AFFAIRE REISSE c. FRANCE

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA REISSĂ c. FRANȚA Cerere nr. 24051/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 5 OCTOMBRIE 2004 DEFINITIVF 05/01/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Reisse c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( J.-P. Costa Loucages Jungwiert Butkevych Thomassen domnii Ugrekhelidze, judecători și ai dlui Dolle, graffière de sectiune După ce a deliberat în camera consiliului la 14 septembrie 2004, Rend la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 24051/02) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, dl Roland Reisse ( reclamantul a sesizat Curtea la data de 26 iunie 2000 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind dreptul la apărare a drepturilor omului). Guvernul francez este reprezentat de agentul său, dl R. Abraham, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. La 6 noiembrie 2003, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că se va pronunța în același timp asupra admisibilității și a fondului. DE FAPT, reclamantul s-a născut în 1936 și locuiește în Bias. La 25 octombrie 1955, reclamantul s-a angajat voluntar în armată pentru trei ani ; la 5 ianuarie 1956, a fost eliminat din controlul armatei ca urmare a anulării contractului său. După ce și-a efectuat serviciul militar în Algeria între 1 ianuarie 1957 și 16 decembrie 1958, a fost titular al unei pensii militare de invaliditate de 20%. În 1986, reclamantul a integrat Hotărârea Departamentul de l'Eingine de Charente-Maritime ; la data de 1 iulie 1987, a fost ales în funcția de funcționar al funcționarilor de lucrări publice din statul de stat al Ministerului Dezvoltării, Transporturilor și Locuinței. La 18 iunie 1991, la 1 octombrie 1991 și la 12 martie 1996, reclamantul, în timp ce la data de 12 martie 1996, acesta efectua operațiuni de colectare a lemnului și de reparare a conductei de canalizare, a fost victima unor accidente de muncă recunoscute ca fiind imputabile serviciului. La 13 noiembrie 1996, el a fost eliminat din cadrele de invaliditate, data la care i s-a permis, de asemenea, să-și exercite drepturile de pensie, atingând limita de vârstă a gradului său de membru al personalului de exploatare specializat în lucrările publice de la . La 17 februarie 1997, reclamantului i s-a acordat o pensie civilă de invaliditate în conformitate cu dispozițiile art. L. 29 din Codul pensiilor civile și militare, care reglementează acordarea pensiilor de invaliditate care nu rezultă din exercitarea funcțiilor. După ce a fost anunțat la 8 aprilie 1997 că pensia sa urma să fie revizuită, i s-a acordat o nouă pensie la 28 iulie 1997. 10. Prin decretul din 6 august 1997, reclamantului i s-a atribuit, de asemenea, o alocație temporară de invaliditate care să remunereze consecințele accidentelor care au avut loc la 18 iunie 1991 și 12 martie 1996, pe baza unei rate de reculegere de 14 %. La 19 ianuarie 1998, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ din Poitiers, care contesta, pe de o parte, bazele de lichidare a alocației temporare de invaliditate și, pe de altă parte, revizuirea pensiei sale civile de invaliditate. El și-a depus memoriul la 6 martie 1998. 12. printr-o ordonanță din 23 martie 1998, tribunalul, care era considerat incompetent, a transmis cazul Consiliului de Stat. Printr-o ordonanță din 22 aprilie 1998, Înalta Instanță a atribuit cererea Tribunalului Administrativ din Limoges. La 28 septembrie 1998, reclamantul a prezentat un nou memoriu, la care ministerele de la ..e.n. și de la .e.n. au răspuns la 30 martie și 25 noiembrie 1999. Printr-o scrisoare din 28 noiembrie 2001, Tribunalul Administrativ din Limoges l-a pus în întârziere pe reclamant să-și reglementeze cererea prin formularea deciziei împotriva căreia intenționa să se aplice. 13. printr-o ordonanță din 25 iulie 2002, vicepreședintele Tribunalului Administrativ din Limoges a respins cererea reclamantului, pe motiv că nu își reglementase cererea. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE14, reclamantul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil de termen stabilit la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. * Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) mai puțin 15. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 19 ianuarie 1998 și s-a încheiat la 25 iulie 2002. Curtea constată că respondența nu este în mod vădit greșit întemeiată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de neconformare. Pe fond 17. Guvernul recunoaște că durata procedurii nu poate fi considerată rezonabilă, în măsura în care reclamantul a fost somat să își reglementeze cererea decât după trei ani de la introducerea sa. El declară că este înmânată în fața înțelepciunii Curții în ceea ce privește durata procedurii. 18. Reclamantul consideră că această durată este rezonabilă. 19. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 20. Curtea consideră că cauza supusă instanțelor administrative nu prezenta nici o complexitate specială, ci se referă, dimpotrivă, la perioade lungi de inactivitate imputabile instanțelor interne (a se vedea punctele 12 și 13 de mai sus). Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței privind termenul rezonabil care decurge din aceasta, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PE LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 22. În temeiul articolului 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea la o parte ^ i ^ i ^ i ^ i ^ i pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 723,76 EUR (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit, corespunzător unei reajustări a pensionării sale, a pensiei de invaliditate și a anualităților militare. 24. Guvernul contestă aceste revendicări. 25. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, aceasta îi acordă 3 000 EUR în acest sens. Interese moratorii 26. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 3 000 EUR (trei mii EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 5 octombrie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle A.B. B. Aka Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

REISSE c. FRANCE

(

Requête n

o

24051/02)

ARRÊT

STRASBOURG

5 octobre 2004

DÉFINITIF

05/01/2005

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Reisse c. France,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

L.

Loucaides

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

W.

Thomassen

,

MM.

M.

Ugrekhelidze,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 14 septembre 2004,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

24051/02) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Roland Reisse («

le requérant

»), a saisi la Cour le 26 juin 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement français («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. R. Abraham, Directeur des affaires juridiques au Ministère des Affaires Etrangères.

3.

Le 6 novembre 2003, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

4.

Le requérant est né en 1936 et réside à Bias.

5.

Le 25 octobre 1955, le requérant s’engagea volontairement dans l’armée pour trois ans

; le 5 janvier 1956, il fut rayé des contrôles de l’armée à la suite de l’annulation de son contrat. Après avoir effectué son service militaire en Algérie du 1

er

janvier 1957 au 16 décembre 1958, il fut titulaire d’une pension militaire d’invalidité à hauteur de 20 %.

6.

En 1986, le requérant intégra la Direction Départementale de l’Equipement de la Charente-Maritime

; le 1

er

juillet 1987, il fut titularisé dans les cadres des agents des travaux publics de l’Etat du Ministère de l’équipement, des transports et du logement.

7.

Le 18 juin 1991, le 1

er

octobre 1991 et le 12 mars 1996, le requérant, alors qu’il effectuait des opérations de ramassage de bois et de réparation de canalisation d’assainissement, fut victime d’accidents de travail reconnus imputables au service.

8.

Le 13 novembre 1996, il fut rayé des cadres pour invalidité, date à laquelle il fut également admis à faire valoir ses droits à la retraite, ayant atteint la limite d’âge de son grade d’agent d’exploitation spécialisé des travaux publics de l’Etat.

9.

Le 17 février 1997, une pension civile d’invalidité fut concédée au requérant en application des dispositions de l’article L. 29 du code des pensions civiles et militaires de retraite, lequel réglemente l’octroi des pensions d’invalidité ne résultant pas de l’exercice des fonctions. Après avoir été avisé le 8 avril 1997 que sa pension allait être révisée, une nouvelle pension lui fut concédée le 28 juillet 1997.

10.

Par un arrêté du 6 août 1997, une allocation temporaire d’invalidité rémunérant les séquelles des accidents survenus les 18 juin 1991 et 12 mars 1996 fut également attribuée au requérant, sur la base d’un taux d’invalidité de 14 % d’incapacité permanente.

11.

Le 19 janvier 1998, le requérant saisit le tribunal administratif de Poitiers, contestant, d’une part, les bases de liquidation de l’allocation temporaire d’invalidité et, d’autre part, la révision de sa pension civile d’invalidité. Il déposa son mémoire le 6 mars 1998.

12.

Par une ordonnance du 23 mars 1998, le tribunal, s’estimant incompétent, transmit le dossier au Conseil d’Etat. Par une ordonnance du 22 avril 1998, la Haute juridiction attribua la requête au tribunal administratif de Limoges. Le 28 septembre 1998, le requérant déposa un nouveau mémoire, auquel les Ministères de l’Economie et de l’Equipement répliquèrent le 30 mars et 25 novembre 1999. Par une lettre du 28 novembre 2001, le tribunal administratif de Limoges mit en demeure le requérant de régulariser sa requête en produisant la décision contre laquelle il entendait se pourvoir.

13.

Par une ordonnance du 25 juillet 2002, le vice-président du tribunal administratif de Limoges rejeta la requête du requérant, au motif qu’il n’avait pas régularisé sa requête.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

14.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

15.

La période à considérer a débuté le 19 janvier 1998 et s’est terminée le 25 juillet 2002. Elle a donc duré quatre ans, six mois et six jours pour une instance.

A.

Sur la recevabilité

16.

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, et qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.

B.

Sur le fond

17.

Le Gouvernement reconnaît que la durée de la procédure ne saurait être considérée comme raisonnable, dans la mesure où le requérant n’a été mis en demeure de régulariser sa requête que trois ans après son introduction. Il déclare s’en remettre à la sagesse de la Cour quant à l’appréciation de la durée de la procédure.

18.

Le requérant estime que cette durée est déraisonnable.

19.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

20.

La Cour estime que l’affaire soumise aux juridictions administratives ne présentait aucune complexité particulière. Elle relève, par contre, de longues périodes d’inactivité imputables aux juridictions internes (voir paragraphes 12 et 13 ci-dessus).

21.

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

22.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

23.

Le requérant réclame 96

723,76 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu’il aurait subi, correspondant à un réajustement de sa retraite, de sa pension d’invalidité et de ses annuités militaires.

24.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

25.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime que le requérant a subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle lui accorde 3 000 EUR à ce titre.

B.

Intérêts moratoires

26.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

:

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, 3 000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 octobre 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Dollé

A.B. B

aka

Greffière

Président