Dumas împotriva Franței

La originea cauzei se află o cerere (nr. 53425/99) îndreptată împotriva Republicii Franceze și depusă de o cetățeană a acestui stat, d-na Florida Dumas („reclamanta"), la Curte pe 14 septembrie 1999 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Guvernul francez („Guvernul") este reprezentat de agentul său, d. R. Abraham, Director al Afacerilor Juridice la ministerul Afacerilor Externe.

Reclamanta susținea în special o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției din cauza duratei procedurii.

Cererea a fost atribuită celei de-a treia secții a Curții (art. 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera responsabilă de examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al regulamentului.

La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a modificat componența secțiilor (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secții remaniate (art. 52 § 1).

Printr-o decizie din 30 aprilie 2002, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă.

La 30 noiembrie 1968, tribunalul de circumscripție din Paris a pronunțat separația de corp între reclamanta și soțul ei, d. E. Dumas. D. L.C.D.R., notar la Paris, a fost desemnat pentru a proceda la lichidarea drepturilor respective ale soților. La 17 aprilie 1970, notarul a întocmit un proces-verbal al dificultăților. La 25 noiembrie 1972, soții au semnat un protocol de înțelegere, protocol validat prin sentință din 12 ianuarie 1977 a tribunalului de circumscripție din Paris. Acesta nu a fost executat. Ulterior, reclamanta a obținut numirea judiciară a unui expert pentru a stabili conturile între părți, a asigura gestionarea societății civile imobiliare (SCI) Orhideele și a determina prejudiciul cauzat de gestionarea SCI de către soțul ei.

Soțul reclamantei a decedat la 20 septembrie 1982. Reclamanta avea drept la uzufruct asupra unui sfert din bunurile care alcătuiesc succesiunea.

La 1 decembrie 1986, ea a citat d-na F.M., fiică naturală și singura moștenitoare a defunctului, în fața tribunalului de circumscripție din Grasse.

La 4 și 17 august 1987, părțile s-au apropiat și au semnat un protocol de înțelegere care prevedea vânzarea de către d. L.C.D.R. a două bunuri, și anume apartamentul nr. 1 al SCI Orhideele, situat în Canet, precum și un teren în Champigny-sur-Marne.

În schimb, și în conformitate cu termenii acestui protocol, reclamanta s-a deșist de procedura angajată în fața tribunalului de circumscripție din Grasse.

Vânzarea bunurilor nu a putut avea loc, reclamanta având refuzul de a acorda termene cumpărătorilor potențiali pentru terenul din Champigny-sur-Marne și de a insera o clauză care să prevadă eventualitatea unei scăderi a prețului pentru apartamentul din Canet. În plus, situația s-a blocat, notarul refuzând să execute misiunea care i-a fost încredințată, din cauza atât a relațiilor conflictuale pe care le avea cu părțile, cât și a dezacordurilor din ce în ce mai mari între părți ele însele.

La 12 iulie 1991, d-na F.M. a citat-o pe reclamanta în fața tribunalului de circumscripție din Paris, pentru a face numire de notari în vederea procedării la licitația bunurilor menționate mai sus, pentru a distribui prețul de vânzare al acestor bunuri în conformitate cu disposițiile protocolului de înțelegere și anume pentru a lichida succesiunea și pentru a condamna reclamanta să-i plătească daune-interese. Reclamanta, citată la primariile, nu și-a constituit avocat.

Prin sentință din 17 decembrie 1991, tribunalul a desemnat președintele camerei interdepartamentale de notari din Paris, în locul d. L.C.D.R. care a fost, de atunci, desemnat din dossier, în vederea procedării la operațiuni de conturi, lichidare și împărțire a comunității de bunuri existente între soți și a succesiunii d. Dumas, cu posibilitatea pentru el de a delega. Tribunalul a numit și pe președintele lui, sau orice magistrat de el desemnat, ca judecător comisioner la împărțire și ca raportator în caz de dificultate. A ordonat vânzarea bunurilor care depind de coproprietate prin licitație la enchisoasă publice, în ședința strigătorilor tribunalului și a amânat pronunțarea asupra stabilirii prețului. În sfârșit, a numit un expert pentru a evalua stabilirile de preț. Această sentință nu a fost obiectul vreunui recurs.

Expertul a depus raportul la 10 septembrie 1992.

Prin document din 30 noiembrie 1992, d-na F.M. a citat-o pe reclamanta în fața tribunalului de circumscripție din Paris, pentru regularizarea vânzării imobilului situat în Canet sau, în caz de nerealizare, vânzarea sa prin licitație la enchisoasă publice. În plus, ea a cerut numirea unui administrator pentru SCI din Champigny-sur-Marne, cu misiune principală de a ceda terenul orașului sau, din nou, în caz de nerealizare, vânzarea sa prin licitație la enchisoasă publice. Reclamanta și-a constituit avocat dar nu a depus concluzii.

Prin sentință din 7 iulie 1993, tribunalul a respins cererile principale ale d-nei F.M. A considerat că sentința din 17 decembrie 1991 care había deja ordonat vânzarea prin licitație la enchisoasă publice era definitivă. A stabilit cuantumul stabilirii prețului pentru apartamentul din Canet (260.000 franci francezi - FRF) și terenul din Champigny-sur-Marne (2.100.000 FRF). Privind cererea de desemnare a unui administrator judiciar, tribunalul a considerat că nu era necesară deoarece părțile SCI erau deținute în totalitate de cei doi coproprietari părți la instanță și vânzarea terenului era deja ordonată prin sentința anterioară, ceea ce îi permitea d-nei F.M. să urmărească vânzarea sa.

La 25 septembrie 1995, apartamentul din Canet a fost vândut la enchisoasă în fața tribunalului de circumscripție din Paris la prețul de 341.000 FRF.

Prin document din 28 aprilie 1996, d-na F.M. a citat-o pe reclamanta în fața tribunalului de circumscripție din Paris în vederea pronunțării lichidării SCI din Champigny-sur-Marne. Reclamanta nu și-a constituit avocat.

La 3 octombrie 1996, Camera interdepartamentală de notari din Paris a desemnat d. L.B.T. ca nou notar responsabil cu operațiunile de succesiune.

La 11 decembrie 1996, ca urmare a citatiei din 28 aprilie, tribunalul de circumscripție din Paris, după ce a constatat opoziția celor doi purtători de părți și absența administratorului, a ordonat lichidarea anticipată a societății cu executare provizorie. A desemnat d. Gondre, ca administrator judiciar pentru a proceda la lichidarea societății civile. Reclamanta a tras apel.

La 19 iulie 1997, reclamanta a citat-o pe d-na F.M. în procedură de urgență pentru a obține suspendarea executării provizorii. Prin ordonanță din 9 octombrie 1997, consilierul delegat de către primul președinte al curții de apel din Paris a respins cererea.

Prin hotărâre din 6 octombrie 1998, hotărând asupra apelului tras împotriva sentinței din 11 decembrie 1996, curtea de apel a judecat că succesiunea nu privea decât jumătate din acțiuni ale SCI. Cu toate acestea, licitația terenului din Champigny-sur-Marne fiind ordonată de sentințele anterioare, a ordonat lichidarea SCI și a desemnat d. Gondre ca lichidator.

În paralel, la 3 septembrie 1997, un act de vânzare amiabilă a terenului a fost semnat între SCI și comuna din Champigny-sur-Marne. Executarea lui a fost întârziată din cauza dorului comunei de a pune în aplicare dreptul ei de preempțiune.

Prin corespondență din 5 decembrie 1997, d. Gondre a încredințat d. L.B.T., notar, să vândă terenul la enchisoasă, în conformitate cu deciziile judiciare. El a trimis mai multe scrisori de relansare notarului pe parcursul anului 1998.

Prin scrisoare din 17 septembrie 1999, d. L.B.T. a informat reclamanta de vânzarea terenului care a intervenit la 3 septembrie 1997.

La 21 decembrie 2000, administratorul a transmis notarului un cec corespunzător soldului lichidării SCI.

La 8 ianuarie 2001, avocatul d-nei F.M. a cerut în zadar notarului să pună în mișcare și să procedeze la întocmirea proiectului de act de împărțire.

La 14 mai 2002, un proces-verbal de dificultate a fost întocmit de notarul responsabil cu lichidarea succesiunii. Părțile au fost de atunci trimise în fața tribunalului.

Guvernul estimează că, din moment ce art. 6 § 1 al Convenției se aplică doar procedurilor în care se decide o contestație asupra drepturilor și obligațiilor de caracter civil, fazele non-jurisdicționale în care părțile au încercat să se înțeleagă și să-și respecte angajamentele nu pot fi incluse în perioada procedurii în sensul articolului 6 § 1. Autoritățile judiciare au trebuit să „decidă" contestații asupra drepturilor și obligațiilor de caracter civil ale reclamantei atunci când părțile au dorit să le sesizeze cu dificultăți ale operațiunilor de împărțire. Doar procedura angajată în 1991 ar trebui deci să fie luată în considerare. Prin urmare, faza care s-a deschis din 1987, data celui de-al doilea protocol de înțelegere, până în 1991, data sesizării tribunalului din Paris, trebuie considerată ca non-jurisdicțională și exclusă pentru evaluarea duratei procedurii de lichidare a succesiunii, la fel ca faza care, de la lichidarea SCI, se desfășoară în fața notarului desemnat de tribunal.

Privind procedura care a început la 17 decembrie 1991 și s-a încheiat, potrivit acestuia, la 21 decembrie 2000, Guvernul estimează că cauza era complexă și atitudinea părților a frânat considerabil procedura. Complexitatea cauzei revenea în esență pe dezacordul între moștenice, precum și față de notorii succesivi. Dificultăți la vânzarea bunurilor au constituit de asemenea un frâu important la realizarea succesiunii. În plus, Guvernul subliniază atitudinea dilatorie a reclamantei: prin refuzul de a se prezenta în fața tribunalului atunci când a fost citată pentru a proceda la operațiuni de conturi, lichidare și împărțire a comunității, prin nedeposarea de concluzii sau prin scutirea de a-și constitui avocat atunci când a fost citată în vederea desemnării unui administrator al SCI, nu a ușurat lucrarea justiției. Mai ales, apelul ei împotriva deciziei privind desemnarea administratorului a prelungit tratamentul cauzei. Ulterior, ea a angajat un nou litigiu în fața primului președinte al curții de apel din Paris pentru a vedea suspendarea executării provizorii ordonate prin sentința din 1996. Potrivit Guvernului, diversele instanțe judiciare care au intervenit au hotărât de fiecare dată în termen rezonabil. Astfel tribunalul de circumscripție din Paris, sesizat la 12 iulie 1991, și-a pronunțat decizia la 17 decembrie 1991; expertul desemnat și-a depus raportul mai puțin de un an după numire; tribunalul, sesizat la 30 noiembrie 1992, și-a pronunțat sentința la 7 iulie 1993. Privind desemnarea administratorului judiciar, tribunalul, sesizat la 28 aprilie 1996, și-a pronunțat decizia la 11 decembrie 1996. Curtea de apel a hotărât asupra apelului tras împotriva acestei decizii la 6 octombrie 1998. Privind cererea de suspendare a executării provizorii cu care era însoțită sentința din 11 decembrie 1996, curtea de apel din Paris, sesizată la 19 iulie 1997, și-a pronunțat decizia la 9 octombrie 1997.

Reclamanta consideră că nu este cazul să se procedeze la împărțiri de faze și cu atât mai puțin să se facă distincție între fazele jurisdicționale sau non-jurisdicționale. Potrivit ei, în conformitate cu jurisprudența Curții, faza numită „non-jurisdicțională", din moment ce se înscrie în executarea unei decizii judiciare, trebuie raportată la noțiunea de termen rezonabil. Or, intervenția unui notar, oficial public independent și imparțial, acționând sub garanția grijii publice, trebuie asimilată intervenției unui tribunal în sensul articolului 6 § 1 al Convenției.

Curtea reamineteste că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autoritarilor competente (a se vedea, între multe altele, hotărârea Doustaly c. Franța, hotărâre din 22 aprilie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-II, p. 857, § 39) și urmând circumstanțele cauzei, care comandă în acest caz o evaluare globală (Versini c. Franța, nr. 40096/98, § 26, hotărâre din 10 iulie 2001).

În speța prezentă, Curtea remarcă mai întâi că plângerea reclamantei privește exclusiv durata reglementării operațiunilor de succesiune a soțului ei. Or, instanțele interne nu au fost cu adevărat sesizate de probleme privind lichidarea succesiunii în sine decât prin citarea singurului moștenitor în fața tribunalului de circumscripție din Grasse, citație emisă la cererea reclamantei la 1 decembrie 1986. În plus, Curtea remarcă că reclamanta s-a deșist din această primă acțiune după ce a semnat un protocol de înțelegere cu fiica soțului ei la 4 și 17 august 1987. Prin urmare, s-a pus capăt acestei prime proceduri jurisdicționale la cererea reclamantei înseși, litigiul fiind rezolvat între părți printr-un act privat realizat și semnat în marginea procedurii. Procedurile anterioare, angajate pe baza separației de corp, erau de natură juridică diferită și, prin urmare, nu pot constitui o continuare neîntreruptă cu recururile ulterioare. În consecință, Curtea nu poate decât să constate că instanțele interne nu au fost cu adevărat sesizate efectiv „contestațiilor asupra drepturilor și obligațiilor sale" în cadrul succesiunii, și deci al procedurii litigioase supuse aprecierii sale, decât prin citarea în fața tribunalului de circumscripție din Paris la 12 iulie 1991. Astfel, potrivit părerii Curții, procedura privind lichidarea succesiunii a început la 12 iulie 1991, cu citarea reclamantei în fața tribunalului de circumscripție din Paris (paragrafele 14 de mai sus). Ea nu s-a încheiat încă (paragrafele 24 de mai sus). Prin urmare, a durat mai mult de doisprezece ani și doi luni până în prezent.

Privind complexitatea cauzei, care nu ar putea rezulta din merul dezacord al părților, Curtea estimează că ea nu ar putea explica, în sine, durata procedurii. Dificultatea de a vinde bunurile nu permite nici ea calificarea procedurii ca fiind complexă, judecătorii având ordonat vânzarea bunurilor și stabilit modalitățile vânzării de la sentința din 17 decembrie 1991.

Privind comportamentul reclamantei, Curtea reamineteste că nu i se poate reproșa că a făcut uz de diverse posibilități procedurale pe care i le deschidea dreptul intern. Cu toate acestea, comportamentul unui reclamant constituie un element obiectiv, neimputable Statului pârât și care intră în linie de cont pentru a determina dacă a avut loc sau nu o depășire a termenului rezonabil (Wiesinger c. Austria, hotărâre din 30 octombrie 1991, seria A nr. 213, p. 22, § 57). Or forța constată că opoziția reclamantei este cauza sesizării instanțelor în 1991, precum și a mai multor citații ulterioare emise la inițiativa moștenitoarei succesiunii. Cu toate acestea, atitudinea reclamantei nu explică, numai ea, durata procedurii.

Privind comportamentul autoritarilor judiciare, Curtea reamineteste că doar lenturile imputabile Statului pot duce la constatarea unei depășiri a termenului rezonabil (a se vedea, în special, hotărârile Gergouil c. Franța din 21 martie 2000, nr. 40111/98, § 19 și Versini, citate mai sus, § 28).

Pe acest punct, Curtea reamineteste jurisprudența sa conform căreia în materie de succesiune, procedura în fața notarilor este atât de strâns legată de controlul tribunalului încât nu poate fi disociată de acesta pentru determinarea drepturilor și obligațiilor civile ale reclamantului și că, prin urmare, art. 6 § 1 al Convenției și-a găsit aplicare (a se vedea Siegel c. Franța, nr. 36350/97, § 38, CEDO 2000-XII). A admite un raționament contrar ar duce la a sustrage o procedură judiciară ordonată de un tribunal – care era responsabil cu omologarea lichidării – la tot controlul acestui tribunal (aceeași hotărâre, § 34).

Curtea constată că, prin sentința din 17 decembrie 1991, tribunalul de circumscripție din Paris a desemnat președintele Camerei interdepartamentale de notari din Paris în locul notarului anterior, în vederea lichidării succesiunii, în timp ce a ordonat vânzarea bunurilor, a stabilit modalitățile vânzării și a desemnat un expert pentru evaluare (paragrafele 15 de mai sus). Camera interdepartamentală de notari din Paris a desemnat un nou notar la 3 octombrie 1996, adică aproape cinci ani după sentința din 17 decembrie 1991 (paragrafele 21 de mai sus). Privind lipsa de diligență a acestui notar, ea a fost subliniată în special prin relansările administratorului judiciar, d. Gondre, precum și prin consilul moștenitoarei succesiunii (paragrafele 26 și 29 de mai sus). A trebuit să aștepte 14 mai 2002 pentru a vedea întocmirea unui proces-verbal de dificultate, adică aproape un an și jumătate după trimiterea de către administratorul judiciar a cecului corespunzător soldului lichidării SCI (paragrafele 28 și 30 de mai sus). Cauza se află deci din nou în suspensie în fața tribunalului competent. În plus, Curtea remarcă că aproape doi ani s-au scurs între sentința pronunțată la 11 decembrie 1996 și hotărârea curții de apel din 6 octombrie 1998.

Prin urmare, Curtea estimează, având în vedere observațiile de mai sus și durata procedurii în ansamblu, că reclamanta a fost privată de dreptul ei să-și vadă cauza ascultată într-un „termen rezonabil".

Curtea concluzionează deci asupra unei încălcări a articolului 6 § 1 al Convenției.

Reclamanta cere o sumă de 762.245 euro (EUR) la titlul prejudiciului ei material, precum și o sumă de 106.000 EUR pentru daunele morale.

Guvernul consideră că cererile reclamantei nu au legătură cu plângerea trasă din durata procedurii. Estimează că doar prejudiciul moral ar putea fi reparabil, la cuantumul de 5.000 EUR.

Curtea estimează că nicio legătură de cauzalitate nu se stabilește între încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției (paragrafele 44 de mai sus) și prejudiciul material susținut de reclamantă. Prin urmare, pretențiile formulate la această privință trebuie respinse. Privind daunele morale, Curtea, hotărând în echitate după cum cere art. 41 al Convenției, decide să acorde o sumă de 8.000 EUR reclamantei. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta cere rambursarea cheltuielilor procedurii pe care le evaluează la 92.085 EUR, plus 3.048 EUR pentru cheltuielile de secretariat.

Guvernul consideră că doar cheltuielile și costurile suportate în fața Curții pot fi eventual luate în considerare. Propune suma de 1.000 EUR.

Curtea, care reamineteste că acordă plata cheltuielilor și costurilor suportate în fața instanțelor judiciare naționale doar în măsura în care au fost angajate pentru a preveni sau a face corectate de aceasta încălcarea respectivă, constată că reclamanta nu produce documente relevante în sprijinul sumelor pe care le cere. Curtea estimează totuși că reclamanta, deși nu este reprezentată de avocat, a trebuit în mod necesar să suporte anumite cheltuieli în fața ei și, prin urmare, consideră rezonabil să-i acorde suma propusă de Guvern, și anume 1.000 EUR. C. Dobânzi penalizatoare

Curtea consideră oportun să bazeze rata dobânzilor penalizatoare pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 2. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 8.000 EUR (opt mii euro) pentru daunele morale, precum și 1.000 EUR (o mie euro) la titlul cheltuielilor și costurilor, plus orice sumă care poate fi datorată la titlul taxei; b) că, de la expirarea termenului respectiv și până la versament, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru celelalte aspekte. Încheiat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 23 septembrie 2003 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. S. Dollé A.B. Baka Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 53425/99) dirigée contre la République française et dont une ressortissante de cet Etat, M me Florida Dumas (« la requérante »), a saisi la Cour le 14 septembre 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. R. Abraham, Directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

La requérante alléguait en particulier une violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de la durée de la procédure.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 30 avril 2002, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable. EN FAIT I.

Le 30 novembre 1968, le tribunal de grande instance de Paris prononça la séparation de corps entre la requérante et son époux, M. E. Dumas. M e L.C.D.R., notaire à Paris, fut désigné pour procéder à la liquidation des droits respectifs des époux. Le 17 avril 1970, le notaire dressa un procès-verbal des difficultés. Le 25 novembre 1972, les époux signèrent un protocole d’accord, protocole validé par jugement du 12 janvier 1977 du tribunal de grande instance de Paris. Il ne fut pas exécuté. Par la suite, la requérante obtint la nomination judiciaire d’un expert pour établir les comptes entre les parties, assurer la gestion de la société civile immobilière (SCI) les Orchidées et fixer son préjudice causé par la gestion de la SCI par son époux.

Le mari de la requérante décéda le 20 septembre 1982. La requérante avait droit à l’usufruit sur le quart des biens composant la succession.

Le 1 er décembre 1986, elle assigna M me F.M., fille naturelle et seule héritière du défunt, devant le tribunal de grande instance de Grasse.

Les 4 et 17 août 1987, les parties se rapprochèrent et signèrent un protocole d’accord prévoyant la vente par M e L.C.D.R. de deux biens, à savoir l’appartement n o 1 de la SCI les Orchidées, sis au Canet, ainsi qu’un terrain à Champigny-sur-Marne.

En contrepartie, et conformément aux termes de ce protocole, la requérante se désista de la procédure engagée devant le tribunal de grande instance de Grasse.

La vente des biens ne put avoir lieu, la requérante ayant refusé d’accorder des délais aux acquéreurs potentiels pour le terrain de Champigny-sur-Marne et d’insérer une clause prévoyant l’éventualité d’une baisse du prix pour l’appartement du Canet. Par ailleurs, la situation se bloqua, le notaire refusant d’exécuter la mission qui lui avait été confiée, en raison tant des relations conflictuelles qu’il entretenait avec les parties que des désaccords grandissants entre les parties elles-mêmes.

Le 12 juillet 1991, M me F.M. assigna la requérante devant le tribunal de grande instance de Paris, pour voir commettre des notaires en vue de procéder à l’adjudication des biens susmentionnés, de répartir le prix de vente de ces biens suivant les dispositions du protocole d’accord afin notamment de liquider la succession et de condamner la requérante à lui verser des dommages-intérêts. La requérante, assignée en mairie, ne constitua pas d’avocat.

Par jugement du 17 décembre 1991, le tribunal désigna le président de la chambre interdépartementale des notaires de Paris, en lieu et place de M e L.C.D.R. qui fut, dès lors, dessaisi du dossier, aux fins de procéder aux opérations de comptes, liquidation et partage de la communauté de biens ayant existé entre les époux et de la succession de M. Dumas, avec la faculté pour ce faire de déléguer. Le tribunal nomma également son président, ou tel magistrat par lui désigné, comme juge commissaire au partage et comme rapporteur en cas de difficulté. Il ordonna la vente des biens dépendant de l’indivision par licitation aux enchères publiques, en l’audience des criées de ce tribunal et sursit à statuer sur la mise à prix. Enfin, il commit un expert en vue d’évaluer les mises à prix. Ce jugement ne fit l’objet d’aucun recours.

L’expert déposa son rapport le 10 septembre 1992.

Par acte du 30 novembre 1992, M me F.M. assigna la requérante devant le tribunal de grande instance de Paris, pour la régularisation de la vente de l’immeuble sis au Canet ou, à défaut, sa vente par licitation aux enchères publiques. Par ailleurs, elle sollicita la nomination d’un administrateur pour la SCI de Champigny-sur-Marne, avec mission principale de céder le terrain à la mairie ou, là encore, à défaut, de sa vente par licitation aux enchères publiques. La requérante constitua un avocat mais ne déposa pas de conclusions.

Par un jugement du 7 juillet 1993, le tribunal débouta M me F.M. de ses demandes principales. Il estima que le jugement du 17 décembre 1991 qui avait déjà ordonné la vente par licitation aux enchères publiques était définitif. Il fixa le montant de la mise à prix pour l’appartement du Canet (260 000 francs français - FRF) et le terrain de Champigny-sur-Marne (2 100 000 FRF). Quant à la demande de désignation d’un administrateur judiciaire, le tribunal estima qu’elle n’était pas nécessaire dès lors que les parts de la SCI étaient détenues en totalité par les deux indivisaires parties à l’instance et que la vente du terrain était déjà ordonnée par le précédent jugement, ce qui autorisait M me F.M. à en poursuivre la vente.

Le 25 septembre 1995, l’appartement du Canet fut vendu aux enchères devant le tribunal de grande instance de Paris au prix de 341 000 FRF.

Par acte du 28 avril 1996, M me F.M. assigna la requérante devant le tribunal de grande instance de Paris aux fins de voir prononcer la liquidation de la SCI de Champigny-sur-Marne. La requérante ne constitua pas d’avocat.

Le 3 octobre 1996, la Chambre interdépartementale des notaires de Paris désigna M e L.B.T. comme nouveau notaire en charge des opérations de succession.

Le 11 décembre 1996, suite à l’assignation du 28 avril, le tribunal de grande instance de Paris, après avoir constaté l’opposition des deux porteuses de parts et l’absence de gérant, ordonna la liquidation anticipée de la société avec exécution provisoire. Il désigna M e Gondre, es-qualité d’administrateur judiciaire afin de procéder à la liquidation de la société civile. La requérante interjeta appel.

Le 19 juillet 1997, la requérante assigna en référé M me F.M. aux fins d’obtenir la suspension de l’exécution provisoire. Par ordonnance du 9 octobre 1997, le conseiller délégué par le premier président de la cour d’appel de Paris rejeta la demande.

Par arrêt du 6 octobre 1998, statuant sur l’appel interjeté contre le jugement du 11 décembre 1996, la cour d’appel jugea que la succession ne concernait que la moitié des parts de la SCI. Cependant, la licitation du terrain de Champigny-sur-Marne ayant été ordonnée par les précédents jugements, elle ordonna la liquidation de la SCI et désigna M e Gondre es ‑ qualité de liquidateur.

Parallèlement, le 3 septembre 1997, un acte de vente à l’amiable du terrain était signé entre la SCI et la commune de Champigny-sur-Marne. Son exécution fut retardée compte tenu de la volonté de la commune de mettre en œuvre son droit de préemption.

Par courrier du 5 décembre 1997, M e Gondre chargea M e L.B.T., notaire, de vendre le terrain aux enchères, conformément aux décisions judiciaires. Il envoya plusieurs courriers de relance au notaire courant 1998.

Par une lettre du 17 septembre 1999, M e L.B.T., informa la requérante de la vente du terrain intervenue le 3 septembre 1997.

Le 21 décembre 2000, l’administrateur transmit au notaire un chèque correspondant au solde de la liquidation de la SCI.

Le 8 janvier 2001, l’avocat de M me F.M. demanda vainement au notaire de bien vouloir faire diligence et procéder à l’établissement du projet d’acte de partage.

Le 14 mai 2002, un procès-verbal de difficulté fut dressé par le notaire chargé de la liquidation de la succession. Les parties furent dès lors renvoyées devant le tribunal. II.

Le Gouvernement estime, dès lors que l’article 6 § 1 de la Convention ne s’applique qu’aux procédures dans lesquelles il est décidé d’une contestation sur les droits et obligations de caractère civil, que les phases non juridictionnelles où les parties ont tenté de s’entendre et de respecter leurs engagements ne sauraient être incluses dans le délai de la procédure au sens de l’article 6 § 1. Les autorités judiciaires ont eu à « décider » de contestations sur les droits et obligations de caractère civil de la requérante lorsque les parties ont bien voulu les saisir des difficultés des opérations de partage. Seule la procédure entamée en 1991 devrait donc être prise en compte. Dès lors, la phase qui s’est ouverte de 1987, date du second protocole d’accord, à 1991, date de la saisine du tribunal de Paris, doit être considérée comme non juridictionnelle et écartée pour l’évaluation de la durée de la procédure de liquidation de la succession, à l’instar de la phase qui, depuis la liquidation de la SCI, se déroule devant le notaire désigné par le tribunal.

Quant à la procédure qui commença le 17 décembre 1991 et se termina, selon lui, le 21 décembre 2000, le Gouvernement estime que l’affaire était complexe et que l’attitude des parties a considérablement freiné la procédure. La complexité de l’affaire reposait essentiellement sur la mésentente entre les héritières, ainsi qu’à l’égard des notaires successifs. Les difficultés à vendre les biens constituaient également un frein important à la réalisation de la succession. De plus, le Gouvernement souligne l’attitude dilatoire de la requérante : en refusant de comparaître devant le tribunal lorsqu’elle fut assignée pour procéder aux opérations de compte, liquidation et partage de la communauté, en ne déposant pas de conclusions ou en se dispensant de constituer avocat alors qu’elle était assignée aux fins de voir désigner un administrateur de la SCI, elle ne facilita pas l’œuvre de la justice. Surtout, son appel de la décision relative à la désignation de l’administrateur rallongea le traitement de l’affaire. Par la suite, elle diligenta un nouveau contentieux devant le premier président de la cour d’appel de Paris pour voir suspendre l’exécution provisoire ordonnée par le jugement de 1996. Selon le Gouvernement, les diverses juridictions qui intervinrent statuèrent à chaque fois dans un délai raisonnable. Ainsi le tribunal de grande instance de Paris, saisi le 12 juillet 1991, rendit sa décision le 17 décembre 1991 ; l’expert désigné déposa son rapport moins d’un an après sa commission ; le tribunal, saisi le 30 novembre 1992, rendit son jugement le 7 juillet 1993. Quant à la désignation de l’administrateur judiciaire, le tribunal, saisi le 28 avril 1996, rendit sa décision le 11 décembre 1996. La cour d’appel statua sur l’appel interjeté contre cette décision le 6 octobre 1998. Quant à la demande de suspension de l’exécution provisoire dont était assorti le jugement du 11 décembre 1996, la cour d’appel de Paris, saisie le 19 juillet 1997, rendit sa décision le 9 octobre 1997.

La requérante considère qu’il n’y a pas lieu de procéder à des découpages de phases et encore moins à distinguer les phases juridictionnelles ou non. Selon elle, conformément à la jurisprudence de la Cour, la phase dite « non juridictionnelle », dès lors qu’elle s’inscrit dans l’exécution d’une décision de justice, doit être rapportée à la notion de délai raisonnable. Or, l’intervention d’un notaire, officier public indépendant et impartial, agissant sous la garantie de la foi publique, doit être assimilée à l’intervention d’un tribunal au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Doustaly c. Franc , arrêt du 22 avril 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ II, p. 857, § 39) et suivant les circonstances de la cause, lesquelles commandent en l’occurrence une évaluation globale ( Versini c. France , n o 40096/98, § 26, arrêt du 10 juillet 2001,

En l’espèce, la Cour relève tout d’abord que le grief de la requérante porte uniquement sur la durée du règlement des opérations de succession de son époux. Or les juridictions internes ne furent véritablement saisies de problèmes relatifs à la liquidation de la succession proprement dite que par l’assignation de la seule héritière devant le tribunal de grande instance de Grasse, assignation délivrée à la demande de la requérante le 1 er décembre 1986. Par ailleurs, la Cour note que la requérante s’est désistée de cette première action après avoir signé un protocole d’accord avec la fille de son époux les 4 et 17 août 1987. Dès lors, il a été mis fin à cette première procédure juridictionnelle à la demande de la requérante elle-même, le litige ayant été résolu entre les parties par un acte privé réalisé et signé en marge de la procédure. Les procédures précédentes, engagées sur le fondement de la séparation de corps, étaient d’une nature juridique différente et, partant, ne sauraient constituer une suite ininterrompue avec les recours ultérieurs. En conséquence, la Cour ne peut que constater que les tribunaux internes n’ont en réalité été effectivement saisi « des contestations sur ses droits et obligations » dans le cadre de la succession, et donc de la procédure litigieuse soumise à son appréciation, que par l’assignation devant le tribunal de grande instance de Paris du 12 juillet 1991. Ainsi, de l’avis de la Cour, la procédure relative à la liquidation de la succession a débuté le 12 juillet 1991, avec l’assignation de la requérante devant le tribunal de grande instance de Paris (paragraphe 14 ci-dessus). Elle n’est toujours pas terminée (paragraphe 24 ci-dessus). Elle a donc duré plus de douze ans et deux mois à ce jour.

S’agissant de la complexité de l’affaire, qui ne saurait résulter de la seule mésentente des parties, la Cour estime qu’elle ne saurait expliquer, en soi, la durée de la procédure. La difficulté à vendre les biens ne permet pas davantage de qualifier la procédure de complexe, les juges ayant ordonné la vente des biens et fixé ses modalités dès le jugement du 17 décembre 1991.

Quant au comportement de la requérante, la Cour rappelle qu’on ne saurait lui reprocher d’avoir fait usage des diverses possibilités procédurales que lui ouvrait le droit interne. Toutefois, le comportement d’un requérant constitue un élément objectif, non imputable à l’Etat défendeur et qui entre en ligne de compte pour déterminer s’il y a eu ou non dépassement du délai raisonnable ( Wiesinger c. Autriche , arrêt du 30 octobre 1991, série A n o 213, p. 22, § 57). Or force est de constater que l’opposition de la requérante est la cause de la saisine des juridictions en 1991, ainsi que de plusieurs assignations ultérieures délivrées à l’initiative de l’héritière à la succession. Cependant, l’attitude de la requérante n’explique pas, à elle seule, la durée de la procédure.

Quant au comportement des autorités judiciaires, la Cour rappelle que seules les lenteurs imputables à l’Etat peuvent amener à constater un dépassement du délai raisonnable (voir, notamment, les arrêts Gergouil c. France du 21 mars 2000, n o 40111/98, § 19 et Versini , précité, § 28).

Sur ce point, la Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle en matière de succession, la procédure devant les notaires est si étroitement liée au contrôle du tribunal qu’elle ne peut être dissociée dudit contrôle aux fins de la détermination des droits et obligations civils du requérant et que, partant, l’article 6 § 1 de la Convention trouve à s’appliquer (voir Siegel c. France , n o 36350/97, § 38, CEDH 2000-XII). Admettre un raisonnement contraire aboutirait à soustraire une procédure judiciaire ordonnée par un tribunal – chargé du reste d’homologuer la liquidation – à tout contrôle de ce tribunal (même arrêt, § 34).

La Cour constate que, par jugement du 17 décembre 1991, le tribunal de grande instance de Paris désigna le président de la chambre interdépartementale des notaires de Paris en lieu et place du précédent notaire, en vue de liquider la succession, tout en ordonnant la vente des biens, en fixant les modalités de la vente et en désignant un expert pour évaluation (paragraphe 15 ci-dessus). La chambre interdépartementale des notaires de Paris désigna un nouveau notaire le 3 octobre 1996, soit près de cinq ans après le jugement du 17 décembre 1991 (paragraphe 21 ci-dessus). Quant à l’absence de diligence de ce notaire, elle fut notamment soulignée par les relances de l’administrateur judiciaire, M e Gondre, ainsi que par le conseil de l’héritière à la succession (paragraphes 26 et 29 ci-dessus). Il fallut attendre le 14 mai 2002 pour voir dresser un procès-verbal de difficultés, soit pratiquement un an et demi après l’envoi par l’administrateur judiciaire du chèque correspondant au solde de la liquidation de la SCI (paragraphes 28 et 30 ci-dessus). L’affaire se trouve donc à nouveau pendante devant le tribunal compétent. En outre, la Cour relève notamment qu’un délai de presque deux ans s’est écoulé entre le jugement rendu le 11 décembre 1996 et l’arrêt de la cour d’appel du 6 octobre 1998.

Partant, la Cour estime, compte tenu des observations qui précèdent et de la durée de la procédure dans son ensemble, que la requérante a été privée de son droit à voir sa cause entendue dans un « délai raisonnable ».

La Cour conclut donc à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

La requérante sollicite une somme de 762 245 euros (EUR) au titre de son préjudice matériel, ainsi qu’une somme de 106 000 EUR pour le dommage moral.

Le Gouvernement considère que les demandes de la requérante sont sans lien avec le grief tiré de la durée de la procédure. Il estime que seul le préjudice moral serait susceptible d’être réparé, à hauteur de 5 000 EUR.

La Cour estime qu’aucun lien de causalité ne se trouve établi entre la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (paragraphe 44 ci-dessus) et le préjudice matériel allégué par la requérante. Il convient donc d’écarter les prétentions formulées à ce sujet. S’agissant du tort moral, la Cour, statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, décide d’octroyer une somme de 8 000 EUR à la requérante. B. Frais et dépens

La requérante demande le remboursement des frais de procédure qu’elle évalue à 92 085 EUR, plus 3 048 EUR pour frais de secrétariat.

Le Gouvernement considère que seuls les frais et dépens exposés devant la Cour peuvent être éventuellement pris en compte. Il propose la somme de 1 000 EUR.

La Cour, qui rappelle qu’elle n’accorde le paiement des frais et dépens exposés devant les juridictions nationales que dans la mesure où ils ont été engagés pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation, constate que la requérante ne produit pas de justificatifs pertinents à l’appui des sommes qu’elle réclame. La Cour estime cependant que la requérante, bien que n’étant pas représentée par un avocat, a nécessairement encouru certains frais devant elle et, partant, juge raisonnable de lui octroyer la somme proposée par le Gouvernement, à savoir 1 000 EUR. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 8 000 EUR (huit mille euros) pour dommage moral, ainsi que 1 000 EUR (mille euros) au titre des frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 septembre 2003 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé A.B. Baka Greffière Président