ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9789/2009

Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 6 din 14 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul Teleorman a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul N.S., ca nefondată, în ceea ce îl privește pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, cu referire la Inspectoratul Județean de Poliție Teleorman. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Teleorman a reținut că reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 300.000 RON, în temeiul art. 504 C. proc. pen., susținând că a executat, pe nedrept, pedeapsa cu închisoare conform sentinței civile nr. 689 din 6 martie 1981, pronunțată de Judecătoria Roșiorii de Vede.

Reclamantului i-au fost aplicate, în calitate de contravenient, două luni de închisoare contravențională, în temeiul dispozițiilor art. 2 lit. b) Decretul nr. 153/1970, iar sesizarea a fost respinsă pentru fapta prevăzută de art. 2 lit. f) din același act normativ. S-a mai reținut că plângerea formulată de reclamant împotriva lucrătorilor de poliție la Parchetele Militare de pe lângă Curtea Militară și Apel și de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost respinsă ca neîntemeiată, iar plângerea prealabilă formulată împotriva pârâților D.C., V.V., T.G., V.I. și V.M., pentru care a solicitat obligarea acestora la plata de daune morale, în sumă de 60.000.000 lei, a fost depusă cu depășirea termenului prevăzut de lege, dispunându-se încetarea procesului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) și art. 10 lit. f) C. proc.

pen. Tribunalul Teleorman ca apreciat că prevederile art. 504 art. 1 C. proc. pen., coroborate cu art. 52 alin. (3) teza I din Constituție, reglementează răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, dar această răspundere este limitată numai la erorile judiciare săvârșite în procesele penale, prin urmare, aceste dispoziții nu sunt aplicabile în speță, deoarece reclamantul a fost sancționat contravențional nu penal. Aceeași instanță a mai reținut că Inspectoratul Județean de Poliție Teleorman nu are legitimare procesuală în cauză, prin raportare la temeiul de drept invocat. Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul N.S. care a criticat sentința deoarece nu s-au avut în vedere certificatele medico-legale și că, prin executarea pedepsei cu închisoare contravențională a suferit un prejudiciu concretizat în lipsa resurselor materiale necesare creșterii și educării minorilor pe care îi avea în întreținere.

Prin decizia nr. 192 din 18 martie 2008 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, a admis apelul declarat de apelantul - reclamant N.S. împotriva sentinței civile nr. 6 din 14 ianuarie 2008 a Tribunalului Teleorman, a schimbat în parte sentința în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantul N.S., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind prescrisă. Pentru a hotărî astfel, curtea a reținut că, față de caracterul autonom al noțiunii de „acuzație în materie penală” în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de natura și gravitatea sancțiunii aplicate contravenientului (două luni de închisoare contravențională), pretențiile deduse judecății se circumscriu prevederilor art. 504 C. proc.

pen. astfel că soluția de respingere a cererii formulate în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu este legală. În conformitate cu dispozițiile art. 129 pct. 5 C. proc. civ. și ale art. 18 din Decretul nr. 167/1958 Curtea a invocat, din oficiu, excepția prescripției dreptului material la acțiune și a reținut că potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, „dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”. Conform art. 7 alin. (1) din același act normativ „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executare silită”.

Curtea reține că potrivit dispozițiilor art. 506 alin. (2) C. proc. pen., termenul pentru introducerea acțiunii este de 18 luni și curge de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504 C. proc. pen. În speță, apelantul – reclamant nu a făcut dovada existenței unei hotărâri sau a unei ordonanțe a procurorului din cele prevăzute de art. 504 C. proc. pen., însă față de dispozițiile Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 182 din 18 mai 1998 prin care s-a arătat că limitarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale doar la două cazuri posibile este neconstituțională față de prevederile art. 48 alin. (3) din Constituție.

Curtea apreciază că termenul de prescripție de 18 luni a început să curgă la data publicării în Monitorul Oficial a acestei decizii și era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 Curtea a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, iar în temeiul art. 296 C. proc. civ. s-a admis apelul și s-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca fiind prescrisă; s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței reținând că față de temeiul de drept invocat (art. 504 C. proc.

pen.) legitimare procesuală pasivă are numai Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Curtea a constatat că prin modificarea temeiului de respingere a acțiunii nu se aduce atingere dispozițiilor art. 296 teza a II-a C. proc. civ. având în vedere caracterul de ordine publică al excepției prescripției dreptului la acțiune și împrejurarea formulată că anterior cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost respinsă de prima instanță ca nefondată. Împotriva deciziei au declarat recurs atât reclamantul N.S. cât și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Reclamantul N.S. a invocat greșita respingere a acțiunii sale de către instanțele de judecată, pe de o parte, aceasta nefiind prescrisă, iar pe de altă parte, el consideră acțiunea ca fiind fondată și dovedită cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Recurentul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, consideră, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că hotărârea este nelegală, deoarece în primul rând, această decizie pentru care a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune și schimbată în parte sentința apelată, în sensul respingerii cererii formulate de reclamant ca fiind prescrisă, încalcă prevederile art. 296 teza a II – a C. proc. civ., respectiv principiul non reformatio in pejus . Se apreciază că instanța nu putea să invoce din oficiu excepții absolute dacă admiterea acestora ar duce la agravarea situației părții care a avut inițiativa declarării căii de atac; vătămarea produsă apelantului-reclamant prin soluționarea pe cale de excepție a cauzei de către instanța de apel constă în aceea că nu a mai analizat fondul cauzei, fiind încălcate dispozițiile art. 296 teza a II-a C. proc.

civ. S-a apreciat că în mod nelegal instanța de apel a reținut în considerentele deciziei atacate că pretențiile deduse judecății se circumscriu art. 504 C. proc. pen. Situația reclamantului care a efectuat închisoare contravențională nu se circumscrie noțiunii de „acuzație în materie penală”, așa cum a reținut curtea de apel. Prin urmare, se consideră că răspunderea statului pentru prejudicii cauzate ca urmare a unor erori judiciare săvârșite în procesele penale nu poate fi antrenată, deoarece reclamantul nu a invocat vreuna din situațiile prevăzute la art. 504 C. proc. pen. Analizând recursurile declarate prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt fondate pentru considerentele ce succed: Dispozițiile art. 296 C. proc.

civ. prevăd că apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât cea din hotărârea atacată. Această prevedere instituie principiul non reformatio in pejus și impune ca apelantului-reclamant să nu-i fie agravată situația în propria sa cale de atac. Prin admiterea apelului reclamantului N.S., prin schimbarea în parte a sentinței în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune și a respingerii acțiunii reclamantului ca fiind prescrisă instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 296 teza a II-a C. proc. civ. Susținerile recurenților referitoare la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt fondate: instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală prin soluționarea pe cale de excepție a acțiunii, în calea de atac a apelului reclamantului, nemaianalizând practic fondul acțiunii.

Motivele invocate de recurentul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, privind calificarea acțiunii de către Curtea de Apel în sensul că pretențiile reclamantelor se circumscriu dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., sunt fondate: Așa cum a stabilit și Tribunalul Teleorman, prevederile art. 504 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu art. 52 alin. (3) Teza I din Constituție, reglementează răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, dar această răspundere este limitată numai la erorile judiciare săvârșite în procesele penale. În speța supusă judecății, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român la plata daunelor morale și naturale pe care le-a suferit, urmare a executării pedepsei cu închisoare contravențională.

Situația reclamantului care a fost condamnat la pedeapsa sancțiunii contravenționale nu se circumscrie noțiunii de „acuzație în materie penală”, așa cum în mod eronat a reținut Curtea de Apel București. Prin urmare, răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate ca urmare a unor erori judiciare săvârșite în procesele penale, nu poate fi antrenată deoarece reclamantul nu a invocat vreuna din situațiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen. Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursurile, în baza art. 314 C. proc. civ., va casa decizia recurată și pe fond va menține sentința civilă nr. 6 din 14 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul Teleorman.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamantul N.S. și pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, împotriva deciziei nr. 192 A din 18 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Casează decizia atacată și menține sentința civilă nr. 6 din 14 ianuarie 2008 a Tribunalului Teleorman. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2009 .