AFFAIRE PABLA KY c. FINLANDE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 47221/99) îndreptată împotriva Republicii Finlandei și de care o societate în comandită de drept finlandez, Pabla Ky («societatea reclamantă»), a sesizat Curtea pe 2 noiembrie 1998 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale («Convenția»).

Societatea reclamantă este reprezentată de dna Hans Mannstén, avocat la Helsinki. Guvernul finlandez («Guvernul») este reprezentat de agentul seu, Domnul Arto Kosonen, director la Ministerul Afacerilor Externe.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, societatea reclamantă alege că curtea de apel care a cunoscut de acțiunea civilă din care era parte nu era independentă și imparțială, fiind că unul din judecători era în același timp deputat.

Cererea a fost atribuită celei de-a patra secțiuni a Curții (art. 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită conform articolului 26 § 1 al regulamentului.

Prin decizie din 16 septembrie 2003, camera a declarat cererea admisibilă.

Societatea reclamantă și Guvernul au depus observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 § 1 al regulamentului). După ce a consultat părțile, camera a hotărât că nu era necesară o ședință cu privire la fond (art. 59 § 3 în fine al regulamentului). ÎN FAPT I.

Societatea reclamantă, care administra un restaurant la Helsinki, închiriaza pentru aceasta localuri aparținând unei companii de asigurări, Keskinäinen Henkivakuutusyhtiö Suomi (KHS). În 1994, i se oferi posibilitatea de a închiria în plus localuri care urmau a fi renovate și adaptate restaurației. După finalizarea lucrărilor, societatea reclamantă constată că existau prea multe sanitare în timp ce o parte din instalațiile destinate restaurației lipseau, în special aménajements preconizate în subsol. Plăti 251 000 de mărci finlandeze (aproximativ 42 200 de euro) pentru renovare, și chiria lunară crescu substanțial. Contractul de închiriere modificat fusese semnat înainte de începerea lucrărilor de extindere.

În 1997, societatea reclamantă deschide împotriva KHS o procedură civilă în fața unei camere a tribunalului de district din Helsinki (käräjäoikeus, tingsrätt) numită tribunalul imobiliar (asunto-oikeus, bostadsdomstolen). Se plângea de încălcarea contractului de închiriere prin aceea că instalațiile recent renovate nu corespundeau planului inițial pe baza căruia semnase contractul modificat. KHS, care nu era de acord cu ea, sosi că, dacă era într-adevăr prevăzut la început amenajarea în subsol a unor instalații destinate restaurației, crearea unei asemenea extinderi s-a dovedit ulterior imposibilă, ceea ce societatea reclamantă știuse înainte de a semna contractul.

La 17 septembrie 1997, tribunalul imobiliar hotărî în favoarea companiei de asigurări, respingând cererea de despăgubire a societății reclamante bazată pe legea privind contractele de închiriere comercială (§19 mai jos).

Societatea reclamantă ataca decizia tribunalului de district în fața curții de apel din Helsinki (hovioikeus hovrätt). La 11 decembrie 1997, diviziunea imobiliară a curții de apel confirma decizia tribunalului de district fără a ține o ședință. M.P., unul din membri ai jurisdicției de apel, era la acea vreme deputat în Parlamentul Finlandez. De fapt, expert în curtea de apel din 1974, fusese de asemenea deputat din 1987 la 1990, apoi din 1995 la 1998. Pentru această din urmă legislatură, alegerile avuseră loc pe 19 martie 1995.

La 9 februarie 1998, societatea reclamantă solicita Curții Supreme (korkein oikeus, högsta domstolen) autorizație pentru a formula un recurs, plângându-se în special de lipsa de independență a judecătorului M.P., care avusese atât funcții legislative ca deputat cât și funcții judiciare ca membru al curții de apel. La 5 mai 1998, Curtea Supremă refuza societății reclamante autorizația în cauză. II.

Conform articolului 23 al legii cu privire la agenții funcției publice (valtion virkamieslaki, statstjänstemannalagen, 750/1994), un funcționar trebuie să-și elibereze postul în perioada exercitării mandatului de deputat. 15. art. 29 § 1 (504/1984) al legii cu privire la procedurile judiciare în materia imobiliară (laki oikeudenkäynnistä huoneenvuokra-asioissa, lag om rättegång i hyresmål, 650/1973), așa cum era în vigoare la momentul faptelor, dispunea că pentru a examina un apel privind un contract de închiriere, curtea de apel trebuia să se reunească într-o cameră compusă din trei judecători și doi experți, unu reprezentând punctul de vedere al proprietarilor și altul al chirașilor. Experții în curtea de apel au fost numiți de președintele Republicii pentru o perioadă de patru ani. Trebuiau să aibă între douăzeci și cinci și șaptezeci de ani și să posede capacitate juridică deplină (art. 29 § 2). În fine, trebuiau să depună jurământ (art. 31).

Legea cu privire la procedurile judiciare în materia imobiliară a fost abrogată de legea nr. 597/2002, care intră în vigoare pe 1 ianuarie 2003. Pe prezent, experții nu mai participă la procedurile în fața tribunalelor de district și curților de apel. Codul de procedură civilă (oikeudenkäymiskaari, rättegångsbalken) se aplică acum.

Dispoziții privind recuzarea judecătorilor figurează la art. 1 al capitolului 13 al Codului de procedură civilă. La momentul considerat, articolul era redactat după cum urmează: «Dacă demandantul sau pârâtul doresc recuza un judecător, fac aceasta conform formelor prescrise, judecătorul în cauză hotărând dacă trebuie să renunțe la cunoașterea cauzei în cauză. Cauzele legale de recuzare corespund următoarele situații: când există între judecător și una din părți o legătură de rudenie sau afinitate, la un grad care ar constitui un obstacol la căsătorie conform capitolului 2 al Codului căsătoriei (1734), inclusiv o legătură între verișori prin sânge (legătura dintre verișori prin afinitate nu este vizată); când judecătorul este adversarul parte sau este un «dușman» cunoscut al uneia din părți; când judecătorul sau un apropiat corespunzând criteriilor de mai sus posedă în cauză un interes care ar putea provoca acestui judecător sau acestui apropiat un avantaj special sau o pierdere deosebită; când judecătorul a cunoscut deja cauza în cauză în fața altei instanțe; când judecătorul a fost avocat sau martor în aceeași cauză; când judecătorul a hotărât anterior, la ordin al unei instanțe, asupra unei părți a cauzei; când judecătorul se află în ședință într-o cauză similară care se află în curs în fața altei instanțe. Dacă judecătorul știe că asemenea motive de recuzare există cu privire la el, chiar dacă părțile le ignoră, el renunță de o bună voie la cunoașterea cauzei în cauză.»

Dispoziții din capitolul 13 al Codului de procedură civilă cu privire la imparțialitatea judecătorilor au fost modificate de o lege (441/2001) care intră în vigoare pe 1 septembrie 2001. Proiectul de lege (HE 78/2000) rezumă în mod cuprinzător dispoziții legislative existente, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și precedentele Curții Supreme privind recuzarea judecătorilor. Modificările în cauză nu au afectat modul în care Guvernul apreciază prezenta cauză.

Legea privind contractele de închiriere comercială (laki liikehuoneiston vuokrauksesta, lag om hyra av affärslokal, 482/1995) fusese prezentată ca proiect de lege pe 21 noiembrie 1994. Fusese adoptată pe 17 februarie 1995 și intrase în vigoare pe 1 mai 1995. ÎN DREPT I.

Societatea reclamantă argumentează pe baza faptului că, în timp ce era un membru pe deplin calificat al curții de apel, M.P. era de asemenea deputat. Conform teoriei privind separarea puterilor, un deputat nu trebuie să intervină ca judecător într-o cauză, deoarece o persoană nu trebuie să cumuleze puterea judiciară și puterea legislativă. O curte de apel din care unu din judecători este deputat nu ar putea fi considerată independentă față de corpul legislativ. Societatea reclamantă consideră că prezența deputaților în compoziția organelor judiciare arată probleme structurale grave.

Societatea reclamantă subliniază de asemenea că M.P. este un social-democrat, după cum și președintele și primul ministru al epocii. Estimează că social-democrații acordă o anumită importanță relațiilor lor cu companiile de asigurări și că judecătorii finlandezi au în general tendința de a favora marile întreprinderi deoarece doresc să obțină misiuni lucrative de arbitraj. 2. Guvernul

Guvernul declară că M.P. era unu din cei doi experți ai curții de apel, într-o formație din care ceilalți trei membri erau judecători profesioniști și constituiau majoritatea. Precizează că dispoziții din capitolul 13 al Codului de procedură civilă privind imparțialitatea judecătorilor se aplică de asemenea experților, care trebuie să depună jurământ.

Guvernul observă în plus că societatea reclamantă nu a sugerat că Parlamentul s-ar fi amesteca în exercitarea de către M.P. a funcțiilor sale de expert în curtea de apel. După opinia sa, un deputat exercită un mandat care se bazează pe încredere și care nu implică nici un obstacol legal sau altul care să-l împiedice să intervină ca expert în curtea de apel în cazuri imobiliare. Din 1974, M.P. cunoștea acest tip de cazuri ca membru neprofesionist și acumulase o competență mare. Apartenența sa social-democrată nu conta absolut în procedura în cauză.

Guvernul subliniază că calificări particulare cerute experților sunt identice cu acelea pe care trebuie să le posede judecătorii, ceea ce revine la spunerea că expertul nu trebuie să aibă cu una sau alta din părți la procedură sau cu cauza în cauză nici o legătură personală de natură să compromită imparțialitatea sa. Societatea reclamantă alege că gruparea companiilor de asigurări căreia aparținea adversara sa oferia deputaților credite precum și contracte de închiriere puțin costisitoare, și că M.P. era din acest motiv partial. Pe acest punct, Guvernul amintește că din perspectiva jurisprudenței constante a Curții un simplu suspect de parțialitate nu este suficient pentru a face M.P. partial. Societatea reclamantă nu a arătat nici că M.P. închiriaza un apartament proprietate a părții adverse nici că beneficiase de nici un credit. B. Aprecierea Curții 1. Principii generale

Pentru a stabili dacă o instanță poate fi considerată «independentă» în conformitate cu art. 6 § 1, trebuie luat în considerare, în special, modul de numire și durata mandatului membrilor săi, existența unei protecții împotriva presiunilor exterioare și dacă există sau nu aparență de independență.

Cu privire la condiția de «imparțialitate», aceasta prezintă două aspecte. Trebuie mai întâi ca instanța să nu manifeste subiectiv nici o părere luată nici prejudecată personală. După aceea, instanța trebuie să fie obiectiv imparțială, adică să ofere garantii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă. În cadrul abordării obiective, se pune întrebarea dacă, indiferent de comportamentul personal al judecătorilor, anumite fapte verificabile permit a suspecta imparțialitatea acestora. În acest domeniu, chiar și aparențele pot fi importante. Este vorba de încrederea pe care tribunalele unei societăți democratice trebuie să o inspiră justițiabililor, în special părților la procedură (Morris c. Regatul Unit, nr. 38784/97, § 58, CEDH 2002-I).

Noțiunile de independență și imparțialitate obiectivă fiind strâns legate, Curtea le va examina împreună, în măsura în care amândouă privesc prezenta cauză (Findlay c. Regatul Unit, hotărâre din 25 februarie 1997, Colecția hotărârilor și deciziilor 1997-I, p. 281, § 73; Kleyn și alții c. Țările de Jos [Marea Cameră], nr. 39343/98, 39651/98, 43147/98 și 46664/99, § 192, CEDH 2003-VI).

Cauza examinată aici ridică, de asemenea, întrebări cu privire la rolul unui membru al corpului legislativ într-un context judiciar. Dacă noțiunea de separare a puterii executive și a autorității judiciare capătă o importanță crescândă în jurisprudența Curții (Stafford c. Regatul Unit [Marea Cameră], nr. 46295/99, § 78, CEDH 2002-IV), nici art. 6 nici nici o altă dispoziție din Convenție nu obligă Statele să se conformeze unei anumite noțiuni constituționale teoretice privind limitele admisibile ale interacțiunii între una și alta. În orice cauză, trebuie pus întrebarea dacă cerințele Convenției sunt îndeplinite. După cum și alte cauze de care Curtea a trebuit să cunoască, prezenta cauză nu cere deci aplicarea unei anumite teorii de drept constituțional. Curtea trebuie doar să se pronunțe asupra întrebării dacă, în circumstanțele cauzei, curtea de apel poseda «aparența» de independență cerută sau imparțialitatea «obiectivă» dorită (McGonnell c. Regatul Unit, nr. 28488/95, § 51, CEDH 2000-II; Kleyn și alții, sus-citată, § 193).

În fine, convine să se țină cont de faptul că pentru a se pronunța asupra existenței, într-o cauză dată, a unor motive legitime de a teme că aceste cerințe nu sunt îndeplinite, perspectiva unei părți intră în linie de cont dar nu joacă un rol decisiv. Elementul determinant constă în a ști dacă aprehensiunile persoanei interesate pot fi considerate obiectiv justificate (a se vedea, mutatis mutandis, Hauschildt c. Danemarca, hotărâre din 24 mai 1989, seria A nr. 154, p. 21, § 48). 2. Aplicare în prezenta cauză

Curtea observă mai întâi că nimic nu indică că M.P. a avut un prejudiciu real sau subiectiv împotriva societății reclamante la época când cunoștea de cauza sa în fața curții de apel. Singura întrebare care se pune este dacă, din cauza calității sale de membru al corpului legislativ, participarea sa a generat o îndoială legitimă cu privire la imparțialitatea obiectivă sau structurală a jurisdicției care hotărâse asupra apelului societății reclamante.

Nimic nu se opune per se ca experți să participe ca membri neprofesioniști la procesul decizional care se desfășoară în cadrul unei instanțe. Legislația internă a Statelor membre ale Consilului Europei oferă multe exemple de instanțe care grupează, alături de magistrați profesioniști, persoane specializate în unu sau altul domeniu și ale căror cunoștințe sunt dorite, chiar necesare pentru soluționarea litigiilor (a se vedea, de exemplu, hotărâri Ettl și alții c. Austria, 23 aprilie 1987, seria A nr. 117, pp. 18-19, §§ 38-40, și Debled c. Belgia, 22 septembrie 1994, seria A nr. 292 - B, p. 43, § 36). Curtea amintește că M.P. se află în ședință la curtea de apel ca expert în materia imobiliară din 1974 și că conform Guvernului acumulase o experiență considerabilă care-i permitea să aducă o contribuție prețioasă la soluționarea acestui tip de cazuri. Curtea observă în acest sens că, când aceste cazuri erau examinate de curtea de apel, doi experți se află în ședință alături de trei judecători care erau deci majorității.

Societatea reclamantă atrage atenția asupra afilieri politice a lui M.P.; Curtea consideră totuși că nimic nu indică în prezenta cauză că apartenența lui M.P. la un anumit partid politic să fi creat o relație sau o legătură oriccare între el și una sau alta din părți la procedură sau cu fondul cauzei de care era sesizată curtea de apel (a se vedea, mutatis mutandis, Holm c. Suedia, hotărâre din 25 noiembrie 1993, seria A nr. 279-A, pp. 15-16, §§ 32 - 33). De asemenea, nimic nu arată că M.P. să fi jucat un rol cu privire la legislația implicată în cauza aceasta. Legea privind contractele de închiriere comercială fusese prezentată de Guvern pentru adoptare de Parlament pe 21 noiembrie 1994 și fusese adoptată pe 17 februarie 1995, adică înainte de data - 19 martie 1995 - la care M.P. fusese ales pentru un al doilea mandat. Prin urmare, chiar presupunând că participarea unui deputat, de exemplu, la adoptarea unei măsuri legislative generale ar putea da naștere la îndoieli cu privire la funcțiile sale judiciare ulterioare, nu s-ar putea afirma în prezenta cauză că, din cauza calității sale de deputat, M.P. ar fi fost interesat sub alt titlu de subiectul cauzei societății reclamante.

În consecință, Curtea concluzionează că în prezenta cauză, contrar persoanelor despre care se vorbea în cauzele Procola c. Luxemburg (hotărâre din 28 septembrie 1995, seria A nr. 326) și McGonnell (hotărâre sus-citată), M.P. nu exercitase anterior o funcție legislativă, executivă sau consultativă în legătură cu materia sau întrebări juridice asupra cărora curtea de apel hotărâse în cadrul apelului formulat de societatea reclamante. Procedura judiciară litigioasă nu ar putea deci să fie considerată drept referitoare la «aceeași cauză» sau «aceeași decizie», în sensul care a dus la o hotărâre de violare a articolului 6 § 1 în cele două hotărâri sus-menționate. Curtea nu este convinsă că simple apartenență a lui M.P. la corpul legislativ la época când cunoștea de apelul societății reclamante să fie suficientă pentru a genera îndoieli cu privire la independența și imparțialitatea curții de apel. Societatea reclamantă se bazează pe teoria separării puterilor; prin urmare, acest principiu nu este decisiv în abstractă.

În aceste condiții, Curtea consideră că temeri nourished de societatea reclamantă cu privire la independența și imparțialitatea curții de apel, din cauza participării unui expert care era de asemenea deputat, nu pot fi considerate obiectiv justificate. De aceea, nu a existat violare a articolului 6 § 1 din Convenție.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 47221/99) dirigée contre la République de Finlande et dont une société en commandite de droit finlandais, Pabla Ky (« la société requérante »), a saisi la Cour le 2 novembre 1998 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La société requérante est représentée par M e Hans Mannstén, avocat à Helsinki. Le gouvernement finlandais (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Arto Kosonen, directeur au ministère des Affaires étrangères.

Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, la société requérante alléguait que la cour d'appel ayant connu de l'action civile à laquelle elle avait été partie n'avait pas été indépendante et impartiale, l'un des juges étant parallèlement député.

La requête a été attribuée à la quatrième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 16 septembre 2003, la chambre a déclaré la requête recevable.

La société requérante et le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). Après avoir consulté les parties, la chambre a décidé qu'il ne s'imposait pas de tenir une audience sur le fond (article 59 § 3 in fine du règlement). EN FAIT I.

La société requérante, qui gérait un restaurant à Helsinki, louait pour cet établissement des locaux appartenant à une compagnie d'assurances, Keskinäinen Henkivakuutusyhtiö Suomi (KHS). En 1994, elle se vit offrir la possibilité de louer en sus des locaux qui allaient être rénovés et adaptés à la restauration. Une fois les travaux achevés, la société requérante constata qu'il y avait trop de sanitaires alors qu'une partie des installations destinées à la restauration faisaient défaut, en particulier les aménagements prévus dans la cave. Elle paya 251 000 marks finlandais (environ 42 200 euros) pour la rénovation, et le loyer mensuel augmenta considérablement. Le bail modifié avait été signé avant le commencement des travaux d'extension.

En 1997, la société requérante engagea contre KHS une procédure civile devant une chambre du tribunal de district d'Helsinki ( käräjäoikeus, tingsrätt ) appelée tribunal du logement ( asunto-oikeus, bostadsdomstolen ). Elle se plaignait d'une violation du bail en ce que les installations récemment rénovées ne correspondaient pas au plan original sur la base duquel elle avait signé le contrat modifié. KHS, qui n'était pas d'accord avec elle, fit valoir que, s'il était effectivement prévu au départ d'aménager dans la cave des installations destinées à la restauration, la création d'une telle extension s'était ensuite révélée impossible, ce dont la société requérante avait eu connaissance avant de signer le contrat.

Le 17 septembre 1997, le tribunal du logement statua en faveur de la compagnie d'assurances, rejetant la demande d'indemnisation de la société requérante fondée sur la loi sur les baux commerciaux (paragraphe 19 ci ‑ dessous).

La société requérante attaqua la décision du tribunal de district devant la cour d'appel d'Helsinki ( hovioikeus hovrätt ). Le 11 décembre 1997, la division du logement de la cour d'appel confirma la décision du tribunal de district sans tenir d'audience. M.P., l'un des membres de la juridiction d'appel, était à l'époque député au Parlement finlandais. En effet, expert près la cour d'appel depuis 1974, il fut également député de 1987 à 1990, puis de 1995 à 1998. Pour cette dernière législature, les élections avaient eu lieu le 19 mars 1995.

Le 9 février 1998, la société requérante sollicita auprès de la Cour suprême ( korkein oikeus, högsta domstolen ) l'autorisation de former un recours, en se plaignant notamment du défaut d'indépendance du juge M.P., qui avait à la fois des fonctions législatives en tant que député et des fonctions judiciaires en tant que membre de la cour d'appel. Le 5 mai 1998, la Cour suprême refusa à la société requérante l'autorisation en question. II.

Selon l'article 23 de la loi sur les agents de la fonction publique ( valtion virkamieslaki, statstjänstemannalagen , 750/1994), un fonctionnaire doit libérer son poste pendant la période où il exerce le mandat de député.

L'article 29 § 1 (504/1984) de la loi sur les procédures judiciaires en matière locative ( laki oikeudenkäynnistä huoneenvuokra-asioissa, lag om rättegång i hyresmål , 650/1973), telle qu'elle était en vigueur à l'époque des faits, disposait que pour examiner un appel concernant un bail la cour d'appel devait siéger en une chambre composée de trois juges et de deux experts, l'un représentant le point de vue des propriétaires et l'autre celui des locataires. Les experts auprès de la cour d'appel étaient nommés par le président de la République pour une période de quatre ans. Ils devaient avoir entre vingt-cinq et soixante-dix ans et posséder la pleine capacité juridique (article 29 § 2). Enfin, ils devaient prêter serment (article 31).

La loi sur les procédures judiciaires en matière locative a été abrogée par la loi n o 597/2002, qui est entrée en vigueur le 1 er janvier 2003. A présent, les experts ne participent plus aux procédures devant les tribunaux de district et les cours d'appel. C'est le code de procédure judiciaire ( oikeudenkäymiskaari, rättegångsbalken ) qui s'applique désormais.

Les dispositions relatives à la récusation des juges figurent à l'article 1 du chapitre 13 du code de procédure judiciaire. A l'époque considérée, cet article était ainsi libellé : « Si le demandeur ou le défendeur souhaite récuser un juge, il le fait selon les formes prescrites, le juge concerné décidant alors s'il y a lieu de renoncer à connaître de l'affaire en question. Les causes légales de récusation correspondent aux situations suivantes : lorsqu'il existe entre le juge et l'une des parties un lien de parenté ou d'alliance, et ce à un degré qui constituerait un empêchement au mariage selon le chapitre 2 du code du mariage (1734), y compris un lien entre cousins par le sang (le lien entre cousins par alliance n'est pas visé) ; lorsque le juge est la partie adverse ou est un « ennemi » notoire de l'une des parties ; lorsque le juge ou un proche correspondant aux critères ci-dessus possède dans l'affaire un intérêt tel qu'elle est susceptible d'occasionner à ce juge ou à ce proche un avantage spécial ou une perte particulière ; lorsque le juge a déjà connu de l'affaire en question devant une autre juridiction ; lorsque le juge a été avocat ou témoin dans la même affaire ; lorsque le juge a précédemment, sur ordre d'une juridiction, statué sur une partie de l'affaire ; lorsque le juge siège dans une affaire semblable qui se trouve pendante devant une autre juridiction. Si le juge sait que de tels motifs de récusation existent à son égard, même si les parties l'ignorent, il renonce de lui-même à connaître de l'affaire en question. »

Les dispositions du chapitre 13 du code de procédure judiciaire concernant l'impartialité des juges ont été modifiées par une loi (441/2001) qui est entrée en vigueur le 1 er septembre 2001. Le projet de loi ( HE 78/2000) résume de façon complète les dispositions législatives existantes, la jurisprudence de la Cour européenne des Droits de l'Homme et les précédents de la Cour suprême relatifs à la récusation des juges. Les modifications en question n'ont pas influé sur la manière dont le Gouvernement apprécie la présente affaire.

La loi sur les baux commerciaux ( laki liikehuoneiston vuokrauksesta, lag om hyra av affärslokal , 482/1995) avait été présentée sous forme de projet de loi le 21 novembre 1994. Elle fut adoptée le 17 février 1995 et entra en vigueur le 1 er mai 1995. EN DROIT I.

La société requérante tire argument du fait que, tout en étant un membre pleinement qualifié de la cour d'appel, M.P. était également député. D'après la théorie relative à la séparation des pouvoirs, un député ne doit pas intervenir comme juge dans une affaire, car une personne ne doit pas cumuler pouvoir judiciaire et pouvoir législatif. Une juridiction d'appel dont l'un des juges est député ne saurait donc passer pour indépendante à l'égard du corps législatif. La société requérante considère que la présence de députés dans la composition des organes judiciaires révèle de graves problèmes structurels.

La société requérante souligne également que M.P. est un social-démocrate, de même que le président et le premier ministre de l'époque. Elle estime que les sociaux-démocrates accordent une certaine importance à leurs relations avec les compagnies d'assurances et que les juges finlandais ont généralement tendance à favoriser les grandes entreprises parce qu'ils souhaitent obtenir de lucratives missions d'arbitrage. 2. Le Gouvernement

Le Gouvernement déclare que M.P. était l'un des deux experts de la cour d'appel, dans une formation dont les trois autres membres étaient des juges professionnels et constituaient la majorité. Il précise que les dispositions du chapitre 13 du code de procédure judiciaire qui ont trait à l'impartialité des juges sont également applicables aux experts, lesquels doivent prêter serment.

Le Gouvernement relève par ailleurs que la société requérante n'a pas laissé entendre que le Parlement se serait immiscé dans l'exercice par M.P. de ses fonctions d'expert auprès de la cour d'appel. A son avis, un député exerce un mandat qui repose sur la confiance et qui n'implique aucun obstacle légal ou autre l'empêchant d'intervenir comme expert auprès de la cour d'appel dans des affaires locatives. Depuis 1974, M.P. connaissait de ce type d'affaires comme membre non professionnel et il avait acquis une grande compétence. Son obédience sociale-démocrate n'importait nullement dans la procédure en question.

Le Gouvernement souligne que les qualifications particulières demandées aux experts sont identiques à celles que doivent posséder les juges, ce qui revient à dire que l'expert ne doit avoir avec l'une ou l'autre des parties à la procédure ou avec l'affaire en question aucun lien personnel de nature à compromettre son impartialité. La société requérante allègue que le groupement de compagnies d'assurances auquel appartenait son adversaire offrait aux députés des crédits ainsi que des baux peu coûteux, et que M.P. était de ce fait partial. Sur ce point, le Gouvernement rappelle qu'au regard de la jurisprudence constante de la Cour un simple soupçon de partialité ne suffit pas à rendre M.P. partial. La société requérante n'a montré ni que M.P. louait un appartement propriété de la partie adverse ni qu'il avait bénéficié d'un crédit quelconque. B. Appréciation de la Cour 1. Principes généraux

Pour établir si un tribunal peut passer pour « indépendant » aux fins de l'article 6 § 1, il faut prendre en compte, notamment, le mode de désignation et la durée du mandat de ses membres, l'existence d'une protection contre les pressions extérieures et le point de savoir s'il y a ou non apparence d'indépendance.

Quant à la condition d'« impartialité », elle revêt deux aspects. Il faut d'abord que le tribunal ne manifeste subjectivement aucun parti pris ni préjugé personnel. Ensuite, le tribunal doit être objectivement impartial, c'est-à-dire offrir des garanties suffisantes pour exclure à cet égard tout doute légitime. Dans le cadre de la démarche objective, il s'agit de se demander si, indépendamment de la conduite personnelle des juges, certains faits vérifiables autorisent à suspecter l'impartialité de ces derniers. En la matière, même les apparences peuvent revêtir de l'importance. Il y va de la confiance que les tribunaux d'une société démocratique se doivent d'inspirer aux justiciables, à commencer par les parties à la procédure ( Morris c. Royaume-Uni , n o 38784/97, § 58, CEDH 2002-I).

Les notions d'indépendance et d'impartialité objective étant étroitement liées, la Cour les examinera ensemble, dans la mesure où elles intéressent toutes deux la présente espèce ( Findlay c. Royaume-Uni , arrêt du 25 février 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-I, p. 281, § 73 ; Kleyn et autres c. Pays-Bas [GC], n os 39343/98, 39651/98, 43147/98 et 46664/99, § 192, CEDH 2003-VI).

L'affaire examinée ici soulève également des questions sur le rôle d'un membre du corps législatif dans un contexte judiciaire. Si la notion de séparation du pouvoir exécutif et de l'autorité judiciaire prend une importance grandissante dans la jurisprudence de la Cour ( Stafford c. Royaume-Uni [GC], n o 46295/99, § 78, CEDH 2002-IV), ni l'article 6 ni aucune autre disposition de la Convention n'oblige les Etats à se conformer à telle ou telle notion constitutionnelle théorique concernant les limites admissibles à l'interaction entre l'un et l'autre. Dans toute affaire, il faut se demander si les exigences de la Convention sont satisfaites. Comme les autres affaires dont la Cour a eu à connaître, l'espèce ne commande donc pas l'application d'une théorie particulière de droit constitutionnel. La Cour doit uniquement se prononcer sur la question de savoir si, dans les circonstances de la cause, la cour d'appel possédait l'« apparence » d'indépendance requise ou l'impartialité « objective » voulue ( McGonnell c. Royaume-Uni , n o 28488/95, § 51, CEDH 2000-II ; Kleyn et autres , précité, § 193).

Enfin, il convient de garder à l'esprit que pour se prononcer sur l'existence, dans une affaire donnée, de raisons légitimes de redouter que ces exigences ne soient pas remplies, l'optique d'une partie entre en ligne de compte mais ne joue pas un rôle décisif. L'élément déterminant consiste à savoir si les appréhensions de l'intéressé peuvent passer pour objectivement justifiées (voir, mutatis mutandis , Hauschildt c. Danemark , arrêt du 24 mai 1989, série A n o 154, p. 21, § 48). 2. Application en l'espèce

La Cour relève tout d'abord que rien n'indique que M.P. ait eu un parti pris réel ou subjectif à l'encontre de la société requérante à l'époque où il a connu de son affaire devant la cour d'appel. La seule question qui se pose est de savoir si, du fait de sa qualité de membre du corps législatif, sa participation a suscité un doute légitime quant à l'impartialité objective ou structurelle de la juridiction ayant statué sur l'appel de la société requérante.

Rien ne s'oppose en soi à ce que des experts participent comme membres non professionnels au processus décisionnel qui se déroule au sein d'une juridiction. La législation interne des Etats membres du Conseil de l'Europe offre maints exemples de juridictions groupant, à côté de magistrats professionnels, des personnes spécialisées en tel ou tel domaine et dont les connaissances sont souhaitables, voire nécessaires au règlement des litiges (voir, par exemple, arrêts Ettl et autres c. Autriche , 23 avril 1987, série A n o 117, pp. 18-19, §§ 38-40, et Debled c. Belgique , 22 septembre 1994, série A n o 292 ‑ B, p. 43, § 36). La Cour rappelle que M.P. siégeait à la cour d'appel comme expert en matière locative depuis 1974 et que d'après le Gouvernement il avait acquis une expérience considérable qui lui permettait d'apporter une contribution précieuse au règlement de ce type d'affaires. La Cour note à cet égard que, lorsque ces affaires étaient examinées par la cour d'appel, deux experts siégeaient aux côtés de trois juges qui étaient donc majoritaires.

La société requérante attire l'attention sur l'affiliation politique de M.P. ; la Cour estime toutefois que rien n'indique en l'espèce que l'appartenance de M.P. à un parti politique donné ait créé un rapport ou un lien quelconque entre lui et l'une ou l'autre partie à la procédure ou avec le fond de l'affaire dont la cour d'appel était saisie (voir, mutatis mutandis , Holm c. Suède , arrêt du 25 novembre 1993, série A n o 279-A, pp. 15-16, §§ 32 ‑ 33). De même, rien ne montre que M.P. ait joué un rôle quant à la législation en cause dans cette affaire. La loi sur les baux commerciaux avait été présentée par le Gouvernement pour adoption par le Parlement le 21 novembre 1994 et elle avait été adoptée le 17 février 1995, c'est-à-dire avant la date – le 19 mars 1995 – à laquelle M.P. fut élu pour un second mandat. Ainsi, même à supposer que la participation d'un député, par exemple, à l'adoption d'une mesure législative générale puisse faire naître des doutes sur ses fonctions judiciaires postérieures, on ne saurait affirmer en l'espèce que, en raison de sa qualité de député, M.P. ait été concerné à un autre titre par l'objet de l'affaire de la société requérante.

En conséquence, la Cour conclut qu'en l'espèce, contrairement aux personnes dont il était question dans les affaires Procola c. Luxembourg (arrêt du 28 septembre 1995, série A n o 326) et McGonnell (arrêt précité), M.P. n'avait pas exercé antérieurement de fonction législative, exécutive ou consultative en rapport avec la matière ou les questions juridiques sur lesquelles la cour d'appel a statué dans le cadre du recours formé par la société requérante. La procédure judiciaire litigieuse ne saurait donc passer pour avoir porté sur « la même cause » ou « la même décision », au sens qui a amené un constat d'atteinte à l'article 6 § 1 dans les deux arrêts susmentionnés. La Cour n'est pas convaincue que la simple appartenance de M.P. au corps législatif à l'époque où il a connu de l'appel de la société requérante suffise à susciter des doutes quant à l'indépendance et à l'impartialité de la cour d'appel. La société requérante s'appuie sur la théorie de la séparation des pouvoirs ; or ce principe n'est pas déterminant dans l'abstrait.

Dans ces conditions, la Cour estime que les craintes nourries par la société requérante quant à l'indépendance et à l'impartialité de la cour d'appel, à raison de la participation d'un expert qui était également député, ne sauraient être considérées comme objectivement justifiées. Partant, il n'y a pas eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.