AFFAIRE DAGORN c. FRANCE

AFFAIRE DAGORN c. FRANCE (CtEDO, 2000)

În cauza Dagorn c. Franța Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Fuhrmann președintele J.-P. Costa, Tulkens Jungwiert Sir, Nicolas Bratza Traja Ugrekhelidze judecători Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 25 ianuarie și 5 septembrie 2000, Rend la hotărâre, care a fost adoptat la această ultimă dată procedura La originea cauzei se află o cerere (nr. 42175/95) îndreptată împotriva Franței și al cărei resortisant al acestui stat, Jean-Jacques Dagorn ( La 22 iunie 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Abraham, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Reclamantul se plângea în special de durata unei proceduri în fața instanțelor administrative și invoca art. 6 alineatul (1) din convenție. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului 11 la convenție [art. 2 din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu soluționarea cauzei (art. 1 din convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 1 din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 25 ianuarie 2000, camera a declarat cererea admisibilă. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din Regulamentul de procedură). ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR DE LA În 1984, reclamantul a depus o cerere în fața comisiei tehnice de orientare și de a declara că este profesionist (inclusiv COTOREP) din Loire-Atlantic, prin care s-a stabilit că este capabil să exercite un loc de muncă în sectorul public, care se încadrează în categoria C (în Loire-Atlantic sau la Paris) ; cererea sa a vizat serviciile externe și instituțiile publice (locuri de muncă în calitate de funcționar sau agent de serviciu), administrațiile centrale (locul de muncă în calitate de asistent administrativ), administrația în domeniul economiei (locul de muncă în calitate de agent de recuperare sau de înregistrare a birourilor), instituțiile de spitalizare (locul de muncă în cadrul administrației publice), posturile și telecomunicațiile (inclusiv PTT) O decizie din 30 noiembrie 1984, COTOREP a decis că handicapul reclamantului era incompatibil cu exercitarea funcțiilor legate de aceste locuri de muncă. La apelul reclamantului, comisia departamentală pentru persoanele cu handicap din Loire-Atlantic, după ce a luat cunoștință de memoriile reclamantului, ascultat la aprecierea doctorului G. în lumina certificatelor medicale care i-au fost transmise și după ce au auzit reclamantul, a confirmat data de 11 februarie 1985 decizia atacată, cu excepția locurilor de muncă ale unui agent de exploatare a PTT și a unui angajat al EDF-GDF în Loire-Atlantic sau la Paris. Reclamantul sesizează instanța administrativă a unor persoane fizice cu privire la o cerere de anulare a deciziei din 11 februarie 2005. La 7 martie 1985, președintele acestei instanțe a transmis această cerere Consiliului de Miniștri, judecător de casare competent în temeiul articolului R. 323-101 din Codul muncii. Prin hotărârea din 25 noiembrie 1987, Înalta Instanță Administrativă Casa și a anulat decizia din 11 februarie 1985 ; ea a subliniat următoarele: (...) Comisia departamentală a persoanelor cu handicap din Loire-Atlantic, după ce a considerat că, având în vedere handicapul său, [reclamantul] putea aplica postul de agent de exploatare în cadrul secretariatului din mai multe state membre ale Uniunii Europene și al personalului calificat în [Envest-GDF], este limitat să mențină decizia de respingere a deciziei adoptate de comisia tehnică (...) fără a include decizia sa de motive și, în special, fără a preciza în ce mod handicapul [de la solicitant] îl face inapt pentru exercitarea funcțiilor legate de aceste locuri de muncă. ; (i) [reclamantul] are motive întemeiate să susțină că decizia atacată este, ca atare, insuficient motivată pentru aceste locuri de muncă și trebuie să fie anulată. (...) Consiliul a dat o declarație în fața comisiei departamentale a persoanelor cu handicap din Loire-Atlantic, care, prin hotărârea din 10 decembrie 2000 februarie 1989, a anulat decizia COTOREP și a decis că reclamantul putea avea acces la posturile pe care le-a solicitat fără a preciza cu toate acestea departamentele alese. La 10 aprilie 1989, reclamantul sesizează Consiliul de la Tribunalul din 8 iulie 1992, care a declarat recursul reclamantului inadmisibil pentru lipsa de interes în acțiune. Întradevăr, Consiliul de Stat a declarat că: Comisia departamentală a lucrătorilor cu handicap (...) a anulat, la cererea reclamantului, decizia din 30 noiembrie 1984 prin care [COTOREP] a declarat că nu își îndeplinește funcțiile legate de diverse locuri de muncă rezervate. Această decizie care, în cazul în care nu precizează în mod expres în cadrul său care sunt aceste locuri de muncă, indică faptul că este vorba despre locurile de muncă solicitate de [reclamantul] prin trimiterea la vizele care dau o astfel de autorizație, recunoaște capacitatea [reclamantului] de a exercita aceste locuri de muncă, este, prin urmare, pe deplin îndreptățită la concluziile cererii sale (...) 10. Între timp, având în vedere că răspunderea pentru abaterea gravă a statului trebuia să fie angajată din cauza, printre altele, a lipsei motivării deciziei din 11 februarie 1985 și a prejudiciului rezultat din aceasta (și anume, o perioadă de mai mulți ani de la a avea acces la locurile de muncă pe care le-a solicitat și, subsecvent, la o pierdere de salarizare), reclamantul, printr-o scrisoare din 30 În noiembrie 1989, ministrul muncii depune o cerere prealabilă de despăgubire. În absența unui răspuns din partea ministrului și în temeiul articolului R. 102 alineatul (2) din Codul tribunalelor administrative și al Curților administrative de recurs, acesta a implicat o decizie implicită de respingere. Mai 1990, reclamantul sesizează instanța administrativă a unor persoane fizice cu privire la o cale de atac în scopul de a se considera că statul a fost condamnat pentru abatere grea și a obținut plata unei despăgubiri; la 13 iulie 1990 a depus un memoriu amplificativ; ministrul muncii a prezentat observații la 23 iulie 1990 și prefectul a făcut același lucru la 26 noiembrie 1990. La 21 martie 1991, reclamantul a depus o memorare suplimentară. La 6 ianuarie 1994, tribunalul administrativ a comunicat părților mijloace de ordine publică care puteau fi ridicate. Ministrul Muncii, ministrul Justiției și reclamantul au deținut o memorare suplimentară la 24, 25 și 27 ianuarie 1994. mai 1994, Tribunalul Administrativ a acceptat cererea reclamantului și i-a acordat o despăgubire de 50 000 FRF. Instanța menționată a considerat că lipsa motivării deciziei din 11 februarie 1985 dezvăluia, din partea Comisiei departamentale pentru persoanele cu handicap din Loire-Atlantice, o lipsă de apreciere a adecvării reclamantului pentru locurile de muncă publice în cauză La 8 iulie 1994, ministrul muncii a făcut apel la această hotărâre prin hotărârea din 1 februarie 1989. Martie 1995, Curtea Administrativă din Nantes a anulat hotărârea și a respins concluziile de despăgubire ale reclamantului pe următoarele motive (...) pentru a condamna statul să plătească [reclamantului] suma de 50 000 de franci, primii judecători s-au bazat pe ipoteza că lipsa motivării deciziei din 11 martie 1995 februarie 1985 (...) dezvăluia o absență a examinării de aptitudine de la mai mult decât o greșeală grea; că acest motiv, care nu este de ordine publică, nu a fost invocat de [reclamantul], care, pentru a solicita condamnarea de la   la o astfel de greșeală a fost limitat la a ridica lipsa de motivare ; (i) primii judecători, prin luarea din oficiu a unui astfel de motiv, și-au pătat judecata cu privire la acest punct de vedere; (...) că, în circumstanțele cauzei, singurul fapt pentru comisia județală a persoanelor cu handicap de a fi afectat decizia sa din 11 iulie 2001 Februarie 1985 de o lipsă de motivare nu este o greșeală grea, singura de natură să angajeze răspunderea de la adresa [reclamantului] (...) La 15 mai 1995 reclamantul a avut grijă de casarea în fața Consiliului de Stat. printr-o hotărâre din 14 ianuarie 1998, Curtea Administrativă Supremă a Tribunalului Administrativ de Primă Instanță din cauza faptului că motivul întemeiat pe lipsa de competență fizică era menționat în instanța administrativă și reținut de reclamant în unul dintre memoriile sale ulterioare. În ceea ce privește cauza și acționând în fond, Consiliul a respins cererile reclamantului din următoarele motive (...) din decizia din 11 februarie 1985 a Comisiei departamentului pentru persoanele cu handicap reiese că aceasta este pusă la dispoziția unei părți a competenței [reclamantului] diferitelor locuri de muncă pe care le aplica. ;că,în circumstanțele cauzei, singurul fapt făcut pentru comisia departamentală a persoanelor cu handicap de faptul că și-a pătat decizia din 11 februarie 1985 de o lipsă de motivare nu este o greșeală grea, numai de natură să angajeze răspunderea statului față de [reclamantul] ;că gravitatea consecințelor pe care le-ar fi dus această decizie pentru . . ....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Acesta se referă la art. 6 1 din Convenție, conform căruia orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)14. Guvernul susține că nici o perioadă de inactivitate nu este imputată instanțelor franceze. Acesta subliniază în special că, în fața instanței administrative, numărul mare de vorbitori a contribuit la prelungirea termenelor de luare a deciziilor și că procedura în fața instanței administrative a fost deosebit de rapidă. El adaugă că examinarea acțiunii reclamantului a fost complexă în justiție [pecques que que que que que que que que que que que que l que que que que quel que que que que que que que que que que que que l que l échération de l'in justice, și că acesta este motivul pentru durata foarte relativă a procedurii în fața Consiliului depe. 15. Curtea constată că perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 30 noiembrie 1989 cu depunerea cererii prealabile a reclamantului în fața ministrului muncii și se încheie la 14 ianuarie 1998 cu Hotărârea Consiliului din . Prin urmare, a durat opt ani, o lună și două săptămâni. 16. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se efectuează o procedură în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârea Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43 CEDH 2000). Comisia constată că procedura a durat patru ani în fața instanței administrative și doi ani și opt luni în fața Consiliului de Stat, în timp ce cauza nu a fost complexă nici de fapt, nici în drept. În plus, aceasta remarcă că nu există nici un element care să permită concluzia că reclamantul a contribuit în mod semnificativ la aceste termene și că comportamentul autorităților judiciare nu este lipsit de critici. În această privință, aceasta se referă în special la o perioadă de timp de aproape trei ani în fața instanței administrative, între depunerea de către prefect a unei memorii complementare (7 mai 1991) și comunicarea de către instanță a mijloacelor de ordine publică (6 ianuarie 1994). Prin urmare, cauza reclamantului nu a fost audiată într-un termen rezonabil și a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II. PRIVIND LEGĂTURA DE LA ARTICOLUL 41 DIN CONVENȚIE 17. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurentul a prezentat căi a angajat diverse cheltuieli (poșta, faxurile, telegramele și deplasările) pentru a obține o hotărâre într-un termen rezonabil (intervenții repetate la Ombudsmanul Republicii, la președintele Republicii, la Garda sigiliului și la Consiliul de Stat). În consecință, solicită 50 000 FRF pentru repararea a ceea ce este descris drept daune materiale. În plus, acesta solicită 100 000 FRF pentru daune morale. 19. Guvernul consideră că cererea reclamantului pentru daune materiale se referă în realitate la cheltuielile sale și cheltuielile de judecată. În ceea ce privește prejudiciul moral, guvernul estimează că 15 000 FRF ar fi suficiente pentru a-l repara. 20. Curtea împărtășește opinia guvernului potrivit căreia cererea reclamantului cu privire la un prejudiciu material se referă în realitate la cheltuielile și cheltuielile sale în fața instanțelor naționale și face trimitere la concluziile sale de la punctul 23 de mai jos. Comisia consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert ca urmare a duratei procedurii în litigiu. Având în vedere circumstanțele cauzei și hotărând în mod echitabil în conformitate cu prevederile articolului 41, aceasta îi acordă 30 000 FRF în acest scop. Costuri și cheltuieli de judecată 21. Reclamantul solicită plata cheltuielilor și cheltuieli de judecată pe care le-a prezentat în fața instanțelor naționale (35 000 FRF) și în fața Curții (15 000 FRF) FRF 22. Guvernul declară că o sumă de 5 000 FRF ar putea fi alocată, în mod echitabil 23. Curtea amintește că, atunci când constată o încălcare a convenției, aceasta acordă reclamantului plata cheltuielilor și a cheltuielilor de judecată pe care le-a prezentat în fața instanțelor naționale numai în măsura în care au fost angajate pentru a preveni sau corecta încălcarea respectivă (a se vedea în special Hotărârea Hertel c. Elveția din 25 august 1998, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1998, § 63 și Arvois c. Franța din 23 noiembrie 1999, [a treia secțiune], § 21, nepublicat). Acest lucru nu este în mod clar cazul în speță în ceea ce privește cheltuielile de reprezentare ale reclamantului în fața instanțelor naționale. În ceea ce privește demersurile pe care reclamantul le-a menționat, în cazul în care acestea au avut un anumit cost, acestea nu au fost de natură să accelereze procedura. Prin urmare, această parte a doleanțelor reclamantului trebuie respinsă. Pe de altă parte, Curtea consideră că suma solicitată de reclamant pentru cheltuielile sale și cheltuielile de judecată în fața Curții este rezonabilă și că acordul este în întregime. Interese moratorii 24. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,74% l an. de aceste motive, Curtea, În l în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 30 000 FRF (trent de mii de franci) pentru daune morale, precum și 15 000 FRF (quin de 1 000 de franci) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, și că aceste sume vor fi mai mari d o dobândă simplă de 2,74% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în limba franceză și apoi comunicată în scris la 26 septembrie 2000 în temeiul articolului 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Dolle W. Fuhrmann Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE DAGORN

c. FRANCE

(Requête n° 42175/98)

ARRÊT

STRASBOURG

26 septembre 2000

DÉFINITIF

26/12/2000

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention.

En l’affaire Dagorn c. France

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

W.

Fuhrmann

,

président

,

M.

J.-P.

Costa,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

K.

Jungwiert

,

Sir

Nicolas

Bratza

,

M.

K.

Traja

,

M.

M.

Ugrekhelidze

,

juges

,

et

de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 25 janvier et le 5

septembre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n°

42175/98) dirigée contre la France et dont un ressortissant de cet Etat, Jean-Jacques

Dagorn («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («

la Commission

») le 22

juin 1998 en vertu de l’ancien article

25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

Chénau, avocat au barreau de Paris. Le gouvernement français («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

R.

Abraham, Directeur des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

3.

Le requérant se plaignait en particulier de la durée d’une procédure devant les juridictions administratives et invoquait l’article

6 §

1 de la Convention.

4.

La requête a été transmise à la Cour le 1

er

novembre

1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n°

11 à la Convention (article

5

§

2 du Protocole n°

11).

5.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article

52

§

1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article

27

§

1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article

26

§

1 du règlement.

6.

Par une décision du 25

janvier 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.

7.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article

59

§

1 du règlement).

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

8.

Le requérant est un ressortissant français, né en 1952 et résidant à Saint-Herblain (Loire-Atlantique).

9.

Depuis son enfance, le requérant est atteint d’une maladie lui permettant de bénéficier du statut d’handicapé.

En 1984, le requérant introduisit une demande devant la commission technique d’orientation et de reclassement professionnel («

COTOREP

») de la Loire-Atlantique, tendant à ce qu’il soit reconnu apte à exercer un emploi dans le secteur public, relevant de la catégorie C (en Loire-Atlantique ou à Paris)

; sa demande visait les services extérieurs et établissements publics (emplois de commis ou d’agent de service), les administrations centrales (emploi d’adjoint administratif), l’administration de l’économie (emplois d’agent de recouvrement ou de constatation des bureaux), les établissements d’hospitalisation (emploi de commis d’administration), les postes et télécommunications («

PTT

») (emploi d’agent d’exploitation), Electricité de France («

EDF

») et Gaz de France («

GDF

») (employé qualifié) et l’administration de l’éducation (emploi de surveillant des muséums d’histoire naturelle).

Par une décision du 30

novembre 1984, la COTOREP décida que le handicap du requérant était «

incompatible avec l’exercice des fonctions afférentes à ces emplois

».

Sur appel du requérant, la commission départementale des handicapés de la Loire-Atlantique, après avoir pris connaissance des mémoires du requérant, entendu l’appréciation du docteur G. au vu des certificats médicaux qui lui avaient été transmis et après avoir entendu le requérant, confirma le 11

février 1985 la décision attaquée sauf en ce qui concerne les emplois d’agent d’exploitation aux PTT et d’employé à EDF-GDF à pourvoir en Loire-Atlantique ou à Paris.

Le requérant saisit alors le tribunal administratif de Nantes d’une demande tendant à l’annulation de la décision du 11

février 1985 et au renvoi de l’affaire devant la commission départementale des handicapés. Le 7 mars 1985, le président dudit tribunal transmit cette requête au Conseil d’Etat, juge de cassation compétent en vertu de l’article R. 323-101 du code du travail. Par un arrêt du 25

novembre 1987, la haute juridiction administrative cassa et annula pour défaut de motivation la décision du 11

février 1985

; elle souligna ce qui suit

:

«

(...)

La commission départementale des handicapés de la Loire-Atlantique, après avoir jugé que, compte tenu de son handicap, [le requérant] pouvait postuler les emplois d’agent d’exploitation au secrétariat d’Etat aux PTT et d’employé qualifié à [EDF-GDF], s’est bornée à maintenir en ce qui concerne les autres emplois postulés par [le requérant] la décision de rejet prise par la commission technique (...) sans assortir sa décision de motifs et notamment sans préciser en quoi le handicap [du requérant] le rendait inapte à l’exercice des fonctions afférentes à ces emplois

; qu’ainsi, [le requérant] est fondé à soutenir que la décision attaquée est, en tant qu’elle concerne lesdits emplois, insuffisamment motivée et doit être annulée. (...)

»

Le Conseil d’Etat renvoya l’affaire devant la commission départementale des handicapés de la Loire-Atlantique, laquelle, par un jugement du 10

février 1989, annula la décision de la COTOREP et décida que le requérant pouvait accéder aux postes qu’il avait demandés sans préciser toutefois les départements choisis.

Le 10

avril 1989, le requérant saisit le Conseil d’Etat qui, par arrêt en date du 8

juillet 1992, déclara le pourvoi du requérant irrecevable pour défaut d’intérêt à agir. En effet, le Conseil d’Etat releva que «

la commission départementale des travailleurs handicapés (...) a, à la demande [du requérant], annulé la décision en date du 30

novembre 1984, par laquelle la [COTOREP] l’a déclaré inapte à l’exercice des fonctions afférentes à divers emplois réservés

; qu’ainsi cette décision qui, si elle ne précise pas expressément dans son dispositif quels sont ces emplois, y indique qu’il s’agit des emplois demandés par [le requérant] en renvoyant aux visas qui en donnent l’énumération, reconnaît l’aptitude [du requérant] à exercer lesdits emplois, fait donc intégralement droit aux conclusions de sa demande (...)

».

10.

Entre temps, estimant que la responsabilité pour faute lourde de l’Etat devait être engagée en raison notamment du défaut de motivation de la décision du 11

février 1985 et du préjudice en résultant (à savoir, l’impossibilité pendant plusieurs années d’accéder aux emplois qu’il avait demandés et, subséquemment, une perte de salaires), le requérant, par un courrier du 30

novembre 1989, saisit le ministre du Travail d’une demande préalable en indemnisation. En l’absence de réponse du ministre et en vertu de l’article R.

102 alinéa

2 du code des tribunaux administratifs et des cours administratives d’appel, il en résulta une décision implicite de rejet.

Le 31

mai 1990, le requérant saisit le tribunal administratif de Nantes d’une requête aux fins de voir l’Etat condamné pour faute lourde et obtenir le versement d’une indemnité

; il déposa un mémoire ampliatif le 13

juillet 1990. Le ministre du Travail déposa des observations le 23

juillet 1990 et le préfet fit de même le 26

novembre 1990. Le 21

mars 1991, le requérant déposa un mémoire complémentaire

; le préfet fit de même le 7

mai 1991. Le 6

janvier 1994, le tribunal administratif communiqua aux parties des moyens d’ordre public susceptibles d’être soulevés. Le ministre du Travail, le ministre de la Justice et le requérant déposèrent un mémoire complémentaire les 24, 25 et 27

janvier 1994 respectivement. L’audience eut lieu le 14

avril 1994.

11.

Par un jugement du 10

mai 1994, le tribunal administratif accéda à la demande du requérant et lui alloua une indemnité de 50

000

FRF. Ledit tribunal estima que le défaut de motivation de la décision du 11

février 1985 révélait, de la part de la commission départementale des handicapés de Loire-Atlantique, une absence d’examen de l’aptitude du requérant aux emplois publics concernés

; il jugea que le requérant avait ainsi été empêché de suivre les épreuves d’aptitude professionnelle à l’exercice des emplois auxquels il était candidat jusqu’à la session postérieure au jugement du 10

février 1989.

12.

Le 8

juillet 1994, le ministre du Travail fit appel de ce jugement. Par un arrêt du 1

er

mars 1995, la cour administrative d’appel de Nantes annula le jugement et rejeta les conclusions indemnitaires du requérant aux motifs suivants

:

«

(…)

pour condamner l’Etat à verser [au requérant] la somme de 50

000

francs, les premiers juges se sont fondés sur la circonstance que le défaut de motivation de la décision du 11

février 1985 (...) révélait une absence d’examen d’aptitude de l’intéressé constitutive d’une faute lourde

; que ce moyen, qui n’est pas d’ordre public, n’avait pas été invoqué par [le requérant], lequel, pour demander la condamnation de l’Etat à raison d’une telle faute s’était borné à soulever le défaut de motivation

; qu’ainsi les premiers juges, en soulevant d’office un tel moyen, ont entaché leur jugement sur ce point d’irrégularité

; (...) que dans les circonstances de l’affaire, le seul fait pour la commission départementale des handicapés d’avoir entaché sa décision du 11

février 1985 d’une insuffisance de motivation n’est pas constitutif d’une faute lourde, seule de nature à engager la responsabilité de l’Etat envers [le requérant] (...)

»

Le 15

mai 1995 le requérant se pourvut en cassation devant le Conseil d’Etat. Par un arrêt du 14

janvier 1998, la haute juridiction administrative cassa l’arrêt de la cour administrative d’appel au motif que le moyen tiré de l’absence d’examen de l’aptitude physique était énoncé dans la requête introductive d’instance devant le tribunal administratif et repris par le requérant dans l’un de ses mémoires ultérieurs. Evoquant l’affaire et statuant au fond, le Conseil d’Etat rejeta les demandes du requérant aux motifs suivants

:

«

(...)

il ressort des énonciations de la décision en date du 11

février 1985 de la commission départementale des handicapés que celle-ci s’est livrée à une appréciation de l’aptitude [du requérant] aux différents emplois qu’il postulait

; que, dans les circonstances de l’affaire, le seul fait pour la commission départementale des handicapés d’avoir entaché sa décision du 11 février 1985 d’une insuffisance de motivation n’est pas constitutif d’une faute lourde, seule de nature à engager la responsabilité de l’Etat envers [le requérant]

; que la gravité des conséquences qu’aurait entraîné cette décision pour l’intéressé est, par elle-même, sans influence sur l’appréciation de la gravité de la faute (...)

».

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

13.

Le requérant se plaint de

la durée de la procédure en responsabilité de l’Etat pour faute lourde qu’il a conduite devant les juridictions administratives.

Il invoque l’article 6

§

1 de la Convention aux termes duquel

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (…) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

14.

Le Gouvernement soutient qu’aucune période d’inactivité n’est imputable aux juridictions françaises. Il souligne en particulier que, devant le tribunal administratif, la multiplicité des intervenants contribua à l’allongement des délais d’instruction et que la procédure devant la cour administrative d’appel fut particulièrement rapide. Il ajoute que l’examen du recours du requérant était complexe en droit puisqu’il s’agissait de déterminer si la juridiction administrative avait commis une faute lourde susceptible d’engager la responsabilité de l’Etat à raison du fonctionnement défectueux de la justice, et que là se trouve la raison de la très relative durée de la procédure devant le Conseil d’Etat.

15.

La Cour constate que la période à considérer a débuté le 30

novembre 1989 avec le dépôt de la demande préalable du requérant devant le ministre du Travail et s’est achevée le 14

janvier 1998 avec l’arrêt du Conseil d’Etat. Elle a donc duré huit

ans, un

mois et deux

semaines.

16.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt

Frydlender c. France

[GC], n°

30979/96, §

43, CEDH

2000).

Elle constate que la procédure a duré quatre

ans devant le tribunal administratif et deux

ans et huit

mois devant le Conseil d’Etat alors que l’affaire n’était complexe ni en fait ni en droit. Elle note par ailleurs qu’aucun élément ne permet de conclure que le requérant a contribué notablement à ces délais et que le comportement des autorités judiciaires n’est pas exempt de critiques. A cet égard, elle relève en particulier un temps mort de presque trois ans devant le tribunal administratif, entre le dépôt par le préfet d’un mémoire complémentaire (le 7

mai 1991) et la communication par le tribunal de moyens d’ordre public (le 6

janvier 1994).

Partant, la cause du requérant n’a pas été entendue dans un délai raisonnable et il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

17.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

18.

Le requérant expose qu’il a engagé divers frais (courriers, télécopies, télégrammes et déplacements) afin d’obtenir un jugement dans un délai raisonnable (interventions répétées auprès du médiateur de la République, du Président de la République, du Garde des sceaux et du Conseil d’Etat). Il réclame en conséquence 50

000

FRF en réparation de ce qu’il qualifie de «

dommage matériel

». Il demande en outre 100

000

FRF pour dommage moral.

19.

Le Gouvernement estime que la demande du requérant au titre d’un dommage matériel a trait en réalité à ses frais et dépens. Quant au préjudice moral, le Gouvernement estime que 15

000

FRF suffiraient à le réparer.

20.

La Cour partage l’avis du Gouvernement, selon lequel la demande du requérant au titre d’un préjudice matériel se rapporte en réalité à ses frais et dépens devant les juridictions nationales. Elle renvoie sur ce point à ses conclusions figurant au paragraphe

23 ci-dessous.

Elle juge que le requérant a subi un tort moral certain du fait de la durée de la procédure litigieuse. Compte tenu des circonstances de la cause et statuant en équité comme le veut l’article

41, elle lui octroie 30

000

FRF à ce titre.

B.

Frais et dépens

21.

Le requérant sollicite le paiement des frais et dépens qu’il a exposés devant les juridictions nationales (35

000

FRF) et devant la Cour (15

000

FRF).

22.

Le Gouvernement déclare qu’«

une somme de 5

000

FRF pourrait être allouée, en équité

».

23.

La Cour rappelle que lorsqu’elle constate une violation de la Convention, elle n’accorde au requérant le paiement des frais et dépens qu’il a exposés devant les juridictions nationales que dans la mesure où ils ont été engagés pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation (voir, notamment, l’arrêt Hertel c.

Suisse du 25

août 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998, §

63, et Arvois c.

France du 23

novembre 1999, [troisième section], §

21, non publié). Tel n’est à l’évidence pas le cas en l’espèce s’agissant des frais de représentation du requérant devant les juridictions nationales. Quant aux démarches dont le requérant fait état, si elles ont vraisemblablement eu un certain coût, elles n’étaient pas de nature à accélérer la procédure. Cette partie des doléances du requérant doit donc être rejetée.

La Cour estime par contre que le montant réclamé par le requérant au titre de ses frais et dépens devant la Cour est raisonnable et l’accorde en entier.

C.

Intérêts moratoires

24.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en France à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,74

% l

’

an.

par ces motifs, la cour, À l’unanimitÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

2.

Dit

que l

’

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, 30

000

FRF (trente mille francs) pour dommage moral, ainsi que 15

000

FRF (quinze mille francs) pour frais et dépens, et que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,74

% l

’

an à compter de l

’

expiration dudit délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

26 septembre 2000 en application de l’article

77 §§

2 et 3 du règlement.

S.

Dollé

W. Fuhrmann

Greffière

Président