AFFAIRE THURIN c. FRANCE

AFFAIRE THURIN c. FRANCE (CtEDO, 2000)

Secțiunea a treia CAUZA Thurin c. Franța Cerere nr. 32033/96 hotărăște STRASBURG 28 noiembrie 2000 DEFINIF 28/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Thurin c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din L. Loucaudes, președintele J.-P. Costa, P. Kūris, F. Tulkens, K. Jungwiert, Icolas Bratza, H.S. Greve, judecători și a dlui Dolle graffière de section După ce a deliberat în camera Consiliului la 25 ianuarie și 7 noiembrie 2000 Rend l'hote, adoptat la această ultimă dată procedura La originea cauzei se află o cerere (nr. 32033/96) îndreptată împotriva Franței și al cărei resortisant al acestui stat, dl Georges Thuin ( La 8 ianuarie 1996, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reclamantul este reprezentat de dl Patrick Itey, avocat în baroul Marsilia (Franța). Abraham, directorul pentru afaceri juridice al Ministerului Afacerilor Externe. Reclamantul s-a plâns în special de durata excesivă a unei proceduri penale cu constituirea unei părți civile și a invocat art. 6 1 din convenție. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 2 din Protocolul nr. 11] Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 1 din Regulamentul de procedură. La 22 decembrie 1970, Tribunalul de Comerț din Manosque a deschis o procedură de soluționare judiciară împotriva societății exploatate de reclamant și de cei doi frați ai săi. 1986, administratorii provizoriui ai studiului dlui G.M., sindicatul numit de instanța de comerț, au deținut declarațiile de predare a conturilor. La 26 septembrie 1985, a fost inițiată o procedură penală împotriva dlui G.M. La informații a fost deschisă șefilor de fals și uz, abuz de încredere, corupție și complicitate. 10. La 11 octombrie 1985, dosarul de informare a fost transmis, în conformitate cu articolele 704 - 706 din Codul de procedură penală, unei instanțe specializate în chestiuni economice și financiare, în acest caz tribunalul de mari instanțe din Nisa. 11. G.M. fiind, în momentul faptelor, adjunctul primarului din Aix-en-Provence, camera criminală a Curții de Casație, prin Hotărârea din 11 mai 1989, desemnează instanța de mari instanțe din Marsilia pentru a continua furnizarea de informații, în conformitate cu dispozițiile articolului 687 din Codul de procedură penală. 12. La 19 februarie 1991, reclamantul s-a constituit parte civilă în procedura în curs de investigare în fața judecătorului de anchetă al Tribunalului de Mare Instanță din Marsilia. 13. La 13 iunie 1991, judecătorul de instrucțiune i-a comunicat reclamantului concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit la 30 mai 1991 cu privire la faptele denunțate împotriva G.M. 16 Pe de altă parte, la 23 mai 1991, reclamantul a prezentat observații cu privire la raport. La 14 noiembrie 1991, Camera Omuciderilor a Curții de Casație a pronunțat hotărârea menționată anterior și a trimis dosarul în fața instanței de apel. Prin hotărârea din 19 octombrie 1992, Curtea de Apel din În plus, la 8 iulie 1991, G.M. a prezentat o cerere de constatare a constituțiilor părții civile, printre care se număra cea a reclamantului. 1991. G.M. și coinculpații săi au intervenit apel la această ordonanță care a fost confirmată de Camera de Acuzare a Tribunalului de apel din Aix-en-Provence la 11 martie 1993. 17. La 8 ianuarie 1993, a fost desemnat un nou judecător de culpă, în locul celui precedent, chemat la alte funcții. 18. La 28 martie 1994, avocatul reclamantului i-a cerut judecătorului de instrucție să-l informeze cu privire la acțiunile întreprinse în urma anchetei. La 25 martie 1995, reclamantul a solicitat judecătorului de instrucție să reinițieze procedura în curs. La 3 iulie 1996, acesta și-a reinițiat cererea. noiembrie 1996, avocatul reclamantului a repetat cererea la judecătorul de instrucție, iar la 14 ianuarie 1997 la judecătorul de instrucție nou desemnat. 19. La 3 iulie 1997, judecătorul de instrucție a răspuns că intenționa să continue investigația în cel mai scurt timp posibil 20. Prin scrisoarea din 24 noiembrie 1998, reclamantul a solicitat investigații suplimentare. 21. În aceeași zi, G.M. a adresat o nouă cerere în fața camerei de judecată a instanței de apel din Provence, care intenționa să anuleze procedura. Judecătorul a decis atunci să suspende judecarea cererii reclamantului până la hotărârea camerei de acuzare. 22. Prin Hotărârea din 25 noiembrie 1999, Camera de Acuzare a Tribunalului de Primă Instanță din Provence a respins excepțiile de la nulitate invocate de G.M., subliniind că unele dintre acestea au făcut deja obiectul unor hotărâri judecătorești definitive. 23. Până în prezent, anchetarea acestei cauze este încă în curs. ÎN URMA I PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 1 DIN CONVENȚIA 24. Reclamantul se plânge cu privire la durata procedurii și ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Curtea constată că perioada care trebuie luată în considerare a început la 19 februarie. 1991, data la care reclamantul s-a constituit parte civilă, iar cauza este în prezent în curs de desfășurare în fața instanței judecătorești din tribunalul de mari instanțe din Marsilia. Prin urmare, procedura a durat, în ziua adoptării prezentei hotărâri, mai mult de 9 ani și 8 luni 27. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârile Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța din 31 martie 1998, Rec., 1998 II, § 97 și I.A. c. Franța din 23 septembrie 1998, Rec., 1998 VII, § 119). 28. În speță, Curtea constată că, începând cu data de 8 ianuarie 1993, data la care a fost desemnat un nou judecător de judecată, adică de mai mult de 7 ani și 9 luni, nu s-a efectuat niciun act de punere în aplicare, în pofida redresărilor periodice ale reclamantului și ale avocatului său. Ea constată că guvernul nu oferă nicio explicație acestei inactivitate. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Convenție. II. PRIVIND LEGAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 29. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se șteargă de la aceasta, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. franci francezi pentru prejudicii materiale, suma corespunzătoare cheltuielilor de judecată pentru avocați, taxe de execuție și de competențe, cheltuieli de cercetare pentru cadastru, cheltuieli diverse de parcare și de călătorie, precum și despăgubiri pentru daune morale evaluate la 1 000 000 de franci francezi. 31. Guvernul consideră că costurile suportate de procedura internă nu pot fi luate în considerare. În ceea ce privește prejudiciul moral, acesta propune plata unei sume de 30 000 de franci francezi. 32. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între durata procedurii în litigiu și orice prejudiciu material de care ar fi avut de suferit reclamantul; prin urmare, aceasta urmărește să respingă pretențiile acestuia din urmă cu privire la acest aspect (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Arvois c. Franța, nr. 38249/97, § 18). Pe de altă parte, Comisia consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert ca urmare a duratei menționate, având în vedere circumstanțele cauzei și acționând în mod echitabil conform dispozițiilor art. 41, aceasta îi acordă 40 000 de franci francezi în acest sens. Curtea constată că reclamantul nu formulează nicio cerere în ceea ce privește cheltuielile efectuate în fața organelor convenției și că nu se poate aloca nicio sumă în acest sens. Interese moratorii 34. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,74% l an. PE CES, CURTEA, LA că, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, suma de 40 000 (cca o mie) de franci francezi pentru daune morale; că această sumă va crește cu un interes simplu de 2,74% l an de la data Expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în limba franceză și apoi comunicată în scris la 28 noiembrie 2000 în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Dolle L. Loucles Grefier Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE THURIN

c. FRANCE

(

Requête n° 32033/96

)

ARRÊT

STRASBOURG

28 novembre 2000

DÉFINITIF

28/02/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention.

En l’affaire Thurin c. France,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

L. Loucaides,

président

,

M.

J.-P. Costa,

M.

P. Kūris,

M

me

F. Tulkens,

M.

K. Jungwiert,

S

ir

N

icolas

Bratza,

M

me

H.S. Greve,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 25 janvier et

7 novembre

2000

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n°

32033/96) dirigée contre la France et dont un ressortissant de cet Etat, M. Georges Thurin («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («

la Commission

») le 8

janvier

1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

Patrick Itey, avocat au barreau de Marseille (France). Le gouvernement français («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

R. Abraham, Directeur des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

3.

Le requérant se plaignait en particulier de la durée excessive d’une procédure pénale avec constitution de partie civile et invoquait l’article 6

§

1 de la Convention.

4.

La requête a été transmise à la Cour le 1

er

novembre

1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article

5

§

2 du Protocole n°

11).

5.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article

52

§

1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article

27

§

1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article

26

§

1 du règlement.

6.

Par une décision du 25

janvier

2000, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.

7.

Seul le requérant a déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article

59

§

1 du règlement).

EN FAIT

8.

Le 22 décembre 1970, le tribunal de commerce de Manosque ouvrit une procédure de règlement judiciaire à l’encontre de la société exploitée par le requérant et ses deux frères. Le 10

février

1986, les administrateurs provisoires de l’étude de M

e

G.M., le syndic nommé par le tribunal de commerce, déposèrent les états de reddition des comptes.

9.

Le 26 septembre 1985, une procédure pénale fut ouverte à l’encontre de M

e

G.M. L’information fut ouverte des chefs de faux et usage, abus de confiance, malversations et complicité.

10.

Le 11 octobre 1985, le dossier d’information fut transmis, conformément aux articles 704 à 706 du Code de procédure pénale, à une juridiction spécialisée en matière économique et financière, en l’occurrence le tribunal de grande instance de Nice.

11.

G.M. étant, au moment des faits, adjoint au maire d’Aix-en-Provence, la chambre criminelle de la Cour de cassation, par arrêt du 11 mai 1989, désigna le tribunal de grande instance de Marseille afin de poursuivre l’information, conformément aux dispositions de l’article 687 du Code de procédure pénale.

12.

Le 19 février 1991, le requérant se constitua partie civile dans la procédure en cours d'instruction devant le juge d'instruction du tribunal de grande instance de Marseille.

13.

Le 13 juin 1991, le juge d'instruction communiqua au requérant les conclusions du rapport d'expertise comptable établi le 30 mai 1991 sur les faits dénoncés contre G.M. Le 16

juillet 1991, le requérant présenta des observations sur le rapport.

14.

Par ailleurs, le 23 mai 1991, la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Aix-en-Provence déclara irrecevable la requête du procureur de la République près le tribunal de grande instance de Marseille visant à faire statuer sur la validité d’actes critiqués par G.M. dans la procédure instruite à son encontre. Le 14 novembre 1991, la chambre criminelle de la Cour de cassation cassa l’arrêt précité et renvoya le dossier devant la cour d’appel de Nîmes.

15.

Par arrêt du 19 octobre 1992, la cour d’appel de Nîmes déclara qu’il n’y avait pas lieu à annulation des actes critiqués et renvoya la cause devant le juge d’instruction de Marseille. Le 16 février 1993, la chambre criminelle de la cour de Cassation rejeta le pourvoi formé par G.M. contre l’arrêt précité de la cour d’appel de Nîmes.

16.

En outre, le 8 juillet 1991, G.M. présenta une requête aux fins de faire constater l’irrecevabilité des constitutions de partie civile, parmi lesquelles figurait celle du requérant. Le juge d’instruction rendit une ordonnance de recevabilité de constitution de partie civile le 26

septembre

17.

Le 8 janvier 1993, un nouveau juge d’instruction fut désigné, en remplacement du précédent, appelé à d’autres fonctions.

18.

Le 28 mars 1994, l'avocat du requérant demanda au juge d'instruction de l'informer des suites données à l'instruction. Le 25

mars 1995, le requérant demanda au juge d'instruction de «

relancer la procédure en cours

». Le 3

juillet 1996, il réitéra sa demande. Le 13

novembre 1996, l'avocat du requérant répéta la demande auprès du juge d'instruction, et le 14 janvier 1997 auprès du juge d'instruction nouvellement désigné.

19.

Le 3 juillet 1997, le juge d'instruction répondit qu'il envisageait de «

poursuivre l'instruction dans les meilleurs délais

».

20.

Par lettre du 24 novembre 1998, le requérant sollicita des investigations complémentaires.

21.

Le même jour, G.M. déposa une nouvelle requête devant la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Aix en Provence, tendant à l’annulation de la procédure. Le juge d’instruction décida alors de surseoir à statuer sur la demande du requérant jusqu’à la décision de la chambre d’accusation.

22.

Par arrêt du 25 novembre 1999, la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Aix en Provence rejeta les exceptions de nullité invoquées par G.M., soulignant que certaines d’entre elles avaient déjà fait l’objet de décisions judiciaires définitives.

23.

A ce jour, l'instruction de cette affaire est toujours en cours.

EN DROIT

I SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6

§

1 DE LA CONVENTION

24.

Le requérant se plaint de la durée de la procédure et invoque l’article

6

§

1 de la Convention dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

25.

Le Gouvernement n’a soumis aucun commentaire sur l’appréciation de la durée de la procédure.

26.

La Cour constate que la période à considérer a débuté le 19

février

1991, date à laquelle le requérant se constitua partie civile, et que l’affaire est actuellement pendante devant le juge d’instruction du tribunal de grande instance de Marseille. La procédure a donc, au jour de l’adoption du présent arrêt, duré plus de 9 ans et 8 mois.

27.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts Reinhardt et Slimane-Kaïd c.

France du 31

mars 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

II, §

97 et I.A. c.

France du 23

septembre 1998,

Recueil

1998

‑

VII, §

119).

28.

En l’espèce, la Cour constate que depuis le 8 janvier 1993, date à laquelle un nouveau juge d’instruction fut désigné, c’est à dire depuis plus de 7 ans et 9 mois, aucun acte d’instruction n’a été effectué, malgré les relances régulières du requérant et de son avocat. Elle note que le Gouvernement ne fournit aucune explication à cette inactivité.

Eu égard à ce qui précède, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article

6

§

1 de la Convention.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

29.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

30.

Le requérant réclame 741

270

francs français pour préjudice matériel, somme correspondant aux frais engagés en honoraires d’avocats, frais d’huissiers et d’expertises, frais de recherche au cadastre, frais divers de parking et déplacements. Il sollicite en outre la réparation d’un préjudice moral évalué à 1

000

000 francs français.

31.

Le Gouvernement considère que les frais occasionnés par la procédure interne ne peuvent être pris en compte. S’agissant du préjudice moral, il propose le versement d’une somme de 30

000

francs français.

32.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la durée de la procédure litigieuse et un quelconque dommage matériel dont le requérant aurait eu à souffrir ; elle échet donc de rejeter les prétentions de ce dernier sur ce point (voir, par exemple, l’arrêt

Arvois c.

France

, n°

38249/97, 23.11.1999, §

18).

En revanche, elle juge que le requérant a subi un tort moral certain du fait de ladite durée. Compte tenu des circonstances de la cause et statuant en équité comme le veut l’article

41, elle lui octroie 40

000

francs français à ce titre.

B.

Frais et dépens

33.

La Cour constate que le requérant ne formule aucune demande au titre des frais engagés devant les organes de la Convention et qu’aucune somme ne peut donc être allouée à ce titre.

C.

Intérêts moratoires

34.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en France à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,74

% l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR , À l’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6

§

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, la somme de 40

000

(quarante mille) francs français pour dommage moral ;

b)

que ce montant sera à majorer d

’

un intérêt simple de 2,74

% l

’

an à compter de l

’

expiration dudit délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 novembre 2000 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.

S.

Dollé

L. Loucaides

Greffière

Président