ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1768/2008

Asupra recursurilor de față; În baza actelor și lucrărilor dosarului, reține următoarele: Prin sentința penală nr. 291 din data de 18 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Mureș s-a dispus condamnarea inculpatului C.C. zis F., în prezent deținut în Penitenciarul Târgu Mureș, la pedeapsa de 18 ani închisoare și 6 ani pedeapsă complementară privind interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și d) C. pen. , pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav prevăzută de art. 174, art. 175 Iit. i) și art. 176 Iit. f) C. pen. Același inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de părăsire a locului accidentului prevăzută de art. 81 alin. (1) din O.U.G.

nr. 195/2002. În conformitate cu prevederile art. 33 Iit. a) și art. 34 Iit. b) C. pen. pedepsele aplicate au fost contopite, stabilindu-se ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 18 ani închisoare față de care s-a aplicat un spor de 6 luni , în final inculpatul C.C. urmând să execute pedeapsa de 18 ani și 6 luni închisoare plus pedeapsa complimentară de 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 Iit. a) și b) C. pen. Din pedeapsa aplicată s-a dedus perioada executată începând cu 20 decembrie 2004 la zi. În baza art. 71 alin. (2) C. pen. inculpatului i s-au interzis drepturile prevăzute de art. 64 Iit. a)-c) C. pen. pe durata executării pedepsei principale. În baza art. 350 C. proc.

pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului. Prin aceiași sentință, coinculpatul C.A. zis A., a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. Instanța a dispus obligarea inculpatului C.C. la plata sumei de 40.000 lei către părțile civile P.M. și P.C. reprezentând daune morale, 8941 lei către IPJ Teleorman cu titlu de pagubă materială și 436 lei plus dobânzile legale începând de la data pronunțării sentinței și până la data plății efective , cu titlu de cheltuieli pentru prestații medicale către Serviciul de Ambulanță Județean Teleorman.

S-a constatat calitatea de asigurător în cauză a SC A.R.D.A.F., sucursala Alexandria. S-a dispus restituirea către partea civilă P.M. a obiectelor de îmbrăcăminte aparținând victimei și înaintate instanței cu adresa din 8 martie 2006. Inculpatul C.C. a fost obligat la plata cheltuielilor parțiale către stat. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond pe baza probatoriului administrat, a reținut în esență că, în ziua de 9 decembrie 2004, pe timp de zi, în jurul orelor 13,15 Poliția Teleorman printr-un echipaj din care făcea parte și victima P.S., a oprit în trafic pe raza municipiului Roșiorii de Vede, trei autoturisme conduse de către C.C., C.N. și T.F. În cursul controlului efectuat, toți ocupanții celor trei autoturisme au coborât, în vederea stabilirii identității.

La un moment dat, C.N. s-a urcat în autoturismul condus de el și a părăsit locul, afirmativ , pentru a aduce de acasă actele mașinii. Același lucru l-a intenționat și inculpatul C.C. însă, trei membrii ai echipajului de poliție s-au deplasat spre autoturismul inculpatului pentru a-l opri. Astfel, comisarul V.F. l-a prins de haine pe inculpatul C.C., agentul P.C. a încercat să deschidă portiera dreaptă, iar agentul șef P.S. s-a situat în fața autoturismului. Fără să țină cont de opoziția organelor de poliție, inculpatul a demarat de pe loc, situație în care a survenit preluarea victimei P.S. pe capota mașinii cu fața spre parbrizul autoturismului. Autoturismul a fost condus peste 200 m, până când drumul i-a fost blocat de un autoturism aparținând organelor de poliție, condus de agentul șef S.V.

Din cauza blocajului creat, inculpatul C.C. a efectuat un viraj spre stânga, victima a căzut de pe capotă, iar în urma leziunilor suferite a decedat. S-a mai reținut că inculpatul nu a oprit după accidentarea victimei, ci și-a continuat drumul. Din raportul de constatare medico-legală nr. 437/A/3.177/ 2004 din 18 ianuarie 2005 rezultă că, în urma necropsiei victima P.S. a prezentat semne de violență pe aproape tot corpul. Din concluziile aceluiași act mai rezultă că moartea victimei a fost violentă și ea s-a datorat hemoragiei meningo-cerebrale, drept consecință a unui traumatism cranio-cerebral prin accident de trafic rutier soldat cu fractură de boltă de craniu. Leziunile de violentă evidențiate pe corpul victimei s-au putut produce prin lovire cu și de corpuri dure, în condițiile unui accident rutier, ele având caracter vital și fiind în legătură de cauzalitate directă cu decesul.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, inculpatul C.C., inculpatul C.A. , partea civilă P.M., partea civilă Inspectoratul Județean de Politie Teleorman. În apelul Parchetului s-a solicitat în esență condamnarea inculpatului C.A. și majorarea pedepselor aplicate inculpatului C.C. Apelurile declarate de celelalte părți nu au fost motivate în scria iar cu prilejul susținerii orale a acestora, inculpatul a susținut că în mod greșit instanța de fond nu a reaudiat toți martorii audiați în faza de urmărire penală, în mod greșit a respins cererea de schimbare a încadrării juridice din art. 174, art. 175 lit. i) și art. 176 lit. f) C. pen. în art. 178 alin. (2) C. pen., s-a dat o interpretare greșită probelor și s-a reținut o greșită stare de fapt.

A mai susținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen., solicitând reducerea pedepsei. În apelul lor părțile civile P.M. și Inspectoratul Județean de Poliție Teleorman, au solicitat majorarea pedepsei inculpatului C.C. Prin decizia civilă nr. 7/A din 4 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, apelurile declarate de Inspectoratul de Poliție Teleorman și P.M. pentru latura penală a cauzei și inculpatul C.C. pentru latura civilă, împotriva sentinței penale 291 din 18 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul Mureș și în consecință, a desființat în parte sentința apelată și după rejudecare a dispus următoarele: - în ceea ce-l privește pe inculpatul C.A., în baza art. 334 C. proc.

pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina acestuia din infracțiunea de fals în declarații prev. de art. 292 C. pen. în infracțiunea de favorizare a infractorului prev. de art. 264 alin. (1) C. pen. În baza art. 264 alin. (3) C. pen. raportat la art. 10 lit. i) 1 C. proc. pen. raportat la art. 11 alin. (1) pct. 1 lit. c) C. proc. pen. a încetat procesul penal prin existența unei cauze de nepedepsire. Cu privire la inculpatul C.C. a dispus majorarea pedepsei aplicată acestuia, de la 18 ani închisoare și 6 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav prev. de art. 174 - 175 lit. i) și art. 176 lit. f) C. pen., la 20 (douăzeci) ani închisoare și 8 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

În urma contopirii cu pedeapsa aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 81 alin. (1) din O.U.G. 195/2002, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 20 (douăzeci) ani închisoare și 8 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 C. pen. S-a dedus din durata pedepsei aplicate și perioada scursă de la data pronunțării sentinței apelate până la data pronunțării prezentei și s-a menținut starea de arest a inculpatului. În latură civilă, inculpatul C.C. a fost obligat la plata sumei de 500 lei lunar pentru minorul P.C., pe perioada 09 decembrie 2004 - 28 martie 2005 și la câte 184 lei lunar pe perioada 28 martie 2005 - 05 august 2006, în total 5.121 lei.

A respins constituirea de parte civilă a I.P.J. Teleorman și I- a exonerat pe inculpatul C.C. de plata sumelor către această parte vătămată. A fost respins ca nefondat apelul inculpatului C.A. și au fost menține restul dispozițiilor sentinței apelate. Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut, că instanța de fond din analiza întregului material probator aflat la dosar a stabilit corect starea de fapt și că fapta inculpatului C.C. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor deosebit de grav, prevăzut de art. 174 C. pen., raportat la art. 175 lit. i), art. 176 lit. f) C. pen.

Instanța de control judiciar făcând o analiză proprie a probelor de la dosar, a ajuns la aceleași concluzii cu instanța de fond, și anume că inculpatul, în dorința de a părăsi locul unde a fost oprit de polițiști pentru control și de a se sustrage în mod evident de la acest control, nu a mai ținut cont de integritatea corporală a persoanei (polițist), pe care l-a surprins pe capotă și cu care a rulat peste 200 m. Justificarea dată de inculpat faptelor sale, și anume comportamentul abuziv al polițiștilor, a fost apreciată ca subiectivă, în contextul recunoașterii cel puțin a două principii ce guvernează comportamentul social și anume respectarea supremației statului de drept și supunerea cetățeanului tuturor rigorilor legii.

S-a reținut că nu poate fi echivalată unui comportament abuziv și discriminatoriu oprirea unei coloane de autoturisme și legitimarea conducătorilor de auto de către organele de poliție. Acțiunea organelor de poliție a fost justificată, așa cum rezultă din actele aflate la dosar, iar nesupunerea la control a făcut parte din comportamentul de nesupunere civică al celor opriți în trafic. A fost înlăturată apărarea inculpatului C.C. cu privire la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina sa, întrucât întreg materialul probator a reliefat intenția directă a acestuia de a scăpa cu orice preț de polițiștii care l-au oprit pentru control. Cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei aplicate pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav, s-a constatat că, în esență critica parchetului referitoare la cuantumul pedepsei aplicate este justificată.

Astfel, ținând cont de toate criteriile regăsite în prevederile art. 72 C. pen., cu sublinierea modalității faptice de săvârșire a infracțiunii, de rezonanța în rândul opiniei publice a evenimentului, de faptul că omorul săvârșit asupra victimei - polițist, a avut loc în legătură strictă cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, a determinat instanța de control să majoreze cuantumul pedepsei la 20 ( douăzeci de ani) închisoare și interzicerea unor drepturi. S-a apreciat că se impune ca pedeapsă accesorie, interzicerea exercitării tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen.

în condițiile art. 71 C. pen., și că interzicerea tuturor drepturilor față de acest inculpat nu încalcă prevederile art. 8 din Convenția Drepturilor Omului în contextul în care ingerința legii în ceea ce privește viața de familie a inculpatului se dorește a fi o sancțiune morală față de cel care prin comportamentul său a vizat în primul rând însăși ordinea de drept, nesupunerea civică și în subsidiar viața unui alt părinte. Scopul legii este acela al protejării morale și educaționale a minorilor, drept pentru care menținerea drepturilor părintești a inculpatului pe durata executării pedepsei principale, ar apărea ca o încălcare a dreptului minorilor la o viață morală asanată de tendințe antisociale manifestate de tatăl lor.

Cu privire la soluționarea laturii civile, potrivit art. 17 C. proc. pen., instanța de control judiciar, ținând cont de toate probele existente la dosar (certificat de naștere, constituire de parte civilă, copia deciziei 138479 din data de 28 martie 2005 din care rezultă că minorul este beneficiarul unei pensii de urmaș de 6.327.000 lei vechi, veniturile defunctului) a apreciat că în sarcina inculpatului C.C. urmează să se rețină și obligația de plată a unei rente lunare de 500 lei (RON) până la majoratul lui P.C. Așa fiind, pe perioada cât minorul nu a beneficiat de nici o sumă de bani ca urmare a decesului tatălui său, inculpatul va achita 500 lei, iar pe perioada cât a beneficiat de pensie de urmaș inculpatul va achita diferența între renta stabilită de instanță și suma acordată de stat.

Astfel, pe perioada 9 decembrie 2004 - 28 martie 2005 inculpatul va achita 500 lei lunar, iar pe perioada 28 martie 2005 - 5 august 2006 inculpatul va achita 184 lei luna, ceea ce echivalează cu un total de 5121 lei. Tot sub aspectul laturii civile a cauzei, instanța de control judiciar a reținut că în mod greșit inculpatul C.C. a fost obligat la plata sumei de 8.941 lei(RON) către IJP Teleorman, sumă ce se compune din 67.637.760 lei vechi, reprezentând ajutor la încetarea raporturilor de serviciu, conform art. 27 alin. (1) lit. b) și art. 29 alin. (1) din O.G. nr. 38/2003 acordat familiei polițistului în temeiul art. 32 din aceeași ordonanță, precum și 21.777.000 lei vechi, reprezentând ajutor suplimentar de deces, acordat familiei polițistului în temeiul art. 46 alin. (2) din O.G.

38/2003, astfel că a înlăturat această obligație. În motivarea acestei soluții s-a arătat că sumele acordate de Inspectoratul de Poliție Teleorman familiei victimei sunt un beneficiu al legii dat de comitent și că acțiunea civilă a IPJ Teleorman se bazează în drept pe criteriile unei acțiuni în regres specifică convențiilor civile și contractuale, nefiind întrunite cerințele art. 14 alin. (3) C. proc. pen. Potrivit acestui text legal invocat, repararea pagubei cauzate prin fapta penală se referă exclusiv la victimă iar potrivit alin. (4) și (5) din art. 14 C. proc. pen., partea civilă poate beneficia de despăgubiri bănești pentru folosul de care a fost lipsită și daune morale potrivit legii civile, pentru prejudiciu moral.

Or, atâta vreme cât prin Legea nr. 360 din 6 iunie 2002 privind statutul polițistului și Ordonanța 38 din 30 ianuarie 2003 reactualizată, privind salarizarea și alte drepturi ale polițistului s-a stabilit și legiferat faptul că, în situația de excepție referitoare la pierderea vieții în acțiuni specifice polițiștilor, Statul acordă despăgubiri bănești ce țin de garantarea riscului asumat al meseriei, acțiunea civilă a IPJ Teleorman are caracterul unei acțiuni în regres nespecifică acțiunii civile prevăzute de Codul de procedură penală. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs inculpatul C.C. și părțile civile P.M. și Inspectoratul de Politie al Județului Teleorman, care au criticat decizia instanței de apel sub aspectul legalității și al temeiniciei.

În motivele sale de recurs, formulate în scris și susținute oral de către apărătorul său, inculpatul C.C. a susținut într-un prim motiv de recurs că instanța de apel nu a soluționat fondul cauzei, întrucât nu a examinat motivele de apel ce vizau limitarea audierii de către prima instanță a unor martori audiați în faza de urmărire penală, și aplicarea dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen. Într-un alt motiv de recurs s-a susținut că în mod greșit primele instanțe au respins cererea de schimbare a încadrării juridice din art. art. 174, art. 175 lit. i) și art. 176 lit. f) C. pen. în art. 178 alin. (2) C. pen. , referitoare la infracțiunea de ucidere din culpă. în acest sens s- a susținut că dintr-o examinare corectă a probelor reiese că inculpatul nu a comis fapta de ucidere, cu intenție, ci din culpă, fiindcă nu a acceptat rezultatul faptei sale.

Inculpatul a invocat și cazul de casare prevăzut de art. 385/9 pct. 18 C. proc. pen., susținând că ambele hotărâri atacate rețin situații de fapt eronate prin denaturarea probelor. în acest sens s-a susținut că hotărârile atacate au reținut contrar probelor de la dosar, inexistența actelor de agresiune din partea a doi lucrători de poliție, acte care în realitate au determinat plecarea inculpatului de la locul în care fusese oprit. Într-un alt motiv de recurs inculpatul a susținut că în urma reținerii greșite a stării de fapt, instanțele nu au aplicat în favoarea sa prevederile art. 73 lit. b) C. pen., iar în ce privește individualizarea pedepsei a susținut că, în raport de lipsa antecedentelor penale, de declarațiile sincere din faza cercetării judecătorești se impunea aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege.

Cele două părți civile au solicitat majorarea pedepsei aplicate inculpatului, față de gravitatea deosebită a faptei și de consecințele acesteia. Partea civilă Inspectoratul de Poliție al Județului Teleorman a mai solicitat desființarea deciziei instanței de apel și în partea privind exonerarea inculpatului de plata sumelor cu care s-a constituit parte civilă, reprezentând sumele acordate de Inspectorat, familiei victimei, cu titlu de ajutor la încetarea raportului de serviciu, conform art. 27 alin. (1) lit. b) și art. 29 din O.G. 38/2003 și ajutor suplimentar de deces, ajutoare acordate în baza art. 32 respectiv art. 46 alin. (2) O.G. nr. 38/2003. Examinând decizia recurată în raport de motivele de recurs formulate, care vor fi analizate prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385/9 pct. 10, 17, 18 și 14 C. proc.

pen., Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză de inculpatul C.C. și părțile civile P.M. și Inspectoratul de Poliție al Județului Teleorman sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Cu privire la primul motiv de recurs invocat de inculpatul C.C., se constată că în faza de urmărire penală au fost audiați un număr de 32 de martori, din care un număr de 12 martori printre care M.L., D.M.D.I., C.F., C.R., C.E., C.N., C.C., C.L. C.A., B.C. și B.N., nu au mai fost audiați de instanța de judecată, în faza de cercetare judecătorească. Potrivit art. 67 alin. (2) C. proc. pen., instanța de judecată dispune administrarea unei probe numai dacă aceasta este concludentă și utilă soluționării cauzei.

Astfel, o probă chiar dacă este concludentă, ea devine inutilă soluționării cauzei, când o faptă este dovedită convingător prin probele administrate. în cauza de față, instanța de fond a apreciat că a audiat un număr suficient de martori pentru a-și forma convingerea în legătură cu existența faptei și vinovăția inculpatului, și nu a mai dispus audierea celorlalți martori, considerând că administrarea acestor probe nu este utilă. Pentru același motiv, instanța de apel a considerat că nu se impune completarea probatoriului cu audierea martorilor arătați mai sus.

În ce privește susținerea recurentului că instanța de apel nu s-a pronunțat în legătură cu cererea s-a de a se reține în favoarea sa dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen., se apreciază ca nefondată, întrucât instanța de apel a făcut o amplă analiză a stării de fapt, rezultată din întregul material probator, constatând că starea de fapt reținută de prima instanță este corectă, și în consecință este exclusă reținerea unei stări de provocare din partea victimei, și a acestei circumstanțe atenuante legale. Se apreciază astfel, că acest motiv de recurs este nefundat. Cu privire le cel de al doilea motiv de recurs formulat de inculpat, Înalta Curte reține că încadrarea juridică corectă a faptei este aceea prevăzută de art. 174, art. 175 lit. i) și art. 176 lit. f) C. pen.

și nu cea prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen. Ceea ce deosebește cele două infracțiuni este latura subiectivă, prima este caracterizată de vinovăție sub forma intenției directe sau indirecte, iar cea de-a doua este comisă din culpă. Din modul în care a acționat inculpatul, rezultă intenția acestuia de a ucide, chiar dacă îmbracă forma intenției indirecte. Astfel, inculpatul după ce a fost oprit de echipajul de poliție, a demarat cu viteză de pe loc pentru a nu fi reținut de polițistul V.F. Deși l-a văzut pe polițistul P.S. care se afla regulamentar, pe carosabil în partea stânga față a autoturismului, realizând că poate să-l lovească, nu s-a oprit, și l-a lovit proiectându- I pe capotă. Expertiza tehnică efectuată în cauză, în faza de urmărire penală, a demonstrat mecanismul de proiectare a victimei pe capota autoturismului.

Atitudinea inculpatului, care fiind la volanul autoturismului, s-a deplasat cu victima pe capotă pe o distanță de 220 m, și apoi, pentru a scăpa de barajul format de mașina poliției condusă de martorul S.V., a virat brusc la stânga, demonstrează faptul că acesta a acționat cu intenție. Astfel, inculpatul putea să prevadă că victima aflată pe capota mașinii, într-un echilibru precar, poate să cadă, și să fie accidentată prin cădere, iar leziunile suferite să-i fie letale, cum de altfel, s-a și întâmplat. Inculpatul a acceptat însă moartea victimei, fiindcă deși avea posibilitatea să oprească, ca victima să coboare de pe capotă, acesta nu a făcut-o, acceptând și contribuind direct la proiectarea victimei pe carosabil, și la producerea leziunilor grave, de o violență deosebită, localizate la cap( traumatism cranio - cerebral cu fractură de boltă de craniu și hemoragie meningo-cerebrală), care au și dus la decesul victimei.

Faptul că inculpatul a acționat cu intenție, rezultă și din faptul că, după ce victima a fost proiectată pe carosabil, a părăsit imediat locul faptei, ceea ce demonstrează că acesta vroia să scape cu orice preț, chiar și al vieți unu lucrător de poliție, de urmărirea poliției. Față de aceste considerente, rezultă că primele instanțe au procedat corect când au respins cererea de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea de ucidere din culpă, motivul de recurs fiind nefondat. Cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs, Înalta Curte constată că potrivit art. 385/9 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis „o gravă eroare de fapt", având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare.

În principiu, instanța de recurs verifică respectarea legii la judecarea cauzei de către instanța de fond, luând în considerare situația de fapt pe care aceasta a reținut-o prin propria apreciere dată probelor administrate. în reglementarea recursului nu se prevede pentru instanța de recurs dreptul de a da o nouă apreciere probelor, aceasta putând doar să constate că instanțele au comis „o gravă eroare de fapt", rezultând dintr-o contrarietate necontestabilă dintre actele dosarului și faptele reținute de instanță. Totodată, apreciază că ne aflăm în prezența acestui caz de casare și atunci când, este evidentă stabilirea eronată a faptelor în existența sau inexistaența lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conținutului acestora, cu condiția să fi influențat asupra soluției adoptate.

Or, în cazul de față rezultă fără dubiu că, inculpatul a încercat să se sustragă de la controlul echipajului de poliție și pentru a-l împiedica să părăsească locul în care a fost oprit, lucrătorii de poliție au acționat potrivit competențelor pe care le aveau. Faptul că polițistul V.F., în încercarea de a-l reține pe inculpat pe loc, I- a prins de haine prin geamul deschis al portierei din partea stângă, iar polițistul P.C. a încercat în aceleași condiții să deschidă portiera din dreapta, nu reprezintă un comportament în afara limitelor legii. Cei doi polițiști ca și victima P.S. au acționat, potrivit pregătirii lor pentru asemenea situații, și au respectat procedura ce trebuia urmată, respectiv l-au supravegheat pe inculpat cu atenție, și văzând că acesta încearcă să fugă cu autoturismul, au acționat în modul arătat, pentru prinderea sa.

Din cele prezentate, nu rezultă comiterea de către primele instanțe a vreunei erori de fapt, cu atât mai puțin a unei grave erori de fapt, astfel că motivul de recurs formulat de recurentul inculpat, nu poate fi primit. Cu privire la cererea de a se reține circumstanța atenuantă legală prevăzută de art. 73 lit. b) C. proc. pen., instanța de recurs constată că potrivit acestui text, circumstanța atenuantă a provocării există atunci când infracțiunea a fost săvârșită sub stăpânirea unei puternice tulburării sau emoții, determinată de o provocare din partea victimei. Esența provocării este deci o stare psihică( tulburare sau emoție puternică), care, slăbind autocontrolul, explică luarea rezoluției infracționale și înfăptuirea ei.

Astfel, în cazul provocării ne aflăm în prezența a două fapte ilicite: actul provocator care trebuie să se concretizeze într-o faptă dintre cele arătate limitativ în lege (violența, atingerea gravă a demnității) și infracțiunea provocată comisă sub stăpânirea stării de puternică tulburare sau emoție. Or, din întreg materialul probator aflat la dosar, nu rezultă că victima ar fi comis o faptă ilicită care să provoace inculpatului o tulburare sau o emoție puternică sub stăpânirea căreia să acționeze în modul arătat. Victima a acționat în virtutea atribuțiilor sale de serviciu și a autorității cu care l-a investit satul pentru exercitarea profesiei de polițist. S-a dovedit fără dubiu că victima se afla în misiune și ca urmare, inculpatul avea obligația să se supună controlului solicitat de aceasta, iar gestul polițistului nu poate să fie considerat ca o atingere a demnității persoanei supusă unui asemenea control, care să justifice reținerea art. 73 lit. b) C. pen.

Din probele de la dosar reiese că inculpatul a acționat în acest mod nu pentru că a fost provocat, sau că iar fi fost teamă ci, din contră, fiindcă este o persoană violentă, trăsătură dovedită și de faptul că în portbagajul mașinii sale s-au găsit 4 bâte cu lungimea de 0,75m și 1,20 m și un topor cu lama de 8 cm și lungimea de 1,6 m( fila 34 dosar u.p.). Față de aceste considerente, instanța de recurs apreciază că în mod corect nu s-a reținut circumstanța atenuantă prev. de art. 73 lit. b) C. pen. Cu privire la individualizarea pedepsei, care constituie motiv de recurs atât din partea inculpatului cât și din partea părților civile, instanța de recurs constată că decizia Curții, prin care s-a dispus majorarea pedepsei inculpatului la 20 de ani închisoare este temeinică și legală.

Se constată că, s-a făcut o corectă aplicare a criteriilor generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen., și că pedeapsa stabilită corespunde gradului ridicat de pericol social al faptei, relevat de violența cu care a fost comisă fapta, că acesta s-a soldat cu moartea uni polițist aflat în exercițiul funcției sale, rămânând în urma lui, fără sprijinul necesar, soția și un copil minor. Pe de altă parte, se apreciază că nu se impune majorarea pedepsei peste această limită, fiindcă inculpatul nu are antecedente penale, fiind la prima faptă penală. Nu se justifică nici acordarea de circumstanțe atenuante, așa cum a solicitat inculpatul, deoarece în faza de urmărire penală, acesta nu a recunoscut comiterea faptei, încercând să zădărnicească aflarea adevărului și să demonstreze că fratele lui, C.A.

a comis fapta. Lipsa de respect față de lege și neasumarea răspunderii pentru faptele sale, formează instanței convingerea că reeducarea inculpatului nu se poate realiza dacă pedeapsa s-ar reduce sub limita stabilită de instanța de apel. Prin urmare, acest motiv de recurs formulat atât de inculpat cât și de părțile civile este nefondat. Cu privire la critica formulată de partea civilă Inspectoratul de Poliție al Județului Teleorman privind decizia instanței de apel de exonerare a inculpatului de la plata sumelor cu care s-a constituit parte civilă, reprezentând sumele acordate de Inspectorat, familiei victimei, cu titlu de ajutor la încetarea raportului de serviciu, conform art. 27 alin. (1) lit. b) și art. 29 din O.G.

38/2003 și ajutor suplimentar de deces, ajutoare acordate în baza art. 32 respectiv art. 46 alin. (2) O.G. nr. 38/2003, Înalta Curte retine că acesta este nefondată. Ajutorul acordat de stat familiei victimei are un regim special, este un beneficiu legal, și se acordă numai în condițiile prevăzute de O.G. 38/2003. Acesta reprezintă o recunoaștere din partea statului, a sacrificiului făcut de polițiștii care își pierd viața în timpul serviciului, și în același timp, o garantare a riscului asumat voluntar de aceștia. Această reglementare specială exclude aplicarea în același timp, a reglementării privind răspunderea delictuală. De altfel, Ordonanța Guvernului nu reglementează posibilitatea exercitării unei acțiuni în regres pentru ajutorul acordat în condițiile stabilite, astfel că cererea de constituire de parte civilă nu are temei legal.

Concluzionând, față de toate aceste considerente expuse anterior, Înalta Curte constată că recursurile de fată sunt nefondate, urmând să le respingă, ca atare, în baza art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Potrivit art. 88 C. pen. și art. 385/16 alin. (2) C. proc. pen. , se va deduce din pedeapsa recurentului inculpat durata arestării preventive de la 20 decembrie 2004, la 21 mai 2008. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 lei, iar recurentele părți civile la câte 100 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpatul C.C. și de părțile civile P.M. și Inspectoratul de Poliție al județului Teleorman, împotriva deciziei penale nr. 7/A din 4 februarie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata arestării preventive de la 20 decembrie 2004, la 21 mai 2008. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei și pe recurentele părți civile la câte 100 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 21 mai 2008.