l’administration à prendre une décision définitive.
9.
Entre-temps, bien avant l’intervention de l’arrêt du Conseil d’Etat du 10 décembre 1993, le requérant saisit le 16 septembre 1988 le ministère d’une demande préalable d’indemnisation du préjudice subi du fait de l’illégalité des décisions ministérielles de 1985, déjà constatée par le tribunal administratif.
10.
Le 16 février 1990, après rejet de sa demande préalable d’indemnisation, le requérant saisit le tribunal administratif de Clermont-Ferrand d’un recours de plein contentieux visant à obtenir la condamnation de l’administration à lui verser la somme de 500 000 francs au principal en réparation du préjudice que lui avait causé le refus illégal d’inscription au tableau régional de l’ordre des architectes d’Auvergne en qualité d’agréé en architecture.
11.
Par jugement du 8 octobre 1991, le tribunal administratif de Clermont-Ferrand lui donna partiellement gain de cause et lui alloua la somme de 150 000 francs en réparation de son préjudice, avec intérêts au taux légal à compter du 16 septembre 1988, capitalisables à partir des intérêts échus au 16 septembre 1989.
12.
Le ministère de l’équipement, du logement et des transports interjeta appel de ce jugement le 30 décembre 1991 et le requérant fit de même le 2
mars 1992. Ce dernier produisit cinq mémoires à l’appui de son recours, les 4 mai et 5 août 1993, les 24 mars et 10
septembre 1994 et le 9
octobre
1995.Le ministère de l’équipement en produisit deux en date des 7
octobre 1992 et 12 septembre 1995.
13.
Par ordonnances des 28 juillet et 22 novembre 1995, le président de la section du contentieux du Conseil d’Etat attribua le jugement de l’affaire à la cour administrative d’appel de Lyon.
14.
Les 10 septembre, 17, 20 et 28 octobre 1997, le requérant déposa quatre nouveaux mémoires.
15.
Par arrêt du 4 décembre 1997, la cour administrative d’appel de Lyon confirma le jugement du tribunal administratif du 8 octobre 1991.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
16.
Le requérant se plaint de la durée de la procédure et invoque l’article
6
§
1 de la Convention dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
17.
La Cour constate que la procédure litigieuse a débuté le
18
septembre
1988 par la saisine du ministère de l’équipement et de l’urbanisme d’une demande préalable d’indemnisation et s’est achevée le 4
décembre 1997 par un arrêt de la cour administrative d’appel de Lyon. Elle a donc
duré 9 ans, 2 mois et 18 jours sur deux instances.
18.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Doustaly c.
France du 23
avril 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
II, p.
857, §
39).
19.
En l’espèce, la Cour constate qu’il s’est écoulé près de quatre ans entre la date à laquelle le ministère de l’équipement a relevé appel du jugement de première instance (30 décembre 1991) et la date à laquelle le Conseil d’Etat a attribué le jugement de l’affaire à la cour administrative d’appel de Lyon (ordonnances du président de la section du contentieux du Conseil d’Etat des 28 juillet et 15 novembre 1995). Elle relève également que la cour administrative d’appel mit encore deux ans et douze jours après la deuxième ordonnance de désignation pour rendre son arrêt en date du 4
décembre
1997.
20.
La Cour note que le Gouvernement ne fournit aucune explication à la première de ces inactivités, dont il reconnaît d’ailleurs le caractère excessif. Quant à la seconde, la Cour estime que l’explication du Gouvernement, fondée sur l’important échange de mémoires qui eut lieu durant cette période, ne suffit pas à la justifier, la majeure partie de cette période concernant le délai pris par le Conseil d’Etat pour attribuer l’affaire à une cour administrative d’appel, décision sans lien avec la production de mémoires par les parties.
Eu égard à ce qui précède, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article
6
§
1 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
21.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
22.
Le requérant réclame 250 000 FRF pour préjudice moral.
23.
Le Gouvernement ne formule aucun commentaire sur ces demandes.
24.
La Cour considère que le requérant a subi un tort moral certain du fait de ces violations. Compte tenu des circonstances de la cause et statuant en équité comme le veut l’article 41, elle lui octroie 40 000
FRF à ce titre.
B.
Frais et dépens
25.
Le requérant réclame 12
500
FRF, à titre de participation aux frais d’avocat engagés dans la procédure devant les juridictions françaises.
26.
La Cour rappelle que les frais exposés devant les juridictions nationales ne peuvent être pris en compte que s’ils ont été engagés pour faire redresser la violation de la Convention constatée, ce qui n’est pas le cas en l’espèce.
27.
La Cour constate par ailleurs que le requérant ne formule aucune demande au titre des frais engagés devant les organes de la Convention et qu’aucune somme ne peut donc être allouée à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
28.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en France à la date d
’
adoption du présent arrêt est de 4,26
% l
’
an.
1.
Dit,
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
2.
Dit
,
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 40 000 (quarante mille) francs français pour dommage moral
;
b)
que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 4,26
% l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
, la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
13 novembre 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Early
L.
Loucaides
Greffier ajoint
Président