ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1768/2008

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1768/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor de față;

În baza actelor și lucrărilor

dosarului, reține următoarele:

Prin sentința penală nr. 291 din data de 18 octombrie 2007

pronunțată de

Tribunalul Mureș s-a dispus condamnarea inculpatului

C.C. zis F.,

în prezent deținut în Penitenciarul Târgu

Mureș, la

pedeapsa de 18 ani închisoare și 6

ani pedeapsă complementară

privind

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și d) C. pen.

,

pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav

prevăzută de art. 174, art. 175 Iit. i) și art. 176 Iit. f) C. pen.

Același

inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de părăsire a locului

accidentului

prevăzută de art. 81 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

În conformitate cu prevederile art. 33 Iit. a) și art. 34 Iit. b) C.

pen.

pedepsele

aplicate au fost contopite, stabilindu-se ca inculpatul să

execute pedeapsa cea

mai grea de 18 ani închisoare față de care s-a

aplicat un spor de 6 luni , în

final inculpatul C.C. urmând să

execute pedeapsa de 18 ani și 6 luni închisoare plus

pedeapsa

complimentară

de 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.

64 Iit. a) și b) C. pen.

Din pedeapsa aplicată s-a dedus perioada executată începând

cu 20 decembrie 2004 la zi.

În baza art.

71 alin. (2) C. pen. inculpatului i s-au interzis

drepturile prevăzute de art. 64 Iit. a)-c) C. pen. pe durata executării

pedepsei principale.

În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menținut starea de

arest a inculpatului.

Prin aceiași

sentință, coinculpatul C.A. zis

A., a fost

achitat pentru săvârșirea infracțiunii de fals în

declarații prevăzută de art. 292 C. pen. cu

aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen.

în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat

la art. 10 lit. d)

C. proc. pen.

Instanța a

dispus obligarea inculpatului C.C. la

plata

sumei de 40.000 lei către părțile civile P.M. și P.C.

reprezentând daune morale, 8941 lei către IPJ

Teleorman

cu titlu de pagubă

materială și 436 lei plus dobânzile legale începând

de la data pronunțării sentinței și până la data

plății efective , cu titlu

de

cheltuieli pentru prestații medicale către Serviciul de Ambulanță

Județean

Teleorman.

S-a constatat

calitatea de asigurător în cauză a SC

A.R.D.A.F.,

sucursala Alexandria.

S-a dispus restituirea către partea civilă P.M. a

obiectelor de îmbrăcăminte

aparținând victimei și înaintate instanței

cu adresa din 8 martie 2006.

Inculpatul C.C. a fost obligat la plata cheltuielilor

parțiale către stat.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond pe

baza probatoriului administrat, a reținut în esență că, în ziua de 9

decembrie 2004, pe timp de zi, în jurul orelor

13,15 Poliția Teleorman

printr-un

echipaj din care făcea parte și victima P.S., a oprit

în trafic pe raza

municipiului Roșiorii de Vede, trei autoturisme

conduse de către C.C., C.N. și T.F.

În cursul

controlului efectuat, toți ocupanții celor trei

autoturisme au coborât, în vederea stabilirii identității. La un moment

dat, C.N. s-a urcat în autoturismul

condus de el și a părăsit locul, afirmativ , pentru a aduce de acasă actele

mașinii. Același lucru

l-a intenționat și inculpatul C.C. însă, trei

membrii ai echipajului de poliție s-au deplasat spre autoturismul inculpatului

pentru a-l opri. Astfel, comisarul V.F. l-a prins

de haine pe

inculpatul C.C., agentul P.C. a încercat să

deschidă portiera dreaptă, iar agentul șef P.S.

s-a situat în

fața autoturismului.

Fără să țină cont de opoziția organelor de poliție,

inculpatul a demarat de pe loc, situație în care a

survenit preluarea

victimei P.S. pe

capota mașinii cu fața spre parbrizul

autoturismului.

Autoturismul a fost condus peste 200 m, până când

drumul i-a fost blocat

de un autoturism aparținând organelor de

poliție,

condus de agentul șef S.V. Din cauza blocajului

creat, inculpatul C.C. a

efectuat un viraj spre stânga,

victima a

căzut de pe capotă, iar în urma leziunilor suferite a decedat.

S-a mai reținut că inculpatul nu a oprit după accidentarea victimei, ci

și-a continuat drumul.

Din raportul

de constatare medico-legală nr. 437/A/3.177/ 2004 din 18 ianuarie 2005 rezultă

că, în urma necropsiei victima

P.S. a

prezentat semne de violență pe aproape tot corpul.

Din concluziile aceluiași act mai rezultă că

moartea victimei a fost

violentă și ea s-a datorat hemoragiei

meningo-cerebrale, drept

consecință a unui

traumatism cranio-cerebral prin accident de trafic

rutier soldat cu fractură de boltă de craniu.

Leziunile de violentă evidențiate pe corpul victimei s-au putut produce prin

lovire cu și de

corpuri dure, în

condițiile unui accident rutier, ele având caracter vital

și fiind în legătură de cauzalitate directă cu

decesul.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul

Mureș, inculpatul C.C., inculpatul C.A.

, partea civilă P.M., partea civilă Inspectoratul Județean de Politie

Teleorman.

În apelul Parchetului s-a solicitat în esență condamnarea

inculpatului C.A. și majorarea pedepselor

aplicate inculpatului C.C.

Apelurile declarate de celelalte părți nu au fost motivate în

scria iar cu prilejul

susținerii orale a acestora, inculpatul a susținut că

în mod greșit instanța de fond nu a reaudiat toți

martorii audiați în faza de urmărire penală, în mod greșit a respins cererea de

schimbare a încadrării juridice din art.

174, art. 175 lit. i) și art. 176 lit. f) C. pen.

în art. 178 alin. (2) C.

pen., s-a dat o interpretare greșită

probelor

și s-a reținut o greșită stare de fapt. A mai susținut că sunt

aplicabile dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen.,

solicitând reducerea

pedepsei.

În apelul lor

părțile civile P.M. și Inspectoratul

Județean

de Poliție Teleorman, au solicitat majorarea pedepsei

inculpatului C.C.

Prin decizia civilă nr. 7/A din 4 februarie 2008 pronunțată de

Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și

pentru cauze cu

minori și de familie, au

fost admise apelurile declarate de Parchetul

de pe lângă Tribunalul Mureș, apelurile declarate de Inspectoratul

de Poliție Teleorman și P.M. pentru latura penală

a cauzei

și inculpatul C.C. pentru

latura civilă, împotriva sentinței

penale

291 din 18 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul Mureș și în consecință, a

desființat în parte sentința apelată și după rejudecare

a dispus următoarele:

- în ceea ce-l

privește pe inculpatul C.A., în baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat

încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina acestuia din infracțiunea de

fals în declarații prev. de art. 292 C. pen. în

infracțiunea de favorizare a infractorului prev. de art. 264 alin. (1) C.

pen.

În baza art. 264 alin. (3) C. pen. raportat la art. 10 lit. i)

1

C. proc. pen. raportat la art. 11 alin. (1) pct. 1 lit. c) C. proc.

pen.

a încetat procesul penal prin existența

unei cauze

de nepedepsire.

Cu privire la inculpatul C.C. a dispus majorarea

pedepsei aplicată acestuia, de la 18 ani închisoare

și 6 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen. pentru

săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav prev. de art. 174 -

175 lit. i) și art. 176 lit. f) C. pen., la 20 (douăzeci)

ani închisoare și 8 ani

interzicerea

drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

În urma contopirii cu pedeapsa aplicată pentru săvârșirea

infracțiunii prev. de

art. 81 alin. (1) din O.U.G. 195/2002, s-a dispus ca

inculpatul să execute pedeapsa cea

mai grea de 20 (douăzeci) ani

închisoare și 8 ani interzicerea drepturilor prev. de

art. 64 lit. a) și

b) C. pen.

În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului drepturile

prev. de art. 64 C. pen.

S-a dedus din durata pedepsei aplicate și perioada scursă

de la data pronunțării sentinței apelate până

la data pronunțării

prezentei și s-a

menținut starea de arest a inculpatului.

În latură civilă, inculpatul C.C. a fost obligat la plata

sumei de 500 lei lunar

pentru minorul P.C., pe perioada

09

decembrie 2004 - 28 martie 2005 și la câte 184 lei lunar pe

perioada 28 martie 2005 - 05 august 2006, în

total 5.121 lei.

A respins constituirea de parte civilă a I.P.J. Teleorman și

I-

a exonerat pe inculpatul C.C. de plata sumelor către

această parte vătămată.

A fost respins ca nefondat apelul inculpatului C.A. și au fost menține

restul dispozițiilor sentinței apelate.

Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut,

că instanța de fond din

analiza întregului material probator aflat la

dosar a stabilit corect starea

de fapt și că fapta inculpatului C.C.

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor

deosebit de grav, prevăzut de art. 174 C. pen.,

raportat la art. 175

lit. i), art. 176 lit. f) C. pen.

Instanța de

control judiciar făcând o analiză proprie a

probelor

de la dosar, a ajuns la aceleași concluzii cu instanța de fond,

și anume că inculpatul, în dorința de a părăsi

locul unde a fost oprit

de polițiști pentru control și de a se sustrage

în mod evident de la acest control, nu a mai ținut cont de integritatea

corporală a

persoanei (polițist), pe care

l-a surprins pe capotă și cu care a rulat

peste 200 m.

Justificarea

dată de inculpat faptelor sale, și anume

comportamentul

abuziv al polițiștilor, a fost apreciată ca subiectivă, în

contextul recunoașterii cel puțin a două

principii ce guvernează comportamentul social și anume respectarea supremației

statului de

drept și supunerea

cetățeanului tuturor rigorilor legii.

S-a reținut

că nu poate fi echivalată unui comportament

abuziv

și discriminatoriu oprirea unei coloane de autoturisme și

legitimarea conducătorilor de auto de către

organele de poliție.

Acțiunea

organelor de poliție a fost justificată, așa cum

rezultă din actele aflate la dosar, iar nesupunerea la control a făcut

parte

din comportamentul de nesupunere civică al celor opriți în trafic.

A fost

înlăturată apărarea inculpatului C.C. cu privire la lipsa elementelor

constitutive ale infracțiunii reținute în

sarcina

sa, întrucât întreg materialul probator a reliefat intenția directă

a acestuia de a scăpa cu orice preț de polițiștii

care l-au oprit pentru

control.

Cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei aplicate

pentru săvârșirea

infracțiunii de omor deosebit de grav, s-a constatat

că, în esență critica

parchetului referitoare la cuantumul pedepsei

aplicate este justificată.

Astfel,

ținând cont de toate criteriile regăsite în prevederile

art. 72 C. pen., cu sublinierea modalității faptice de săvârșire a

infracțiunii, de rezonanța în rândul opiniei

publice a evenimentului, de

faptul că omorul săvârșit asupra victimei -

polițist, a avut loc în

legătură strictă cu

îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, a determinat

instanța de control să majoreze cuantumul pedepsei

la 20 ( douăzeci

de ani) închisoare și interzicerea unor drepturi.

S-a apreciat

că se impune ca pedeapsă accesorie, interzicerea exercitării tuturor

drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. în condițiile art. 71 C. pen., și că

interzicerea tuturor

drepturilor față de

acest inculpat nu încalcă prevederile art. 8 din

Convenția Drepturilor

Omului în contextul în care ingerința legii în ceea ce privește viața de

familie a inculpatului se dorește a fi o

sancțiune

morală față de cel care prin comportamentul său a vizat în

primul rând

însăși ordinea de drept, nesupunerea civică și în

subsidiar viața unui alt părinte. Scopul legii este acela al protejării

morale și educaționale a minorilor,

drept pentru care menținerea drepturilor părintești a inculpatului pe durata

executării pedepsei

principale, ar

apărea ca o încălcare a dreptului minorilor la o viață

morală asanată de tendințe antisociale

manifestate de tatăl lor.

Cu privire la soluționarea laturii civile, potrivit art. 17 C. proc.

pen., instanța de control judiciar, ținând cont de toate probele existente la

dosar (certificat de naștere, constituire de parte

civilă, copia deciziei 138479 din data de 28 martie

2005 din care rezultă că minorul este beneficiarul unei pensii de urmaș de

6.327.000 lei vechi, veniturile defunctului) a

apreciat că în sarcina

inculpatului C.C.

urmează să se rețină și obligația de plată a

unei rente lunare de 500

lei (RON) până la majoratul lui P.C.

Așa

fiind, pe perioada cât minorul nu a beneficiat de nici

o sumă de bani ca urmare a decesului tatălui său,

inculpatul va achita

500 lei, iar pe

perioada cât a beneficiat de pensie de urmaș inculpatul

va achita diferența între renta stabilită de

instanță și suma acordată

de stat. Astfel, pe perioada 9 decembrie 2004

- 28 martie 2005

inculpatul va achita 500

lei lunar, iar pe perioada 28 martie 2005 - 5

august 2006 inculpatul va achita 184 lei luna, ceea ce echivalează cu

un

total de 5121 lei.

Tot sub aspectul laturii civile a cauzei, instanța de control

judiciar a reținut că în mod greșit

inculpatul C.C. a fost

obligat la plata

sumei de 8.941 lei(RON) către IJP Teleorman, sumă

ce se compune din

67.637.760 lei vechi, reprezentând ajutor la

încetarea

raporturilor de serviciu, conform art. 27 alin. (1) lit. b) și art. 29

alin. (1) din O.G. nr. 38/2003 acordat familiei

polițistului în temeiul art. 32 din aceeași ordonanță, precum și 21.777.000 lei

vechi, reprezentând

ajutor suplimentar de deces, acordat familiei

polițistului în temeiul

art. 46 alin. (2)

din O.G. 38/2003, astfel că a înlăturat această obligație.

În motivarea acestei soluții s-a arătat că sumele acordate de

Inspectoratul de

Poliție Teleorman familiei victimei sunt un beneficiu

al legii dat de comitent și că acțiunea civilă a IPJ

Teleorman se bazează în drept pe criteriile unei acțiuni în regres specifică

convențiilor civile și contractuale, nefiind întrunite cerințele art. 14 alin.

(3) C. proc. pen. Potrivit acestui text legal invocat, repararea pagubei

cauzate prin fapta penală se referă exclusiv la victimă iar potrivit alin. (4)

și (5) din art. 14 C. proc. pen.,

partea

civilă poate beneficia de despăgubiri bănești pentru folosul de

care a

fost lipsită și daune morale potrivit legii civile, pentru prejudiciu moral.

Or, atâta

vreme cât prin Legea nr. 360 din 6 iunie 2002

privind

statutul polițistului și Ordonanța 38 din 30 ianuarie 2003

reactualizată, privind salarizarea și alte

drepturi ale polițistului s-a

stabilit și legiferat faptul că, în

situația de excepție referitoare la pierderea vieții în acțiuni specifice

polițiștilor, Statul acordă

despăgubiri

bănești ce țin de garantarea riscului asumat al meseriei,

acțiunea civilă a IPJ Teleorman are caracterul

unei acțiuni în regres

nespecifică

acțiunii civile prevăzute de Codul de procedură penală.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs

inculpatul C.C. și părțile civile P.M. și Inspectoratul

de Politie al Județului

Teleorman, care au criticat decizia instanței de

apel sub aspectul legalității și al temeiniciei.

În motivele sale de recurs, formulate în scris și susținute oral

de către apărătorul său, inculpatul C.C. a

susținut într-un prim motiv de recurs că instanța de apel nu a soluționat

fondul

cauzei, întrucât nu a examinat

motivele de apel ce vizau limitarea

audierii de către prima instanță a

unor martori audiați în faza de

urmărire

penală, și aplicarea dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen.

Într-un alt

motiv de recurs s-a susținut că în mod greșit

primele

instanțe au respins cererea de schimbare a încadrării juridice

din art. art. 174, art. 175 lit. i) și art. 176

lit. f) C. pen. în art. 178 alin. (2) C. pen.

, referitoare la infracțiunea de ucidere din culpă. în acest sens s-

a susținut că dintr-o examinare corectă a

probelor reiese că inculpatul

nu a

comis fapta de ucidere, cu intenție, ci din culpă, fiindcă nu a

acceptat

rezultatul faptei sale.

Inculpatul a invocat și cazul de casare prevăzut de art. 385/9

pct. 18 C. proc. pen.,

susținând că ambele hotărâri atacate rețin situații de fapt eronate prin

denaturarea probelor. în acest sens

s-a susținut că hotărârile atacate au reținut contrar probelor de la

dosar, inexistența actelor de agresiune din

partea a doi lucrători de

poliție,

acte care în realitate au determinat plecarea inculpatului de la

locul

în care fusese oprit.

Într-un alt motiv de recurs inculpatul a susținut că în urma

reținerii greșite a

stării de fapt, instanțele nu au aplicat în favoarea sa

prevederile art. 73 lit. b) C.

pen., iar în ce privește individualizarea

pedepsei a susținut că, în

raport de lipsa antecedentelor penale, de

declarațiile sincere din faza cercetării

judecătorești se impunea

aplicarea unei

pedepse sub minimul special prevăzut de lege.

Cele două

părți civile au solicitat majorarea pedepsei

aplicate

inculpatului, față de gravitatea deosebită a faptei și de

consecințele

acesteia. Partea civilă Inspectoratul de Poliție al

Județului Teleorman a mai solicitat desființarea deciziei instanței de

apel și în partea privind exonerarea inculpatului de plata sumelor cu

care s-a constituit parte civilă, reprezentând

sumele acordate de

Inspectorat,

familiei victimei, cu titlu de ajutor la încetarea raportului

de serviciu, conform art. 27 alin. (1) lit. b) și

art. 29 din O.G. 38/2003 și

ajutor suplimentar de deces, ajutoare

acordate în baza art. 32 respectiv art. 46 alin. (2) O.G. nr. 38/2003.

Examinând decizia recurată în raport de motivele de recurs

formulate, care vor fi analizate prin prisma

cazurilor de casare

prevăzute de art. 385/9

pct. 10, 17, 18 și 14 C. proc. pen.,

Înalta

Curte constată că recursurile declarate în cauză de inculpatul

C.C. și părțile civile P.M. și Inspectoratul de

Poliție

al Județului Teleorman sunt

nefondate pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare.

Cu privire la

primul motiv de recurs invocat de inculpatul C.C., se constată că în faza de

urmărire penală au fost

audiați un număr de

32 de martori, din care un număr de 12 martori

printre care M.L., D.M.D.I., C.F.,

C.R., C.E., C.N., C.C.,

C.L.

C.A., B.C. și B.N., nu

au mai fost

audiați de instanța de judecată, în faza de cercetare

judecătorească.

Potrivit art.

67 alin. (2) C. proc. pen., instanța de

judecată

dispune administrarea unei probe numai dacă aceasta este

concludentă și utilă soluționării cauzei. Astfel,

o probă chiar dacă este

concludentă,

ea devine inutilă soluționării cauzei, când o faptă este

dovedită

convingător prin probele administrate. în cauza de față,

instanța de fond a apreciat că a audiat un număr

suficient de martori

pentru a-și forma convingerea în legătură cu

existența faptei și

vinovăția inculpatului,

și nu a mai dispus audierea celorlalți martori,

considerând că administrarea acestor probe nu este utilă.

Pentru același motiv, instanța de apel a considerat că nu se

impune completarea

probatoriului cu audierea martorilor arătați mai

sus.

În ce privește susținerea recurentului că instanța de apel nu

s-a pronunțat în

legătură cu cererea s-a de a se reține în favoarea sa

dispozițiile art. 73 lit. b) C.

pen., se apreciază ca nefondată, întrucât

instanța de apel a făcut o

amplă analiză a stării de fapt, rezultată din

întregul material probator,

constatând că starea de fapt reținută de prima instanță este corectă, și în consecință

este exclusă reținerea

unei stări de provocare din partea victimei, și a

acestei circumstanțe atenuante legale. Se apreciază astfel, că acest motiv de

recurs este

nefundat.

Cu privire le cel de al doilea motiv de recurs formulat de

inculpat, Înalta Curte reține că încadrarea

juridică corectă a faptei

este aceea

prevăzută de art. 174, art. 175 lit. i) și art. 176 lit. f) C. pen. și nu

cea

prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen.

Ceea ce

deosebește cele două infracțiuni este latura

subiectivă,

prima este caracterizată de vinovăție sub forma intenției

directe sau indirecte, iar cea de-a doua este

comisă din culpă.

Din modul în

care a acționat inculpatul, rezultă intenția acestuia de a ucide, chiar dacă

îmbracă forma intenției indirecte. Astfel, inculpatul după ce a fost oprit de

echipajul de poliție, a

demarat cu viteză

de pe loc pentru a nu fi reținut de polițistul V.F.

Deși l-a văzut pe

polițistul P.S. care se afla

regulamentar,

pe carosabil în partea stânga față a autoturismului,

realizând că poate să-l lovească, nu s-a oprit, și

l-a lovit proiectându-

I

pe

capotă. Expertiza tehnică efectuată în cauză, în faza de urmărire

penală, a demonstrat

mecanismul de proiectare a victimei pe capota

autoturismului. Atitudinea inculpatului, care fiind

la volanul

autoturismului, s-a deplasat cu

victima pe capotă pe o distanță de

220

m, și apoi, pentru a scăpa de barajul format de mașina poliției

condusă

de martorul S.V., a virat brusc la stânga, demonstrează faptul că acesta a

acționat cu intenție. Astfel,

inculpatul putea

să prevadă că victima aflată pe capota mașinii, într-un echilibru precar, poate

să cadă, și să fie accidentată prin cădere,

iar leziunile suferite să-i fie letale, cum de altfel, s-a și

întâmplat.

Inculpatul a acceptat însă moartea victimei, fiindcă deși avea

posibilitatea să oprească, ca victima să

coboare de pe capotă,

acesta nu a făcut-o,

acceptând și contribuind direct la proiectarea

victimei pe carosabil, și la producerea leziunilor grave, de o violență

deosebită, localizate la cap(

traumatism cranio - cerebral cu fractură

de boltă de craniu și hemoragie meningo-cerebrală), care au și dus la

decesul victimei. Faptul că inculpatul a acționat

cu intenție, rezultă și

din faptul

că, după ce victima a fost proiectată pe carosabil, a părăsit

imediat locul faptei, ceea ce demonstrează că

acesta vroia să scape

cu orice preț, chiar și al vieți unu lucrător de

poliție, de urmărirea poliției.

Față de aceste considerente, rezultă că primele instanțe au procedat

corect când au respins cererea de schimbare a încadrării

juridice în infracțiunea de

ucidere din culpă, motivul de recurs fiind

nefondat.

Cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs, Înalta Curte

constată că potrivit art. 385/9 pct. 18 C.

proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis „o gravă eroare de

fapt", având drept consecință pronunțarea

unei hotărâri greșite de

achitare sau de condamnare.

În principiu, instanța de recurs verifică respectarea legii la

judecarea cauzei de către instanța de fond,

luând în considerare

situația de fapt pe

care aceasta a reținut-o prin propria apreciere dată

probelor

administrate. în reglementarea recursului nu se prevede

pentru instanța de recurs dreptul de a da o nouă apreciere probelor,

aceasta

putând doar să constate că instanțele au comis „o gravă

eroare de fapt", rezultând dintr-o contrarietate necontestabilă

dintre

actele dosarului și faptele

reținute de instanță. Totodată, apreciază că

ne aflăm în prezența

acestui caz de casare și atunci când, este

evidentă

stabilirea eronată a faptelor în existența sau inexistaența lor,

în

natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în

considerare a probelor care le confirmau, fie prin

denaturarea conținutului acestora, cu condiția să fi influențat asupra

soluției

adoptate.

Or, în cazul de față rezultă fără dubiu că, inculpatul a încercat

să se sustragă de la controlul echipajului de

poliție și pentru a-l

împiedica să

părăsească locul în care a fost oprit, lucrătorii de poliție

au acționat

potrivit competențelor pe care le aveau. Faptul că

polițistul V.F., în încercarea de a-l reține pe inculpat pe loc,

I-

a prins de haine prin geamul deschis al portierei din

partea stângă,

iar polițistul P.C. a

încercat în aceleași condiții să deschidă portiera din dreapta, nu reprezintă

un comportament în afara limitelor

legii.

Cei doi polițiști ca și victima P.S. au acționat, potrivit

pregătirii lor pentru asemenea situații, și au

respectat procedura ce

trebuia

urmată, respectiv l-au supravegheat pe inculpat cu atenție, și

văzând că acesta încearcă să fugă cu

autoturismul, au acționat în

modul arătat, pentru prinderea sa.

Din cele prezentate, nu rezultă comiterea de către primele

instanțe a vreunei

erori de fapt, cu atât mai puțin a unei grave erori de

fapt, astfel că motivul de

recurs formulat de recurentul inculpat, nu

poate fi primit.

Cu privire la

cererea de a se reține circumstanța atenuantă

legală

prevăzută de art. 73 lit. b) C. proc. pen., instanța de recurs constată că

potrivit acestui text, circumstanța atenuantă a

provocării există atunci

când infracțiunea a fost săvârșită sub

stăpânirea

unei puternice tulburării sau emoții, determinată de o

provocare din partea victimei. Esența provocării

este deci o stare

psihică( tulburare

sau emoție puternică), care, slăbind autocontrolul,

explică luarea rezoluției infracționale și

înfăptuirea ei.

Astfel, în

cazul provocării ne aflăm în prezența a două fapte

ilicite: actul provocator care trebuie să se concretizeze într-o faptă

dintre

cele arătate limitativ în lege (violența, atingerea gravă a

demnității) și infracțiunea provocată comisă sub

stăpânirea stării de

puternică tulburare sau emoție.

Or, din întreg materialul probator aflat la dosar, nu rezultă că

victima ar fi comis o faptă ilicită care să

provoace inculpatului o

tulburare sau o

emoție puternică sub stăpânirea căreia să acționeze

în modul arătat.

Victima a acționat în virtutea atribuțiilor sale de

serviciu și a autorității cu care l-a investit satul pentru exercitarea

profesiei

de polițist. S-a dovedit fără dubiu că victima se afla în misiune și ca urmare,

inculpatul avea obligația să se supună

controlului

solicitat de aceasta, iar gestul polițistului nu poate să fie

considerat

ca o atingere a demnității persoanei supusă unui

asemenea control, care să justifice reținerea art. 73 lit. b) C. pen.

Din probele de la dosar reiese că inculpatul a acționat în acest

mod nu pentru că a fost provocat, sau că iar

fi fost teamă ci, din contră, fiindcă este o persoană violentă, trăsătură

dovedită și de

faptul că în portbagajul

mașinii sale s-au găsit 4 bâte cu lungimea de

0,75m și 1,20 m și un

topor cu lama de 8 cm și lungimea de 1,6 m( fila 34 dosar u.p.).

Față de aceste considerente, instanța de recurs apreciază că în

mod corect nu s-a

reținut circumstanța atenuantă prev. de art. 73 lit.

b) C. pen.

Cu privire la

individualizarea pedepsei, care constituie motiv

de recurs atât din partea inculpatului cât și din partea părților

civile,

instanța de recurs constată

că decizia Curții, prin care s-a dispus

majorarea pedepsei inculpatului la 20 de ani închisoare este

temeinică și legală. Se constată că, s-a făcut o

corectă aplicare a

criteriilor

generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72

C. pen., și că pedeapsa stabilită corespunde

gradului ridicat de

pericol social al faptei, relevat de violența cu

care a fost comisă

fapta, că acesta s-a

soldat cu moartea uni polițist aflat în exercițiul

funcției sale, rămânând în urma lui, fără

sprijinul necesar, soția și un

copil minor.

Pe de altă

parte, se apreciază că nu se impune majorarea

pedepsei

peste această limită, fiindcă inculpatul nu are antecedente

penale,

fiind la prima faptă penală.

Nu se justifică nici acordarea de circumstanțe atenuante, așa

cum a solicitat inculpatul, deoarece în faza

de urmărire penală,

acesta nu a recunoscut

comiterea faptei, încercând să zădărnicească

aflarea adevărului și să demonstreze că fratele lui, C.A. a

comis fapta. Lipsa de respect față de lege și

neasumarea răspunderii

pentru

faptele sale, formează instanței convingerea că reeducarea

inculpatului nu se poate realiza dacă pedeapsa

s-ar reduce sub limita

stabilită de instanța de apel. Prin urmare, acest

motiv de recurs

formulat atât de inculpat

cât și de părțile civile este nefondat.

Cu privire la critica formulată de partea civilă Inspectoratul de

Poliție al Județului Teleorman privind decizia instanței de apel de

exonerare a inculpatului de la plata sumelor

cu care s-a constituit

parte civilă,

reprezentând sumele acordate de Inspectorat, familiei

victimei, cu titlu de ajutor la încetarea

raportului de serviciu, conform art. 27 alin. (1) lit. b) și art. 29 din O.G. 38/2003

și ajutor suplimentar de

deces, ajutoare acordate în baza art. 32

respectiv art. 46 alin. (2)

O.G. nr.

38/2003, Înalta Curte retine că acesta este nefondată.

Ajutorul acordat de stat familiei victimei are un regim special,

este un beneficiu

legal, și se acordă numai în condițiile prevăzute de O.G. 38/2003. Acesta

reprezintă o recunoaștere din partea statului, a

sacrificiului făcut de polițiștii care își pierd

viața în timpul serviciului,

și în același

timp, o garantare a riscului asumat voluntar de aceștia.

Această

reglementare specială exclude aplicarea în același timp, a reglementării

privind răspunderea delictuală. De altfel, Ordonanța Guvernului nu

reglementează posibilitatea exercitării unei acțiuni în regres pentru ajutorul

acordat în condițiile stabilite,

astfel că

cererea de constituire de parte civilă nu are temei legal.

Concluzionând,

față de toate aceste considerente expuse

anterior,

Înalta Curte constată că recursurile de fată sunt nefondate,

urmând să le respingă, ca atare, în baza art.

385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Potrivit art. 88 C. pen. și art. 385/16 alin. (2) C. proc. pen.

, se va deduce din pedeapsa recurentului

inculpat durata

arestării preventive de la

20 decembrie 2004, la 21 mai 2008.

Potrivit art.

192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei

de 200 lei, iar recurentele părți

civile la

câte 100 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpatul

C.C. și de părțile

civile P.M. și Inspectoratul de

Poliție al județului Teleorman, împotriva deciziei penale

nr. 7/A din

4 februarie 2008 a

Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de

familie.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata arestării preventive

de la 20 decembrie 2004, la 21 mai 2008.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei și pe

recurentele părți civile la câte 100 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 21 mai 2008.