A DOUA SECȚIUNEA CAUZA SEGUIN c. FRANȚA (solicitarea nr. 4240/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 aprilie 2002 DEFINITIVF 06/11/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Seguin c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii Loucaudes Președintele J.-P. Costa Bîrsan Jungwiert Butkevych Thomassen Mularoni judecători, și al domnului Dollé graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 6 martie 2001 și 26 martie 2002, renunțarea hotărârii care a fost adoptată la această ultimă dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (nr. 4240/98) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, Paul Seguin ( Guvernul francez este reprezentat de agentul său, dl R. Abraham, director pentru afaceri juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Reclamantul a susținut în special durata excesivă a procedurilor de concediere a acestuia. Cererea a fost transmisă Curții la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11] Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alineatul (1) din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 7 martie 2000, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă. Printr-o decizie din 6 martie 2001, Curtea a declarat restul cererii admisibile. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. La 26 octombrie 1984, reclamantul a fost concediat din motive economice, împreună cu 166 de alți angajați, după autorizarea inspectorului muncii confirmat pe cale de atac. 10. La 23 aprilie 1985, reclamantul a sesizat instanța administrativă din Paris cu o hotărâre în anulare. 11. Prin hotărârea Tribunalului Administrativ de la Paris din 2 decembrie 1986, autorizația de concediere a fost anulată. 12. Prin Hotărârea din 29 iunie 1990, Consiliul de Stat a confirmat hotărârea de anulare, motiv luat de o neregulă în procedura de consultare a reprezentanților personalului. 13. La 25 ianuarie 1990, recurentul sesizează consiliul de pudjuri de Nanterre cu privire la o reintegrare și, în subsidiar, cu privire la prejudiciul cauzat de concedierea sa fără o cauză reală și serioasă, precum și cu privire la o instanță de neconcurență. La 13 februarie 1990, Consiliul a organizat o ședință de conciliere între părți și, la 7 iulie 1990, 14 Prin decizia din 18 iunie 1993, consiliul de puditori, prezidat de judecătorul demisionar, l-a desființat pe reclamant din cererile sale. Acesta a considerat, în special, că nu a rezultat din hotărârile pronunțate de instanțele administrative că anularea autorizației administrative de concediere s-a bazat pe motivul unor fapte inexacte din punct de vedere material prezentate de angajator; prin urmare, Consiliul a considerat că dovada unei abateri comise de angajator nu era raportată. 15. Prin Hotărârea din 27 septembrie 1994, Curtea de Apel din Versailles a confirmat hotărârea pronunțată, bazându-se pe următoarele elemente: Considerând că, în temeiul textelor în vigoare la data la care dl SEGUIN a fost concediat (26 octombrie 1984), anularea de către instanța administrativă a autorizației acordate de directorul departamental al muncii și ocupării forței de muncă de a concedia un salariat din motive economice nu lasă să se mențină nimic din această decizie. (i) În consecință, acesta aparține instanței judiciare, sesizate de angajatul unei cereri de încuviințarea unei acțiuni, de a-și exercita puterea de a-și exprima aprecierea cu privire la caracterul real și serios, în sensul art. L.122-14-3 din Codul muncii, din cauza concedierii; (...) Având în vedere faptul că anularea de către instanța administrativă a instanței administrative a legii a unei concedieri economice conferă instanței judiciare competența de a aprecia caracterul real și serios al concedierii, motivul de formă pură invocat de această instanță nu afectează realitatea și seriozitatea cauzelor economice sau de schimbare tehnologică atunci avansate de societatea C.L.E. [ (la] angajator], care nu au fost discutate de către persoana care solicită și care este stabilită de piesele părților (...) 17. Prin Hotărârea din 21 ianuarie 1998, Curtea de Casație a respins recursul îndreptat împotriva acestei hotărâri pe motivul că, pe de o parte, caracterul economic al concedierii nu era contestat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge de durata procedurilor inițiate ca urmare a concedierii sale și invocă dispozițiile articolului 6 alineatul (1) din convenție, ale căror dispoziții relevante se citesc după cum urmează: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 19. Guvernul consideră că procedura administrativă era mai complexă din cauza numărului mare de concedieri autorizate. Cu toate acestea, guvernul recunoaște că instanțele nu au manifestat toată diligența necesară, în special în cadrul Consiliului de Stat și al Curții de Casație. El se referă în parte la înțelepciunea Curții, deși consideră că reclamantul ar fi putut să facă economie în cadrul procedurii judiciare sau să introducă imediat după concediere. 20. Reclamantul consideră că durata cumulată a celor două proceduri de concediere a acesteia a fost depășită de termenul rezonabil impus prin art. 6 alin. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri s mai mult apreciază, având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Doustaly c. Franța din 22 aprilie 1998, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1998-II, p. 857, § 39) și în funcție de circumstanțele cauzei, care comandă o evaluare globală (hotărârea Versini c. Franța din 10 iulie 2001, nr. 409/98, § 26 22. Curtea a decis deja că termenul care trebuie luat în considerare pentru a aprecia respectarea articolului 6 alineatul (1) acoperă, în speță, durata totală a celor două proceduri, adică o durată totală de douăsprezece ani și nouă luni pentru cinci grade de jurisdicție. 23. În primul rând, Curtea constată că, în ceea ce privește o acțiune în litigiu de concediere din motive economice, complexitatea cauzei nu poate justifica un astfel de termen 24. În ceea ce privește comportamentul recurentului, Curtea constată că nu a contribuit la întârzierea hotărârilor instanțelor administrative, ceea ce guvernul pârât recunoaște și că, pe de altă parte, nu i se poate reproșa că a făcut uz, după anularea autorizației administrative, de dreptul său de a sesiza consiliul de prudești. 25. În cele din urmă, Curtea constată o serie de întârzieri imputabile autorităților interne și nejustificate. În ceea ce privește procedura administrativă, Consiliul de Stat a pronunțat la mai mult de trei ani și jumătate de la hotărârea Tribunalului Administrativ din Paris (punctele 11-12 de mai sus. În fața consiliului de prudimeni, Curtea constată că a trebuit să se aștepte aproape doi ani și jumătate între momentul concilierii și declarația de împărțire a voturilor (punctul 13 de mai sus), apoi din nou cu aproape un an înainte de pronunțarea hotărârii (punctul 14 de mai sus. În ceea ce privește Curtea de Casație, Curtea și-a pronunțat hotărârea la mai mult de trei ani de la pronunțarea hotărârii la Tribunalul de Primă Instanță din Versailles (punctele 16-17 de mai sus). 26. Având în vedere toate circumstanțele cauzei, Curtea consideră că durata procedurii a depășit termenul rezonabil prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă de la . Reclamantul solicită o sumă de 4 600 de franci francezi (FRF) pentru rambursarea consultărilor medicale legate de pierderea liniștii intelectuale, precum și o sumă de 50 000 FRF pentru prejudiciul moral. 29. Guvernul nu se pronunță. 30. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea articolului 6 Õ 1 din Convenție și consultările medicale a căror rambursare o cere reclamantul. Prin urmare, este necesar să se respingă pretențiile sale de la acest șef. În schimb, Curtea apreciază că reclamantul a suferit o eroare morală certă din cauza duratei procedurii în litigiu. Având în vedere circumstanțele cauzei și acționând în mod echitabil în conformitate cu dispozițiile art. 41, Curtea îi acordă acestuia 6000 EUR (EUR) în acest sens. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 31. L Curtea constată că reclamantul nu prezintă documente justificative. Prin urmare, este necesar să se respingă cererile sale din partea acestui șef. Interese moratorii 34. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 4,26% l an. PE CES COMPENSAȚII, CURTEA, ÎN L că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 6000 EUR (șase mii EUR) pentru daune morale că această sumă va crește cu un interes simplu cu 4,26% l an de la expirarea termenului menționat și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 16 aprilie 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle Loucaides grefaire Președinte La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 45 alineatul (2) din Convenție și 74 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, la .lemn de la contenciosul dlui Loucaides. L.L. S.D. OCUPAȚIA CONCORDANTĂ A dlui JUDECĂTOR LOUCAIDES (Traducere) Sunt de acord cu concluzia majorității conform căreia a existat o încălcare a articolului 6 1 din Convenție în speță și împărtășesc raționamentul prezentat la punctul 25 din hotărâre. Cu toate acestea, nu sunt de acord cu abordarea majorității care constă în luarea în considerare a duratei totale a celor două proceduri inițiate de reclamant ca urmare a concedierii sale din motive economice: două proceduri separate, care au avut loc în fața unor instanțe diferite și au fost reglementate de norme procedurale, precum și de dispoziții juridice distincte. Faptul că ambele au vizat același scop, și anume anularea efectelor concedierii și reintegrarea acesteia, nu justifică faptul că acestea au fost considerate ca fiind una și aceeași procedură pentru a investiga dacă au existat întârzieri excesive în temeiul art. 6 din Convenție.
DEUXIÈME SECTION
SEGUIN c. FRANCE
(Requête n° 42400/98)
ARRÊT
16 avril 2002
06/11/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Seguin c. France,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
L.
Loucaides
,
président
,
J.-P.
Costa
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
W.
Thomassen
,
M
me
A.
Mularoni
,
juges,
et de M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 6 mars 2001 et 26
mars
2002,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 42400/98) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, Paul Seguin («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») le 7 juillet 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. R. Abraham, Directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
3.
Le requérant alléguait en particulier la durée excessive des procédures relatives à son licenciement.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).
5.
La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
6.
Par une décision du 7 mars 2000, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable.
7.
Par une décision du 6 mars 2001, la Cour a déclaré le restant de la requête recevable.
8.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
I.
9.
Le 26 octobre 1984, le requérant fut licencié pour motif économique, avec 166 autres salariés, après autorisation de l’inspecteur du travail confirmée sur recours hiérarchique.
10.
Le 23 avril 1985, le requérant saisit le tribunal administratif de Paris d’une requête en annulation.
11.
Par jugement du tribunal administratif de Paris du 2 décembre 1986, l’autorisation de licenciement fut annulée.
12.
Par arrêt du 29 juin 1990, le Conseil d’Etat confirma le jugement d’annulation, motif pris d’une irrégularité dans la procédure de consultation des représentants du personnel.
13.
Le 25 janvier 1990, le requérant saisit le conseil de prud’hommes de Nanterre d’une requête en réintégration et, à titre subsidiaire, en réparation du préjudice causé par son licenciement sans cause réelle et sérieuse, ainsi qu’en versement d’une indemnité de non-concurrence. Le 13 février 1990, le conseil tint une audience de conciliation entre les parties et, le 7
juillet
1992, se déclara en partage de voix.
14.
Par décision du 18 juin 1993, le conseil de prud’hommes, présidé par le juge départiteur, débouta le requérant de ses demandes. Il considéra, notamment, qu’il ne résultait pas des décisions rendues par les juridictions administratives que l’annulation de l’autorisation administrative de licenciement ait été fondée sur le motif de faits matériellement inexacts avancés par l’employeur. Dès lors, le conseil jugea que la preuve d’une faute commise par l’employeur n’était pas rapportée.
15.
Le requérant interjeta appel de cette décision. Il demanda à la cour d’appel d’ordonner sa réintégration dans l’entreprise et de condamner l’employeur à lui verser des dommages-intérêts.
16.
Par arrêt du 27 septembre 1994, la cour d’appel de Versailles confirma le jugement entrepris, en se fondant sur les éléments suivants
:
«
Considérant que, sous l’empire des textes en vigueur à la date à laquelle Monsieur SEGUIN a été licencié (26 octobre 1984), l’annulation par la juridiction administrative de l’autorisation donnée par le directeur départemental du travail et de l’emploi de procéder à un licenciement d’un salarié pour motif économique, ne laisse rien subsister de cette décision
;
Considérant qu’il appartient dès lors au juge judiciaire, saisi par le salarié d’une demande d’indemnité, d’exercer son pouvoir d’appréciation du caractère réel et sérieux, au sens de l’article L.122-14-3 du code du travail, de la cause du licenciement
; (...)
Considérant que dès lors que l’annulation par la juridiction administrative de l’autorisation de procéder à un licenciement économique confère au juge judiciaire le pouvoir d’apprécier le caractère réel et sérieux du licenciement, le motif de pure forme relevé en l’espèce par cette juridiction est sans incidence sur la réalité et le sérieux des causes économiques ou de changement technologique alors avancées par la société C.L.E. [l’employeur], non discutées par l’appelant et établies par les pièces des parties (...)
».
17.
Par arrêt du 21 janvier 1998, la Cour de cassation rejeta le pourvoi dirigé contre cet arrêt aux motifs que, d’une part, le caractère économique du licenciement n’était pas contesté nonobstant l’irrégularité de procédure censurée par le juge administratif et, d’autre part, que l’employeur n’avait commis aucune faute susceptible d’engager sa responsabilité dans la mise en œuvre de ce licenciement.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
18.
Le requérant se plaint de la durée des procédures engagées suite à son licenciement. Il invoque les dispositions de l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
19.
Le gouvernement considère que la procédure administrative était rendue plus complexe en raison du nombre important de licenciements autorisés. Quant à la procédure judiciaire, il relève que le partage des voix au sein du conseil de prud’hommes, motivé par la complexité de l’affaire, a contribué à retarder le litige. Cependant, le Gouvernement reconnaît que les juridictions n’ont pas manifesté toute la diligence voulue, notamment à hauteur du Conseil d’Etat et de la Cour de cassation. Il s’en remet en partie à la sagesse de la Cour, tout en considérant que le requérant aurait pu faire l’économie de la procédure judiciaire ou l’introduire dès son licenciement.
20.
Le requérant estime que la durée cumulée des deux procédures relatives à son licenciement a excédé le délai raisonnable imposé par l’article 6 § 1.
21.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Doustaly c.
France du 22 avril 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998-II, p. 857, §
39) et suivant les circonstances de la cause, lesquelles commandent en l’occurrence une évaluation globale (arrêt
Versini c.
France
du 10
juillet
2001, n°
40096/98, §
26).
22.
La Cour a déjà décidé que le délai à prendre en considération pour apprécier le respect de l’article 6 § 1 couvre, en l’espèce, la durée totale des deux procédures, soit une durée totale de douze ans et neuf mois pour cinq degrés de juridiction.
23.
En premier lieu, la Cour observe que, s’agissant d’une action en contestation de licenciement pour motif économique, la complexité de l’affaire ne saurait justifier un tel délai.
24.
En ce qui concerne le comportement du requérant, la Cour note qu’il n’a pas contribué à retarder les décisions des juridictions administratives, ce que le gouvernement défendeur reconnaît, et que, par ailleurs, on ne saurait lui reprocher d’avoir fait usage, après l’annulation de l’autorisation administrative, de son droit de saisir le conseil de prud’hommes.
25.
Enfin, la Cour relève un certain nombre de retards imputables aux autorités internes et non justifiés. S’agissant de la procédure administrative, le Conseil d’Etat a statué plus de trois ans et demi après le jugement du tribunal administratif de Paris (paragraphes
11-12 ci-dessus). Devant le conseil de prud’hommes, la Cour constate qu’il fallut attendre près de deux ans et demi entre l’audience de conciliation et la déclaration de partage des voix (paragraphe
13 ci-dessus), puis à nouveau presque un an avant le jugement (paragraphe
14 ci-dessus). Quant à la Cour de cassation, elle a rendu son arrêt plus de trois ans après l’arrêt de la cour d’appel de Versailles (paragraphes
16-17 ci-dessus).
26.
Eu égard à l’ensemble des circonstances de la cause, la Cour estime que la durée de la procédure a excédé le délai raisonnable prévu à l’article 6 § 1 de la Convention.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
27.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
28.
Le requérant demande le versement d’une somme de 4 600 francs français (FRF) en remboursement de consultations médicales liées à la «
perte de sérénité intellectuelle
», ainsi qu’une somme de 50 000 FRF au titre du préjudice moral.
29.
Le Gouvernement ne se prononce pas.
30.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation de l’article
6 §
1 de la Convention et les consultations médicales dont le requérant réclame le remboursement. Il convient, dès lors, de rejeter ses prétentions de ce chef.
En revanche, la Cour juge que le requérant a subi un tort moral certain du fait de la durée de la procédure litigieuse. Compte tenu des circonstances de la cause et statuant en équité comme le veut l’article
41, elle lui octroie 6000
euros (EUR) à ce titre.
B.
Frais et dépens
31.
L’intéressé réclame, au vu d’une estimation personnelle fondée sur les montants d’aide juridictionnelle appliqués en France, une somme totale de 12 749 FRF pour le remboursement de ses frais devant les juridictions internes de l’ordre judiciaire et la Cour.
32.
Le Gouvernement ne se prononce pas.
33.
La Cour constate que le requérant ne produit pas de justificatifs. Il convient donc de rejeter ses demandes de ce chef.
C.
Intérêts moratoires
34.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en France à la date d
’
adoption du présent arrêt est de 4,26
% l
’
an.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 6000
EUR (six mille euros) pour dommage moral
;
b)
que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 4,26
% l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 avril 2002 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
L.
Loucaides
Greffière
Président
Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé de l’opinion concordante séparée de M. Loucaides.
L.L.
S.D.
(Traduction)
Je souscris à la conclusion de la majorité selon laquelle il y a eu violation de l’article 6
§
1 de la Convention en l’espèce et partage le raisonnement exposé au paragraphe 25 de l’arrêt.
Toutefois, je n’approuve pas la démarche de la majorité consistant à prendre en compte la durée totale des deux procédures engagées par le requérant à la suite de son licenciement pour motif économique. Il s’agissait de deux procédures séparées, qui se sont déroulées devant des juridictions différentes et étaient régies par des règles procédurales comme par des dispositions juridiques distinctes.
Le fait qu’elles aient toutes deux visé un même but, à savoir l’annulation des effets du licenciement et la réintégration de l’intéressé, ne justifie pas de les considérer comme une seule et même procédure pour rechercher s’il y a eu des retards excessifs au regard de l’article 6
§
1 de la Convention.