SECȚIUNEA A TREIA CAUZA DACHAR c. FRANȚA (Cercetarea nr. 42338/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 10 octombrie 2000 DEFINITIVF 10/01/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din W. Fuhrmann, J.-P. Costa, P. Kūris, F. Tulkens, K. Jungwiert, Nicolas Bratza, K. Traja judecători Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 6 iunie și 19 septembrie 2000, Rend la chetă că aici, adoptat la această ultimă dată procedura A la originea cauzei se găsește o cerere (nr. 423398/98) îndreptată împotriva Republicii Franceze și inclusiv un resortisant al acestui stat, dl Jean Dachar ( La 24 ianuarie 1998, în conformitate cu art. 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor la lape și a libertăților fundamentale ( 1 din Convenție, reclamantul s-a plâns în principal de durata unei proceduri penale pe baza unei plângeri împotriva a două persoane împotriva părții civile pentru abuz de încredere. September 1998, Comisia (Camera a doua) a decis să aducă cauza întemeiată pe durata procedurii la cunoștința guvernului francez ( Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la convenție (art. 2 din protocolul menționat). În conformitate cu art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, președintele Curții, dl Wildhaber, a atribuit cauza celei de a treia secțiuni. Prin decizia din 6 iunie 2000, camera a declarat cererea admisibilă cu privire la motivul privind durata procedurii. ÎN FAVOAREA reclamantului, de naționalitate franceză, născută în 1958, rămâne la Primelles (Dragă). În 1993, reclamantul i-a plătit domnului B. suma de 42 000 FRF trebuia să servească la refacerea acoperișului unei case pe care o cumpărase, iar acest antreprenor, care putea să-și ducă la bun sfârșit lucrările, l-a chemat pe dl S. S. pentru a-și lua locul. În martie 1994, reclamantul a depus o plângere în fața decanului judecătorilor de la Tribunalul de Mare Instană din Bourges împotriva domnului La 25 mai 1994, instanța de judecată a adresat recurentului să precizeze dacă intenionează să se constituie parte civilă și, în al treilea rând, să califice faptele. printr-o ordonană din 8 iunie 1994, instanța de judecată a stabilit cuantumul consemnării la 3 000 FRF, care urmează să fie plătită înainte de 8 septembrie 1994. Din textul acestei ordonanțe reiese că plângerea înregistrată a fost o plângere cu constituție de părți civile împotriva dlor S. și B., pentru abuz de încredere. La 21 octombrie 1994, ajutorul juridic parțial a fost acordat reclamantului. noiembrie 1994, magistratul instructor a declarat constituirea unei părți civile a reclamantului inadmisibilă pe motiv că acesta nu a depus consemnarea solicitată. Se pare că, la 6 ianuarie 1995, un ofițer de poliție judiciară care acționează în cadrul comisiei de recurs, reclamantul își va reiniția plângerea și că aceaceasta a fost înregistrată la 13 ianuarie 1995. În ianuarie 1995, a fost exceptat de la consemnare. Reclamantul a fost audiat de instanță la 12 aprilie 1995 și, în aceeași lună, dnii S. și B. au fost acuzați. Judecătorul din partea dlui S. în primă instanță la 16 ianuarie 1996 și dl B. la 26 aprilie 1996. martie 1997 și, în aceeași zi, instanța judecătorului judecătoresc înculpat cu un aviz de sfârșit de informație. Ordinul de a fi comunicat a fost emis la 10 aprilie 1997 și rechiziționarea definitivă la 23 iulie 1997. Prin ordonanța din 1 septembrie 1997, judecătorul judecător a dispus trimiterea celor doi întreprinzători la tribunalul corecțional din Bourges. printr-o hotărâre din 23 iulie 1997 În decembrie 1997, tribunalul corecțional l-a declarat pe dl S. vinovat de abuz de încredere și l-a condamnat la patru luni de închisoare cu suspendare și detenție timp de trei ani, precum și obligația de a repara prejudiciile cauzate de infracțiune (art. 132 45 din Codul penal); Tribunalul l-a condamnat, de asemenea, să plătească reclamantului 61 000 FRF, precum și 50 000 FRF pentru daune și dobânzi. B. a fost condamnat în mod implicit de același șef la patru luni de închisoare fermă și la plata către reclamant a 42 000 FRF și a 50 000 FRF de despăgubiri. 10. La 31 decembrie 1997, domnul S. a solicitat această hotărâre. La 30 mai 1998, dl B. B. a formulat opoziție cu privire la hotărârea din 23 decembrie 1997 în fața tribunalului corecțional din Bourges care, la 11 septembrie 1998, și-a confirmat judecata anterioară cu privire la acțiunea civilă a reclamantului În ceea ce privește acțiunea publică, el a acordat suspendarea cu punerea la îndoială a dlui în legătură cu VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 12. Reclamantul se plânge de durata procedurii. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare 13. Punctul de plecare al perioadei care trebuie luată în considerare ridică controverse. Potrivit reclamantului, procedura a început de la începutul anului 1994, atunci când a prezentat plângerea sa în fața decanului de judecătorii de pendin. Curtea constată că guvernul nu oferă niciun element care să confirme afirmația sa. Comisia observă că documentele furnizate de părți nu permit stabilirea cu certitudine a evenimentelor procedurale anterioare lunii ianuarie 1995. Cu toate acestea, se pare că plângerea depusă în martie 1994 de reclamant era incompletă și că, la 25 ianuarie 1995, Mai 1994, instanța de judecată i-a cerut să precizeze dacă acesta intenționa să se constituie parte civilă și, în cazul de față, să califice faptele denunțate. Reclamantul a furnizat, probabil, informațiile solicitate, deoarece ordonanța din 8 iunie 1994 de stabilire a consemnației menționează o plângere cu constituție de părți civile împotriva dlui. S. și B. pentru abuz de încredere. Ulterior, la 14 noiembrie 1994, magistratul instructor a declarat constituirea părții civile inadmisibile a reclamantului pe motiv că acesta din urmă nu a plătit consemnarea solicitată. În ianuarie 1995, a fost convocat de un ofițer de poliție judiciară care acționa în cadrul comisiei de recurs, pentru a confirma plângerea sa și, printr-o ordonanță din 27 ianuarie 1995, judecătorul l-a eliberat de consemnare. În aceste împrejurări, Curtea consideră că este necesar să se considere că procedura a început în momentul în care reclamantul și-a completat plângerea ca răspuns la cererea instanței judecătorești, fie cel târziu la începutul lunii iunie 1994. 14. În ceea ce privește sfârșitul perioadei care urmează să fie luată în considerare, aceasta corespunde datei de 11 iunie 1998 (hotărârea Tribunalului de apel din Bourges) în ceea ce privește acțiunea civilă împotriva M. S. și la 11 septembrie 1998 (judecarea tribunalului corecțional din Bourges care hotărăște la opoziție) în ceea ce privește acțiunea civilă împotriva domnului B. Prin urmare, procedura a durat patru ani în primul caz și patru ani și trei luni în al doilea caz, pentru două instanțe în fiecare caz. Cu privire la observația art. 6 alin. (1) din Convenția 15. Guvernul susține că întârzierea în prelucrarea cauzei este cauzată de dificultățile de localizare ale dlui B. El consideră că autoritățile judiciare au manifestat toată diligența necesară, dar recunoaște că complexitatea cazului nu a fost Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârea Pelioire și Sassi c. Franța din 25 martie 1999 [GC], nr. 25444/94, § 67, CEDH 1999 II). Curtea arată că instanța judecătorească a pronunțat trimiterea dlui B. și a dlui S. la instanța de judecată ca, la 1 septembrie 1997, să fie mai mult de trei ani de la constituirea părții civile a reclamantului. Singura explicație pe care guvernul o dă în această privință este că dl B. a fost dificil de localizat, ceea ce nu poate, în principiu, să fie reprovocat reclamantului. În cele din urmă, în cele din urmă, dl B. a fost judecat în mod implicit. În plus, cauza nu a fost complexă nici de fapt, nici în drept. În cele din urmă, reclamantul a atras de mai multe ori atenția instanței judecătorești asupra împrejurării întîmpinate ; Curtea consideră că, în aceste condiții, procedura în cauză era în favoarea unui tratament nal al cauzei. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că, în pofida vitezei procedurii în fața instanțelor de judecată, cauza reclamantului nu a fost ascultată într-un termen rezonabil. 1 din Convenție. II. PRIVIND LEGĂTURA DE LA ARTICOLUL 41 DIN CONVENȚIE 17. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Curtea consideră că reclamantul a suferit o eroare morală certă ca urmare a duratei procedurii. Având în vedere circumstanțele cauzei și hotărând în mod echitabil în conformitate cu prevederile articolului 41, aceasta îi acordă 20 000 FRF în acest scop. Alte cereri 20. Reclamantul solicită abolirea taxelor care trebuie datorate în statul membru respectiv 21. Curtea reamintește că art. 41 nu îi conferă competența de a adresa un astfel de ordin unui stat contractant (a se vedea, de exemplu, mutatis mutandis, Hotărârile Saidi c. Franța din 20 septembrie 1993, seria A nr. 261 C, p. 57 alin. 47 și Selmuni c. Franța din 28 iulie 1999, § 126). Interese moratorii 22. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Franța la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 2,74% l an. de aceste motive, instanța, în l .unanimitÉ, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 20 000 (80 000) franci francezi pentru daune morale, și că această sumă va crește cu o dobândă simplă de 2,74% l an de la expirarea termenului menționat și până la plata respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 10 octombrie 2000 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Dolle W. Fuhrmann Modululer Președintele
TROISIÈME SECTION
c. FRANCE
(Requête n° 42338/98)
ARRÊT
10 octobre 2000
10/01/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention.
En l’affaire Dachar c. France
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
M.
J.-P. Costa,
M.
M
me
M.
S
ir
Nicolas
Bratza,
M.
,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 6
juin et 19
septembre 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n°
42338/98) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Jean
Dachar («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») le 24
janvier 1998 en vertu de l’ancien article
25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 22
juillet 1998.
2.
Sous l’angle de l’article
6 §
1 de la Convention, le requérant se plaignait essentiellement de la durée d’une procédure pénale sur plainte avec constitution de partie civile contre deux personnes, pour abus de confiance.
Le 15
septembre 1998, la Commission (deuxième chambre) a décidé de porter le grief tiré de la durée de la procédure à la connaissance du gouvernement français (« le Gouvernement »), en l’invitant à présenter par écrit des observations sur sa recevabilité et son bien-fondé. Elle a déclaré la requête irrecevable pour le surplus.
3.
Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article
5
§
2 dudit Protocole).
5.
Conformément à l’article
52 §
1 du règlement de la Cour, le président de la Cour, M.
L.
Wildhaber, a attribué l’affaire à la troisième section.
6.
Par décision du 6
juin 2000, la chambre a déclaré la requête recevable quant au grief relatif à la durée de la procédure.
7.
Le requérant, de nationalité française, né en 1958, demeure à Primelles (Cher).
8.
En 1993, le requérant versa à M.
000
FRF devant servir à la réfection de la toiture d’une maison dont il avait fait l’acquisition. Cet entrepreneur n’ayant pu mener les travaux à bien, il fit appel à M.
000
FRF à ce dernier pour la réfection des combles, travaux qui ne furent jamais effectués.
En conséquence, le 21
mars 1994, le requérant déposa une plainte devant le doyen des juges d’instruction du tribunal de grande instance de Bourges contre M.
S.
Le 25
mai 1994, le juge d’instruction demanda au requérant de préciser s’il entendait se constituer partie civile et, dans l’affirmative, de qualifier les faits.
Par une ordonnance du 8
juin 1994, le juge d’instruction fixa le montant de la consignation à 3
000
FRF, à verser avant le 8
septembre 1994. Il ressort du texte de cette ordonnance que la plainte enregistrée était une plainte avec constitution de partie civile contre MM.
Le 21
octobre 1994, l’aide juridictionnelle partielle fut accordée au requérant.
Le 14
novembre 1994, le magistrat instructeur déclara la constitution de partie civile du requérant irrecevable au motif que celui-ci n’avait pas versé la consignation demandée.
Il semble que, le 6
janvier 1995, entendu par un officier de police judiciaire agissant sur commission rogatoire, le requérant réitéra sa plainte et que celle-ci fut enregistrée le 13
janvier 1995. Par une ordonnance du 27
janvier 1995, il fut dispensé de consignation.
Le requérant fut entendu par le juge d’instruction le 12
avril 1995 et, au courant du même mois, MM.
Le juge d’instruction entendit M.
janvier 1996, et M.
avril 1996.
Une confrontation eut lieu le 21
mars 1997 et, le même jour, le juge d’instruction rendit un avis de fin d’information. L’ordonnance de soit communiqué fut prise le 10
avril 1997 et le réquisitoire définitif le 23
juillet 1997.
Par une ordonnance du 1
er
septembre 1997, le juge d’instruction ordonna le renvoi des deux entrepreneurs devant le tribunal correctionnel de Bourges.
9.
Par un jugement du 23
décembre 1997, le tribunal correctionnel déclara M.
mois d’emprisonnement avec sursis et mise à l’épreuve pendant trois
ans ainsi que l’obligation de réparer les dommages causés par l'infraction (article
132
‑
45 du code pénal)
; le tribunal le condamna également à verser au requérant 61
000
FRF ainsi que 50
000
FRF de dommages et intérêts. M.
mois d’emprisonnement ferme et au paiement au requérant de 42
000
FRF et 50
000
FRF de dommages et intérêts.
10.
Le 31
décembre 1997, M.
juin 1998, la cour d’appel de Bourges requalifia les faits en délit d’escroquerie et confirma le jugement déféré tant sur la culpabilité que sur la peine et les intérêts civils.
11.
Le 30
mai 1998, M.
décembre 1997 devant le tribunal correctionnel de Bourges lequel, le 11
septembre 1998, confirma son jugement précédent sur l’action civile du requérant
; sur l’action publique, il accorda le sursis avec mise à l’épreuve à M.
B.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE
6 §
12.
Le requérant se plaint de la durée de la procédure. Il invoque en substance l’article
6 §
1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes sont les suivantes
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (…) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
».
A.
Période à prendre en considération
13.
Le point de départ de la période à considérer porte à controverse. Selon le requérant, la procédure a débuté dès le début de l’année 1994, lorsqu’il déposa sa plainte devant le doyen des juges d’instruction. Le Gouvernement réplique qu’elle n’a débuté que le 13
janvier 1995, date à laquelle «
la plainte avec constitution de partie civile qui a effectivement conduit à la mise en mouvement de l’action publique
» aurait été formulée.
La Cour constate que le Gouvernement ne fournit aucun élément de nature à corroborer son affirmation.
Elle relève que les pièces fournies par les parties ne permettent pas de déterminer avec certitude les événements procéduraux antérieurs au mois de janvier 1995. Il semble cependant en ressortir que la plainte déposée en mars 1994 par le requérant était incomplète et que, le 25
mai 1994, le juge d’instruction lui demanda de préciser s’il entendait se constituer partie civile et, dans l’affirmative, de qualifier les faits dénoncés. Le requérant a vraisemblablement rapidement fourni les renseignements demandés puisque l’ordonnance du 8
juin 1994 fixant la consignation fait état d’une plainte avec constitution de partie civile contre MM.
novembre 1994, le magistrat instructeur déclara la constitution de partie civile du requérant irrecevable au motif que celui-ci n’avait pas versé la consignation demandée. L’aide juridictionnelle partielle avait cependant entre-temps (le 21
octobre 1994) été accordée au requérant
; le 6
janvier 1995, il fut convoqué par un officier de police judiciaire agissant sur commission rogatoire pour, selon ses dires, «
confirmer
» sa plainte et, par une ordonnance du 27
janvier 1995, le juge d’instruction le dispensa de consignation.
Dans ces circonstances, la Cour estime qu’il y a lieu de considérer que la procédure a débuté au moment où le requérant a complété sa plainte en réponse à la demande du juge d’instruction, soit au plus tard au début du mois de juin 1994.
14.
Quant au terme de la période à considérer, il correspond au 11
juin 1998 (arrêt de la cour d’appel de Bourges) pour ce qui concerne l’action civile contre M.
septembre 1998 (jugement du tribunal correctionnel de Bourges statuant sur opposition) pour ce qui concerne l’action civile contre M.
ans dans le premier cas, et quatre
ans et trois
mois dans le second, pour deux instances dans chaque cas.
B.
Sur l’observation de l’article 6 § 1 de la Convention
15.
Le Gouvernement soutient que le retard dans le traitement de l’affaire est imputable aux difficultés de localisation de M.
déterminante
».
16.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt
Pélissier et Sassi c. France
du 25
mars 1999 [GC], n°
25444/94, §
1999
‑
II).
La Cour relève que le juge d’instruction n’ordonna le renvoi de MM.
er
septembre 1997, soit plus de trois
ans après la constitution de partie civile du requérant. La seule explication que donne le Gouvernement à cet égard est que M.
; d’ailleurs, en fin de compte, M.
–
avérée
– qu’il ne disposait que de revenus limités et que sa situation financière était devenue plus que précaire à la suite de l’abus de confiance dont il était question
; la Cour estime que dans ces conditions, l’enjeu de la procédure pour l’intéressé militait en faveur d’un traitement diligent de l’affaire.
Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que, nonobstant la rapidité de la procédure devant les juridictions de jugement, la cause du requérant n’a pas été entendue dans un délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
17.
Aux termes de l
’
article
41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
18.
Le requérant demande que l’Etat défendeur soit condamné à lui verser 600
000
FRF.
19.
La Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain du fait de la durée de la procédure. Compte tenu des circonstances de la cause et statuant en équité comme le veut l’article
41, elle lui octroie 20
000
FRF à ce titre.
B.
Autres demandes
20.
Le requérant demande l’«
abolition
des taxes à devoir à l’Etat
» ainsi que le «
blanchiment de [s]on dossier à la banque de France et à [s]a banque
».
21.
La Cour rappelle que l’article 41 ne lui donne pas compétence pour adresser une telle injonction à un Etat contractant (voir, par exemple,
mutatis mutandis
, les arrêts Saïdi c.
France du 20
septembre 1993, série
A n°
261
‑
C, p.
57, §
47 et Selmouni c.
France du 28
juillet 1999, §
126).
C.
Intérêts moratoires
22.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en France à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,74
% l
’
an.
par ces motifs, la cour, À l’unanimitÉ,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 20
000 (vingt mille) francs français pour dommage moral, et que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 2,74
% l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 10
octobre 2000 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.
S.
Dollé
Greffière
Président