A DOUA SECȚIUNEA CAUZA IULIEN c. FRANȚA (solicitarea nr. 50331/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 8 aprilie 2003 DEFINITIVF 08/07/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Julien c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Loucaide Bîrsan Jungwiert, Ugrekhelidze Mularoni, judecători și al dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 9 iulie 2002 și 18 martie 2003, înmânează hotărârea adoptată la această ultimă dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 50331/99) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, M. La 30 iunie 1999, Ferdinand Julien a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Reclamantul se plângea de durata unei proceduri prud'homale. Cererea a fost atribuită celei de-a patra secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] printr-o decizie din 9 iulie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 1 din Regulamentul de procedură]. Reclamantul s-a născut în 1946 și își are reședința în Rosières. Angajat de compania de asigurări UAP din 1983, reclamantul a fost concediat pentru abatere gravă la 19 iunie 1991, deoarece serviciile de inspecție a muncii au acordat o autorizație de concediere la 14 iunie 1991. În acest caz, reclamantul a inițiat mai multe proceduri, una în fața Tribunalului Administrativ din Paris și cealaltă în fața Consiliului de Prud'om din Nanterra. Procedura administrativă 11. În ceea ce privește autorizarea administrativă de concediere, reclamantul a formulat o acțiune în fața Tribunalului Administrativ din Paris la 9 iulie 1991. 12. Prin hotărârea din 28 aprilie 1993, Tribunalul Administrativ l-a respins pe reclamant. 13. Acesta din urmă a înaintat o cerere Consiliului de Stat în noiembrie 1993. 14. La 28 februarie 1997, o hotărâre a Consiliului de Stat a anulat hotărârea Tribunalului Administrativ și a considerat că decizia de a concedia reclamantul era afectată de incompetență. În consecință, reclamantul avea dreptul să solicite reintegrarea sa în termen de două luni de la hotărârea Consiliului de Stat. Procedura în fața Consiliului de Prud'om din Nanterre 15. La 14 octombrie 1991, reclamantul sesizează consiliul de prud-bărbați din Nanterra pentru a obține condamnarea societății de asigurări UAP. Ședința de conciliere a avut loc la 10 decembrie 1991. În lipsa concilierii, cazul a fost trimis înapoi la ședința biroului de judecată din 17 noiembrie 1992. 16. De patru ori, între 17 noiembrie 1992 și 1 noiembrie 1992. iulie 1997, audierea în fața biroului de judecată al Consiliului de Prud'om a fost trimisă la o dată ulterioară, la cererea avocaților, în așteptarea deciziei definitive a Consiliului de Stat, care a avut loc în cele din urmă la 28 februarie 1997. 17. La 26 iunie 1997, avocatul reclamantului și avocatul UAP au solicitat amânarea examinării cauzei pe motivul hotărârii pronunțate de Consiliul de Stat. 18. La 1 iulie 1997, reclamantul a fost convocat în fața biroului de judecată la 12 mai 1998. După o nouă cerere de trimitere a avocatului UAP, ședința a fost stabilită la 30 martie 1999. 19. La 30 martie 1999, avocații și-au făcut pledoaria. Consiliul de Prud oameni nu a putut pleca, el a trimis cazul la o nouă audiere la 25 octombrie 1999. 20. La 25 octombrie 1999, biroul de judecată a stabilit o trimitere la 21 februarie 2000. La 21 februarie 2000, biroul de judecată a stabilit deliberarea la 31 martie 2000. La 31 martie 2000, deliberările au fost prelungite la 28 aprilie 2000. Hotărârea a fost pronunțată la 28 aprilie 2000. El a declarat nul concedierea reclamantului și a condamnat UAP să-i plătească suma de 3 510 000 de franci francezi (FRF) ca daune pentru refuzul reintegrării și pentru repararea prejudiciului. La 29 mai 2000, UAP a solicitat această hotărâre. Cazul a fost înrolat la Curtea de Apel de la Versailles la 26 octombrie 2000. Cazul este pendinte în fața acestei jurisdicții. Reclamantul se plânge de durata procedurii prud'homale. El invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție astfel formulat în dispozițiile sale relevante: mai mult, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Procedura Prud'homale care a început la 14 octombrie 1991 este încă în curs de desfășurare în fața Curții de Apel de la Versailles și, prin urmare, a durat deja mai mult de 11 ani și 4 luni pentru două instanțe. 25. Guvernul a arătat că acest caz nu prezenta o complexitate deosebită. Reclamantul a scris, în repetate rânduri după hotărârea Consiliului de Stat din 28 februarie 1997, președintelui Consiliului de Prud'ameni pentru a se opune noilor trimiteri la ședințe solicitate de societatea UAP și, prin urmare, potrivit guvernului, nu se poate imputa comportamentului reclamantului o eventuală răspundere în aceste întârzieri. 26. Guvernul ia notă de faptul că procedura în fața consiliului de prud-bărbați a durat aproape nouă ani; două motive principale pot fi invocate: numărul excesiv de cereri de trimitere din partea UAP și acceptate de diferiții președinți de ședință și termenele dintre fiecare trimitere, legate de supraîncărcarea muncii în această instanță. 27. Cu toate acestea, guvernul precizează că Consiliul de Prud'om a trebuit să aștepte hotărârea Consiliului de Stat pentru a se pronunța și că durata excesivă a procedurii în fața instanțelor administrative a provocat caracterul vădit anormal al duratei procedurii în fața Consiliului de Prud'om 28. Având în vedere cele de mai sus, guvernul declară că se bazează pe înțelepciunea Curții pentru evaluarea caracterului rezonabil al duratei procedurii. 29. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43 CEDH 2000-VII). 30. Curtea arată că cauza nu prezenta o complexitate deosebită. 31. Curtea amintește că statelor contractante le revine sarcina de a-și organiza sistemul judiciar astfel încât instanțele lor să poată garanta fiecăruia dreptul de a obține o decizie definitivă cu privire la contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil într-un termen rezonabil (a se vedea Vocaturo c. Italia, Hotărârea din 24 mai 1991, seria A n 206 C, p. 32, § 17). Cu atât mai mult cu privire la conflictele de muncă, care, referitoare la aspecte de o importanță capitală pentru situația profesională a unei persoane, trebuie rezolvate cu o celeritate deosebită (a se vedea Obermeier c. Austria, Hotărârea din 28 iunie 1990, seria A n 179, p. 23, § Hotărârea din 6 mai 1981, seria A n 42, p. 16, § 50 și 52 și mutatis mutandis X c. Franța, Hotărârea din 31 martie 1992, seria A n 234 C, p. 90, § 32. Aceaceasta este o procedură prin care recurentul contesta concedierea sa, iar provocarea litigiului impunea, prin urmare, o celeritate a instanțelor interne. 32. : Guvernul recunoaște că durata este rezonabilă, constată că cauza nu prezenta nicio complexitate și că reclamantul nu a contribuit la prelungirea procedurii; acesta explică această durată prin durata excesivă a procedurii administrative a cărei rezultat a fost decisiv pentru procedura prud'homală și prin înjunghierea consiliului de prud'bărbați; declară că se bazează pe înțelepciunea Curții. 33. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că durata procedurii prudhomale este în mod evident excesivă și că nu poate fi imputată comportamentului reclamantului. 34. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 35. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 37. Guvernul consideră că aceste pretenții sunt excesive și propune alocarea sumei de 4 500 EUR. 38. Curtea consideră că durata procedurii în litigiu dincolo de termenul rezonabil a cauzat, fără îndoială, reclamantului o neplăcere semnificativă și o incertitudine prelungită care justifică acordarea unei despăgubiri pentru prejudiciul moral. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41, ea alocă reclamantului suma de 14 000 EUR. Costă și cheltuieli de judecată 39. Întrucât reclamantul nu solicită nimic în legătură cu cheltuielile și cheltuielile de judecată prezentate în fața Curții, nu i se pot aloca nicio sumă. Interese moratorii 40. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 14 000 EUR (14 mii EUR) pentru daune morale că, de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 8 aprilie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle A.B. Baka Premier Președinte
DEUXIÈME SECTION
JULIEN c. FRANCE
(Requête n
o
50331/99)
ARRÊT
8 avril 2003
08/07/2003
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies
à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Julien c. France,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
A.
Mularoni,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 9 juillet 2002 et 18
mars 2003,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
50331/99) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Ferdinand Julien («
le requérant
»), a saisi la Cour le 30 juin 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, Directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
3.
Le requérant se plaignait de la durée d'une procédure prud'homale.
4.
La requête a été attribuée à la quatrième section de la Cour (article
52 §
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.
5.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
6.
Par une décision du 9 juillet 2002, la Cour a déclaré la requête recevable.
7.
Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article
59
§
1 du règlement).
8.
Le requérant est né en 1946 et réside à Rosières.
9.
Employé depuis 1983 par la compagnie d'assurances UAP, le requérant fut licencié pour faute grave le 19 juin 1991, une autorisation de licenciement ayant été donnée le 14 juin 1991 par les services de l'inspection du travail.
10.
Le requérant engagea alors plusieurs procédures, l'une devant le tribunal administratif de Paris et l'autre devant le conseil de prud'hommes de Nanterre.
1.
La procédure administrative
11.
Contestant l'autorisation administrative de licenciement, le requérant forma un recours devant le tribunal administratif de Paris le 9 juillet 1991.
12.
Par jugement du 28 avril 1993, le tribunal administratif débouta le requérant.
13.
Ce dernier déposa une requête devant le Conseil d'Etat en novembre 1993.
14.
Le 28 février 1997, un arrêt du Conseil d'Etat annula le jugement du tribunal administratif et considéra que la décision autorisant le licenciement du requérant était entachée d'incompétence. En conséquence, le requérant était fondé à demander sa réintégration dans le délai de deux mois suivant l'arrêt du Conseil d'Etat.
2.
La procédure devant le conseil de prud'hommes de Nanterre
15.
Le 14 octobre 1991, le requérant saisit le conseil de prud'hommes de Nanterre afin d'obtenir la condamnation de la compagnie d'assurances UAP. L'audience de conciliation eut lieu le 10 décembre 1991. A défaut de conciliation, l'affaire fut renvoyée à l'audience du bureau de jugement du 17 novembre 1992.
16.
A quatre reprises, entre le 17 novembre 1992 et le 1
er
juillet 1997, l'audience devant le bureau de jugement du conseil de prud'hommes fut renvoyée à une date postérieure sur demande des avocats, dans l'attente de la décision définitive du Conseil d'Etat, qui intervint finalement le 28
février 1997.
17.
Le 26 juin 1997, l'avocat du requérant et l'avocat de l'UAP sollicitèrent le report de l'examen de l'affaire au motif de l'arrêt rendu par le Conseil d'Etat.
18.
Le 1
er
juillet 1997, le requérant fut convoqué devant le bureau de jugement pour le 12 mai 1998. Après une nouvelle demande de renvoi de l'avocat de l'UAP, l'audience fut fixée au
30 mars 1999.
19.
Le 30 mars 1999, les avocats firent leurs plaidoiries. Le conseil de prud'hommes n'ayant pu se départager, il renvoya l'affaire à une nouvelle audience le 25 octobre 1999.
20.
Le 25 octobre 1999, le bureau de jugement fixa un renvoi au 21
février 2000. Le 21 février 2000, le bureau de jugement fixa le délibéré au 31 mars 2000. Le 31 mars 2000, le délibéré fut prorogé au 28 avril 2000.
21.
Le jugement fut prononcé le 28 avril 2000. Il déclara nul le licenciement du requérant et condamna l'UAP à lui verser la somme de 3
510
000 francs français (FRF) à titre de dommages et intérêts pour refus de réintégration et en réparation du préjudice. Une expertise complémentaire fut ordonnée pour déterminer les sommes encore dues au titre des rappels de salaires et des commissions.
22.
Le 29 mai 2000, l'UAP interjeta appel de ce jugement. L'affaire fut enrôlée à la cour d'appel de Versailles le 26 octobre 2000. L'affaire est pendante devant cette juridiction.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
23.
Le requérant se plaint de la durée de la procédure prud'homale. Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention ainsi libellé en ses dispositions pertinentes :
« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
24.
La procédure prud'homale qui a débuté le 14 octobre 1991 est toujours pendante devant la cour d'appel de Versailles. Elle a donc déjà duré plus de 11 ans et 4 mois pour deux instances.
25.
Le Gouvernement relève que l'affaire ne présentait pas une complexité particulière. Le requérant a, à plusieurs reprises après l'arrêt du Conseil d'Etat du 28 février 1997, écrit au président du conseil de prud'hommes pour s'opposer à de nouveaux renvois d'audiences demandés par la société UAP, et on ne saurait, dès lors, selon le Gouvernement, imputer au comportement du requérant une éventuelle responsabilité dans ces retards.
26.
Le Gouvernement note que la procédure devant le conseil de prud'hommes a duré presque neuf ans ; deux raisons majeures peuvent être invoquées : le nombre excessif de demandes de renvoi émanant de l'UAP et acceptés par les différents présidents d'audience et les délais entre chaque renvoi, liés à la surcharge de travail dans cette juridiction.
27.
Toutefois, le Gouvernement précise que le conseil de prud'hommes a dû attendre l'arrêt du Conseil d'Etat pour se prononcer et que la durée excessive de la procédure devant les juridictions administratives est à l'origine du caractère manifestement anormal de la durée de la procédure devant le conseil de prud'hommes.
28.
Compte tenu de ce qui précède, le Gouvernement déclare s'en remettre à la sagesse de la Cour pour l'appréciation du caractère raisonnable de la durée de la procédure.
29.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d'autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
30979/96, §
30.
La Cour relève que l'affaire ne présentait pas de complexité particulière.
31.
La Cour rappelle qu'il incombe aux Etats contractants d'organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d'obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable (voir
Vocaturo c. Italie
, arrêt du 24
mai 1991, série
A n
o
206
‑
C, p.
32, §
17). Tel est d'autant plus le cas en matière de conflits du travail, qui, portant sur des points qui sont d'une importance capitale pour la situation professionnelle d'une personne, doivent être résolus avec une célérité toute particulière (cf.
Obermeier c. Autriche
, arrêt du 28
juin 1990, série
A n
o
179, p.
23, §
72
;
Buchholz c. Allemagne
, arrêt du 6
mai 1981, série
A n
o
42, p.
16, §§ 50 et 52 et
mutatis mutandis X c. France
, arrêt du 31
mars 1992, série
A n
o
234
‑
C, p.
90, §
32). Il s'agit en l'espèce d'une procédure par laquelle le requérant contestait son licenciement, et l'enjeu du litige exigeait donc une célérité des juridictions internes.
32.
La Cour relève ce qui suit
: le Gouvernement admet que la durée est déraisonnable, il relève que l'affaire ne présentait aucune complexité et que le requérant n'a pas contribué à l'allongement de la procédure ; il explique cette durée par la durée excessive de la procédure administrative dont l'issue était déterminante pour la procédure prud'homale, et par l'engorgement du conseil de prud'hommes ; il déclare s'en remettre à la sagesse de la Cour.
33.
Au vu de ce qui précède, la Cour considère que la durée de la procédure prud'homale est manifestement excessive et qu'elle ne saurait être imputée au comportement du requérant.
34.
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
35.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
36.
Le requérant sollicite le paiement de la somme de 25
000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.
37.
Le Gouvernement estime que ces prétentions sont excessives et propose d'allouer la somme de 4
38.
La Cour estime que la durée de la procédure litigieuse au-delà du délai raisonnable a sans nul doute causé au requérant un désagrément notable et une incertitude prolongée justifiant l'octroi d'une indemnité au titre du préjudice moral. Statuant en équité, comme le veut l'article 41, elle alloue au requérant la somme de 14
B.
Frais et dépens
39.
Le requérant ne réclamant rien au titre des frais et dépens exposés devant la Cour, aucune somme ne saurait lui être allouée.
C.
Intérêts moratoires
40.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, 14
000 EUR (quatorze mille euros) pour dommage moral
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
8 avril 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président