AFFAIRE JULIEN c. FRANCE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA IULIEN c. FRANȚA (solicitarea nr. 42776/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 14 noiembrie 2002 DEFINITIVF 21/05/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Julien c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress , președinte, Caflisch Kūris Zupančič Hedigan mei Tsatsa-Nikolovska H.S. Greve , judecători, și al domnului Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 25 aprilie și 24 octombrie 2002, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această ultimă dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 42276/98) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, dl Lucien Julien ( Ofițerul său, Ronny Abraham, director pentru afaceri juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Reclamantul se plângea în fața instanțelor în special de durata procedurilor administrative. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] ca urmare a deportării dlui J.-P. Costa, judecător ales în temeiul Franței (art. 28 din Regulamentul de procedură), președintele Camerei a invitat guvernul să îi spună dacă intenționează să desemneze pentru a-și înscena un alt judecător ales sau o altă persoană care îndeplinește condițiile prevăzute la art. 21 alineatul (1) din convenție [art. 27 alineatul (2) din convenție și art. 29 alineatul (1) din regulament]. Guvernul a răspuns la întrebarea "nu" intenționa să utilizeze posibilitatea pe care i-o oferă art. 29 alineatul (1) și pe care o încredința înțelepciunii Curții pentru a completa formarea de judecată; în consecință, președintele camerei l-a desemnat pe dl Kūris, judecător ales în temeiul Lituaniei. Prin decizia din 25 aprilie 2002, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise pe fondul cauzei (art. 1 din regulament). ÎN FAVOAREA reclamantului se declară proprietarul unui canal, al unui baraj și al unei întreprinderi hidroelectrice situate pe teritoriul a două comune, Varangeville și Saint-Nicolas-de-Port. A. Prima procedură 10. La 17 noiembrie 1986, reclamantul a înaintat o cerere Tribunalului Administrativ din Nancy prin care se urmărea ca municipalitatea Saint-Nicolas-de-Port să fie declarată răspunzătoare pentru daunele aduse instalației sale hidroelectrice din Champy La 13 octombrie 1986, președintele Tribunalului a emis o expertiză. La 5 martie 1987, raportul de competență a fost depus 12. La 27 noiembrie 1989, reclamantul a înaintat o a doua cerere în fața instanței care intenționa ca această comună să fie declarată răspunzătoare pentru pierderea producției centralei sale din Saint-Nicolas-de-Port ca urmare a intervenției din partea comunei. 13. printr-o hotărâre din 11 iulie 1991, tribunalul a alăturat ambele cereri. El le-a respins în termenii următori (...) Cu privire la responsabilitatea care se aplică în temeiul articolelor 6 și 10 din decretele prefectului de Morethe și Moselle din data de 11 ianuarie 1935 care sunt opozabile [reclamantului], acesta este obligat să asigure înălțarea așa-numitului canal de filare și a canalului de scurgere al instalației sale Champy ;că deficiența sa l-a determinat pe primarul comunei Saint-Nicolas-de-Port să intervină la 19 mai 1982, în conformitate cu dispozițiile articolului 10 din decretele supraevocate, pentru a asigura, în locul său, o scurgere a apelor compatibilă cu salubritatea publică prin ridicarea supapelor stației Champy ; că, în cazul în care modalitățile de intervenție a funcționarilor comunei sunt la origine cel puțin o parte din tulburările care afectează instalațiile [reclamantului], rezultă din laminarea, pe de o parte, că reclamantul nu și-a menținut instalațiile într-o stare de întreținere care să permită intervenții ușoare, pe de altă parte, și conform propriilor sale termeni, că el însuși nu avea acces la mecanismele de ridicare a supapelor stației Champy ; că, în aceste condiții, daunele cauzate la 19 mai 1982 fiind cauzate exclusiv de neglijența reclamantului, acesta nu este întemeiat să caute responsabilitatea comunei pe motiv de dezordine a pierderilor din exploatare (...) [reclamantul] se limitează la producerea unor calcule teoretice care nu pot stabili că producția instalațiilor sale a fost afectată de intervențiile supraevocate. (...) 14. Reclamantul a intervenit în apelul de judecată. Prin hotărârea din 31 decembrie 1992, instanța administrativă dapp a lui Nancy a respins cererea considerând că: (...) Manevrele sus-vocate au fost efectuate pe baza articolului 10 din lacună al prefectului de Morethe și Moselle din data de 11 ianuarie 1935 privind decontarea de apă aplicabilă titularului autorizației de a dispune de energia Morethei din Saint-Nicolas-de-Port prin intermediul canalului așa-numit "Filatures" ; (...) care rezultă din legislația privind poliția și conservarea apelor, în special art. 111 din Codul rural, numai atunci când primarul își exercită competențele conferite de dispozițiile supra-rechemate, acesta acționează ca agent al statului membru ; că, în consecință, numai responsabilitatea pentru lamaie este probabil să fie angajată din cauza manevrelor de pliere ordonate de primarul din Saint-Nicolas-de-Port ; căi ... care tinde la condamnarea comunei (...) este prost direcționată (...) 15. La 18 martie 1993, reclamantul a formulat un recurs în fața Consiliului de Stat. Prin hotărârea din 10 februarie 1997, Consiliul a pronunțat recursul la Tribunalul Administrativ de Primă Instanță pentru neregulile procedurii și, prin soluționarea cauzei pe fond, a respins recursul în termeni identici cu cei ai Curții Administrative de Apel. B. a doua procedură 16. La 28 decembrie 1989, reclamantul a înaintat o cerere Tribunalului Administrativ din Nancy privind recunoașterea drepturilor sale întemeiate în titlu pe amenajarea hidroelectrică a Varangeville și Saint-Nicolas-de-Port și anularea pentru exces de putere a două decrete din 1935 de reglementare a utilizării de energie hidraulică pentru centralele electrice din Butte și Champy 17. Prin hotărârea din 11 iulie 1991, tribunalul a respins cererea reclamantului și a considerat, printre altele, că concluziile reclamantului, care urmăreau prin interpretarea unor texte vechi să declare că instituțiile din "Butte" și "Champy" aveau o existență legală, nu erau admisibile. 18. La 26 septembrie 1991, reclamantul a anulat hotărârea în fața Consiliului de Stat. 19. Prin Hotărârea din 10 februarie 1997, Consiliul de Stat, evocând cererea în interpretare prezentată de solicitant, după anularea hotărârii în această privință, declarația nefondată (...) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . A fost construită în 1851 pe domeniul public și, prin urmare, a fost supusă normelor privind domanialitatea publică; întrucât, prin urmare, reclamantul nu poate pretinde că deține un drept întemeiat în temeiul acestei fabrici; pe de altă parte, din piesele din dosar reiese că fabrica Champy, creată în 1516, a fost vândută ca bun național la 19 decembrie 1791 ; (...) exploatarea sa nu putea rezulta decât dintr-o autorizație administrativă; întrucât, în consecință, reclamantul nu are mai mult temei să se prevaleze de drepturi întemeiate pe titlu pentru această instalație (...) PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DIN ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIA 20. Prejudiciul reclamantului se referă la durata procedurilor în fața instanțelor administrative; prima a început la 17 noiembrie 1986 și a fost încheiată la 10 februarie 1997; prin urmare, a durat zece ani, două luni și douăzeci și trei de zile; a doua a început la 28 decembrie 1989 și s-a încheiat și la 10 februarie 1997; a durat, de asemenea, șapte ani, o lună și treisprezece zile. 21. Guvernul explică termenele în litigiu din cauza numărului mare de proceduri și a complexității textelor de care se bucura reclamantul. 22. Curtea reamintește că durata rezonabilă a unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei și comportamentul reclamantului (reclamanților) și al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43 CEDH-2000-VII). 23. Curtea subliniază în special importanța termenelor impuse de Consiliul de Stat pentru a se pronunța cu privire la cererile reclamantului și ajunge la concluzia unei nepretenții a procedurilor imputate autorităților interne. Prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 24. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Curtea constată că, în pofida invitațiilor repetate ale grefei, la .. ......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție. În limba franceză, apoi a fost comunicat în scris la 14 noiembrie 2002 în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ressciner Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

JULIEN c. FRANCE

(Requête n

o

42276/98)

ARRÊT

STRASBOURG

14 novembre 2002

DÉFINITIF

21/05/2003

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Julien c. France,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

, président,

L.

Caflisch

,

P.

Kūris

,

B.

Zupančič

,

J.

Hedigan

,

M

mes

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

H.S.

Greve

, juges,

et de M.

V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 25 avril et 24

octobre 2002,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

42276/98) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Lucien Julien («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («

la Commission

») le 1

er

août 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement français («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

3.

Le requérant se plaignait devant les juridictions en particulier de la durée de procédures administratives.

4.

La requête a été transmise à la Cour le 1

er

novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n

o

11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n

o

11).

5.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article

52 §

1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement. Le 1

er

novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

6.

A la suite du déport de M. J.-P. Costa, juge élu au titre de la France (article 28 du règlement), le président de la chambre a invité le Gouvernement à lui faire savoir s’il entendait désigner pour siéger un autre juge élu ou une autre personne réunissant les conditions de l’article 21 § 1 de la Convention (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement). Le Gouvernement a répondu qu’il n’entendait pas user de la possibilité que lui offre l’article 29 § 1, et qu’il s’en remettait à la sagesse de la Cour pour compléter la formation de jugement ; le président de la chambre a en conséquence désigné M. P. Kūris, juge élu au titre de la Lituanie.

7.

Par une décision du 25 avril 2002, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.

8.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article

59

§

1 du règlement).

EN FAIT

9.

Le requérant se dit propriétaire d’un canal, d’un barrage et d’une entreprise hydroélectrique située sur le territoire de deux communes, Varangeville et Saint-Nicolas-de-Port.

A. Première procédure

10.

Le 17 novembre 1986, le requérant introduisit une requête devant le tribunal administratif de Nancy tendant à ce que la commune de Saint-Nicolas-de-Port fût déclarée responsable des dommages occasionnés à son installation hydroélectrique du «

Champy

», consistant en diverses dégradations ainsi qu’en la perte de production qu’il avait subie du fait de l’immobilisation de son installation du 13 mars 1984 au 25 mars 1986, et à ce que celle-ci fût condamnée à l’indemniser.

11.

Le 13 octobre 1986, le président du tribunal ordonna une expertise. Le 5

mars 1987, le rapport d’expertise fut déposé.

12.

Le 27 novembre 1989, le requérant déposa une seconde requête devant le tribunal tendant à ce que ladite commune soit déclarée responsable de la perte de production de sa centrale de Saint-Nicolas-de-Port consécutive à l’intervention d’employés de la commune.

13.

Par un jugement du 11 juillet 1991, le tribunal joignit les deux requêtes. Il les rejeta dans les termes suivants

:

«

(...)

Sur la responsabilité

Considérant qu’en application des dispositions des articles 6 et 10 des arrêtés du préfet de Meurthe et Moselle en date du 11 janvier 1935 qui sont opposables [au requérant], celui-ci est tenu d’assurer la salubrité tant du canal dit des filatures que du canal de fuite de son installation du Champy

; que sa carence a conduit le maire de la commune de Saint-Nicolas-de-Port à intervenir, le 19 mai 1982, en application des dispositions de l’article 10 des arrêtés sus-évoqués, en vue d’assurer, en ses lieu et place, un écoulement des eaux compatible avec la salubrité publique en levant les vannes de la station du Champy

; que si les modalités d’intervention des agents de la commune sont à l’origine d’une partie au moins des désordres affectant les installations [du requérant], il résulte de l’instruction d’une part que le requérant n’a pas maintenu ses installations dans un état d’entretien permettant des interventions aisées, d’autre part, et selon ses propres termes, que lui-même n’avait pas accès aux mécanismes de levage des vannes de la station du Champy

; que dans ces conditions, les dommages occasionnés le 19 mai 1982 étant exclusivement imputables aux négligences du requérant, il n’est pas fondé à rechercher la responsabilité de la commune à raison desdits désordres

;

Sur les pertes d’exploitation

(...) [le requérant] se borne à produire des calculs théoriques qui ne peuvent établir que la production de ses installations a été affectée par les interventions sus-évoquées.

(...)

»

14.

Le requérant interjeta appel du jugement. Par un arrêt du 31

décembre 1992, la cour administrative d’appel de Nancy rejeta la requête en considérant :

«

(...)

Les manœuvres sus-évoquées ont été effectuées sur le fondement de l’article 10 de l’arrêté du préfet de Meurthe et Moselle en date du 11 janvier 1935 portant règlement d’eau applicable au détenteur de l’autorisation de disposer de l’énergie de la Meurthe à Saint-Nicolas-de-Port par l’intermédiaire du canal dit des Filatures

; (...) qu’il résulte de la législation relative à la police et à la conservation des eaux et notamment de l’article 111 du code rural que lorsque le maire fait usage des pouvoirs que lui confèrent les dispositions sus-rappelées, il intervient comme agent de l’Etat

; que par suite, seule la responsabilité de l’Etat est susceptible d’être engagée en raison des manœuvres des vannes ordonnées par le maire de Saint-Nicolas-de-Port

; qu’ainsi la requête (...) qui tend à la condamnation de la commune (...) est mal dirigée (...)

»

15.

Le 18 mars 1993, le requérant forma un pourvoi devant le Conseil d’Etat. Par un arrêt du 10 février 1997, le Conseil d’Etat annula l’arrêt de la cour administrative d’appel pour irrégularité de la procédure, et, réglant l’affaire au fond, rejeta le pourvoi dans des termes identiques à ceux de la cour administrative d’appel.

B. Seconde procédure

16.

Le 28 décembre 1989, le requérant introduisit une requête devant le tribunal administratif de Nancy, tendant à la reconnaissance de ses droits fondés en titre sur l’aménagement hydroélectrique de Varangeville et Saint-Nicolas-de-Port, et à l’annulation pour excès de pouvoir de deux arrêtés de 1935 réglementant l’utilisation de l’énergie hydraulique pour les centrales de la «

Butte

» et du «

Champy

».

17.

Par un jugement du 11 juillet 1991, le tribunal rejeta la requête du requérant. Il considéra notamment que les conclusions du requérant, tendant par voie d’interprétation de textes anciens

à faire déclarer que les établissements de «la Butte

» et

du «Champy

» avaient une existence légale, n’étaient pas recevables.

18.

Le 26 septembre 1991, le requérant demanda l’annulation du jugement devant le Conseil d’Etat.

19.

Par un arrêt du 10 février 1997, le Conseil d’Etat, évoquant la demande en interprétation présentée par le requérant, après avoir annulé le jugement sur ce point, la déclara non fondée

:

«

(...)

Considérant, d’une part, qu’il est constant que l’usine de la «

Butte

» a été construite en 1851 sur le domaine public et qu’elle était donc soumise aux règles de la domanialité publique

; que dès lors, le requérant ne peut prétendre qu’il détient un droit fondé en titre de cette usine

;

Considérant, d’autre part, qu’il ressort des pièces du dossier que l’usine du «

Champy

», créée en 1516, a été vendue comme bien national le 19 décembre 1791

; (...) son exploitation ne pouvait résulter que d’une autorisation administrative

; que par suite, le requérant n’est pas davantage fondé à se prévaloir de droits fondés en titre pour cette installation

;

(...)

»

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

20.

Le grief du requérant porte sur la durée de procédures devant des juridictions administratives. La première a débuté le 17 novembre 1986 et s’est terminée le 10 février 1997. Elle a donc duré dix ans, deux mois et vingt-trois jours. La seconde a commencé le 28 décembre 1989 et s’est terminée également le 10 février 1997. Elle a duré sept ans, un mois et treize jours.

21.

Le Gouvernement explique les délais litigieux en raison de la multiplicité des procédures et de la complexité des textes dont se prévalait le requérant.

22.

La Cour rappelle que la durée raisonnable d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire et le comportement du ou des requérants ainsi que celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH-2000-VII).

23.

La Cour relève en particulier l’importance des délais mis par le Conseil d’Etat pour statuer sur les demandes du requérant et conclut à un manque de célérité des procédures imputable aux autorités internes. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

24.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

25.

Le requérant n’a pas chiffré ses demandes au titre de la satisfaction équitable pour dommage.

26.

La Cour constate que, malgré les invitations répétées du greffe, l’intéressé n’a pas chiffré ses demandes comme le veut l’article 60 § 2 de son règlement. Dans ces conditions, elle décide de ne pas statuer sur les demandes en question.

B.

Frais et dépens

27.

Le requérant ne réclame rien pour frais et dépens.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ,

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 novembre 2002 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président