ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9789/2009

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 6 din 14

ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul Teleorman a respins cererea de chemare

în judecată formulată de reclamantul N.S., ca nefondată, în ceea ce îl privește

pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și ca fiind

îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, cu referire

la Inspectoratul Județean de Poliție Teleorman.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Tribunalul Teleorman a reținut că reclamantul a solicitat obligarea pârâților

la plata sumei de 300.000 RON, în temeiul art. 504 C. proc. pen., susținând că

a executat, pe nedrept, pedeapsa cu închisoare conform sentinței civile nr. 689

din 6 martie 1981, pronunțată de Judecătoria Roșiorii de Vede.

Reclamantului i-au fost aplicate, în

calitate de contravenient, două luni de închisoare contravențională, în temeiul

dispozițiilor art. 2 lit. b) Decretul nr. 153/1970, iar sesizarea a fost

respinsă pentru fapta prevăzută de art. 2 lit. f) din același act normativ.

S-a mai reținut că plângerea

formulată de reclamant împotriva lucrătorilor de poliție la Parchetele Militare

de pe lângă Curtea Militară și Apel și de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a fost respinsă ca neîntemeiată, iar plângerea prealabilă formulată

împotriva pârâților D.C., V.V., T.G., V.I. și V.M., pentru care a solicitat

obligarea acestora la plata de daune morale, în sumă de 60.000.000 lei, a fost

depusă cu depășirea termenului prevăzut de lege, dispunându-se încetarea

procesului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) și art. 10 lit. f) C. proc.

pen.

Tribunalul Teleorman ca apreciat că

prevederile art. 504 art. 1 C. proc. pen., coroborate cu art. 52 alin. (3) teza

I din Constituție, reglementează răspunderea statului pentru prejudiciile

cauzate prin erori judiciare, dar această răspundere este limitată numai la

erorile judiciare săvârșite în procesele penale, prin urmare, aceste dispoziții

nu sunt aplicabile în speță, deoarece reclamantul a fost sancționat

contravențional nu penal.

Aceeași instanță a mai reținut că

Inspectoratul Județean de Poliție Teleorman nu are legitimare procesuală în

cauză, prin raportare la temeiul de drept invocat.

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamantul N.S. care a criticat sentința deoarece nu s-au avut în vedere

certificatele medico-legale și că, prin executarea pedepsei cu închisoare

contravențională a suferit un prejudiciu concretizat în lipsa resurselor

materiale necesare creșterii și educării minorilor pe care îi avea în

întreținere.

Prin decizia nr. 192 din 18 martie

2008 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis excepția

prescripției dreptului la acțiune, a admis apelul declarat de apelantul -

reclamant N.S. împotriva sentinței civile nr. 6 din 14 ianuarie 2008 a

Tribunalului Teleorman, a schimbat în parte sentința în sensul respingerii

acțiunii formulate de reclamantul N.S., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind prescrisă.

Pentru a hotărî astfel, curtea a

reținut că, față de caracterul autonom al noțiunii de „acuzație în materie

penală” în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și de natura și gravitatea sancțiunii aplicate contravenientului (două

luni de închisoare contravențională), pretențiile deduse judecății se

circumscriu prevederilor art. 504 C. proc. pen. astfel că soluția de respingere

a cererii formulate în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice nu este legală.

În conformitate cu dispozițiile art.

129 pct. 5 C. proc. civ. și ale art. 18 din Decretul nr. 167/1958 Curtea a

invocat, din oficiu, excepția prescripției dreptului material la acțiune și a

reținut că potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la

prescripția extinctivă, „dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se

stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”.

Conform art. 7 alin. (1) din același

act normativ „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la

acțiune sau dreptul de a cere executare silită”.

Curtea reține că potrivit

dispozițiilor art. 506 alin. (2) C. proc. pen., termenul pentru introducerea

acțiunii este de 18 luni și curge de la data rămânerii definitive, după caz, a

hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în

art. 504 C. proc. pen.

În speță, apelantul – reclamant nu a

făcut dovada existenței unei hotărâri sau a unei ordonanțe a procurorului din

cele prevăzute de art. 504 C. proc. pen., însă față de dispozițiile Deciziei

nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 182

din 18 mai 1998 prin care s-a arătat că limitarea răspunderii statului pentru

erorile judiciare săvârșite în procesele penale doar la două cazuri posibile

este neconstituțională față de prevederile art. 48 alin. (3) din Constituție.

Curtea apreciază că termenul de prescripție de 18 luni a început să curgă la

data publicării în Monitorul Oficial a acestei decizii și era împlinit la data

introducerii cererii de chemare în judecată.

Pentru aceste considerente, în

temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 Curtea a admis

excepția prescripției dreptului la acțiune, iar în temeiul art. 296 C. proc.

civ. s-a admis apelul și s-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că s-a

respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice ca fiind prescrisă; s-au menținut celelalte

dispoziții ale sentinței reținând că față de temeiul de drept invocat (art. 504

C. proc. pen.) legitimare procesuală pasivă are numai Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Curtea a constatat că prin

modificarea temeiului de respingere a acțiunii nu se aduce atingere

dispozițiilor art. 296 teza a II-a C. proc. civ. având în vedere caracterul de

ordine publică al excepției prescripției dreptului la acțiune și împrejurarea

formulată că anterior cererea de chemare în judecată formulată în

contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost

respinsă de prima instanță ca nefondată.

Împotriva deciziei au declarat

recurs atât reclamantul N.S. cât și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București.

Reclamantul N.S. a invocat greșita

respingere a acțiunii sale de către instanțele de judecată, pe de o parte, aceasta

nefiind prescrisă, iar pe de altă parte, el consideră acțiunea ca fiind fondată

și dovedită cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Recurentul Ministerul Public,

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, consideră, în temeiul art. 304

pct. 9 C. proc. civ., că hotărârea este nelegală, deoarece în primul rând,

această decizie pentru care a fost admisă excepția prescripției dreptului la

acțiune și schimbată în parte sentința apelată, în sensul respingerii cererii

formulate de reclamant ca fiind prescrisă, încalcă prevederile art. 296 teza a II

– a C. proc. civ., respectiv principiul

non reformatio in pejus

.

Se apreciază că instanța nu putea să

invoce din oficiu excepții absolute dacă admiterea acestora ar duce la

agravarea situației părții care a avut inițiativa declarării căii de atac;

vătămarea produsă apelantului-reclamant prin soluționarea pe cale de excepție a

cauzei de către instanța de apel constă în aceea că nu a mai analizat fondul

cauzei, fiind încălcate dispozițiile art. 296 teza a II-a C. proc. civ.

S-a apreciat că în mod nelegal

instanța de apel a reținut în considerentele deciziei atacate că pretențiile

deduse judecății se circumscriu art. 504 C. proc. pen. Situația reclamantului

care a efectuat închisoare contravențională nu se circumscrie noțiunii de

„acuzație în materie penală”, așa cum a reținut curtea de apel.

Prin urmare, se consideră că

răspunderea statului pentru prejudicii cauzate ca urmare a unor erori judiciare

săvârșite în procesele penale nu poate fi antrenată, deoarece reclamantul nu a

invocat vreuna din situațiile prevăzute la art. 504 C. proc. pen.

Analizând recursurile declarate prin

prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că acestea sunt fondate pentru considerentele ce succed:

Dispozițiile art. 296 C. proc. civ.

prevăd că apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai

grea decât cea din hotărârea atacată.

Această prevedere instituie

principiul

non reformatio in pejus

și impune ca apelantului-reclamant să

nu-i fie agravată situația în propria sa cale de atac.

Prin admiterea apelului

reclamantului N.S., prin schimbarea în parte a sentinței în sensul admiterii

excepției prescripției dreptului la acțiune și a respingerii acțiunii

reclamantului ca fiind prescrisă instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 296

teza a II-a C. proc. civ.

Susținerile recurenților referitoare

la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt

fondate: instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală prin soluționarea pe

cale de excepție a acțiunii, în calea de atac a apelului reclamantului,

nemaianalizând practic fondul acțiunii.

Motivele invocate de recurentul

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, privind

calificarea acțiunii de către Curtea de Apel în sensul că pretențiile

reclamantelor se circumscriu dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., sunt

fondate: Așa cum a stabilit și Tribunalul Teleorman, prevederile art. 504 alin.

(1) C. proc. civ., coroborate cu art. 52 alin. (3) Teza I din Constituție,

reglementează răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori

judiciare, dar această răspundere este limitată numai la erorile judiciare

săvârșite în procesele penale.

În speța supusă judecății,

reclamantul a solicitat obligarea Statului Român la plata daunelor morale și

naturale pe care le-a suferit, urmare a executării pedepsei cu închisoare

contravențională.

Situația reclamantului care a fost

condamnat la pedeapsa sancțiunii contravenționale nu se circumscrie noțiunii de

„acuzație în materie penală”, așa cum în mod eronat a reținut Curtea de Apel

București.

Prin urmare, răspunderea statului

pentru prejudiciile cauzate ca urmare a unor erori judiciare săvârșite în

procesele penale, nu poate fi antrenată deoarece reclamantul nu a invocat

vreuna din situațiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte de Casație și Justiție va admite recursurile, în baza art. 314 C. proc.

civ., va casa decizia recurată și pe fond va menține sentința civilă nr. 6 din

14 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul Teleorman.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

reclamantul N.S. și pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București, împotriva deciziei nr. 192 A din 18 martie 2008 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Casează decizia atacată și menține

sentința civilă nr. 6 din 14 ianuarie 2008 a Tribunalului Teleorman.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi

2 decembrie 2009

.