ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3450/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 58 din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII - a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de reclamanta Fundația „C.” împotriva sentinței civile nr. 697 din 18 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V - a civilă. A desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta a învestit instanța de fond cu o acțiune în revendicare formulată pe calea dreptului comun, respinsă ca inadmisibilă de instanța de fond, care a apreciat că reclamanta trebuia să recurgă la dispozițiile legilor speciale de reparații.

Instanța de apel a apreciat că este dreptul reclamantei de a supune dreptul litigios pretins judecății, inclusiv pe calea dreptului comun, în ipoteza în care consideră inaplicabilă norma specială. Întrucât problema concursului dintre norma specială și cea generală nu a fost soluționată de prima instanță, prima instanță a aplicat eronat dispozițiile deciziei nr. 33/2008. Nu se poate aprecia că Legea nr. 10/2001 se aplică în toate situațiile în care imobilul preluat abuziv nu figurează în listele anexă ale O.U.G. nr. 83/2009 și O.U.G. nr. 94/2000, în condițiile în care art. 8 din Legea nr. 10/2001 le exclude expres din domeniul de reglementare al acestei legi. 2. Recursul 2.1. Motive Pârâții au declarat recurs prin care au formulat, în esență, următoarele critici: În cursul anului 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și-a schimbat practica cu privire la restituirea în natură către foștii proprietari a imobilelor preluate abuziv.

Nu se mai restituie în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se aduce în discuție existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către un stat membru și prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior. Prin stabilirea împrejurării că se naște un drept nou în patrimoniul fostului proprietar, Curtea Europeană a statuat că fostul proprietar nu mai are dreptul absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci are dreptul la indemnizație, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă și dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislația internă, respectiv Legea nr. 10/2001.

În mod corect prima instanță a admis excepția inadmisibilității acțiunii. 2.2. Întâmpinarea Intimata - reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate. S-a arătat că reclamanta nu a avut posibilitatea să depună notificare în baza Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare pe dreptul comun fiind singura cale prin care reclamanta își poate valorifica dreptul de proprietate. Instanța de fond a interpretat greșit decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți atunci când a considerat că dacă nu a uzat de prevederile legii speciale de retrocedare nu mai poate formula o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun. 2.3.

Analiza recursurilor Recursurile sunt întemeiate în sensul următoarelor considerente: Prin decizia nr. 33/2008 dată asupra recursului în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit faptul că în acțiunea în revendicare a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea legii speciale. De asemenea, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Prin urmare, pentru a stabili cărui titlu urmează să-i dea preferabilitate, și, în același timp, cu observarea principiului securității raporturilor juridice, instanțele învestite cu o acțiune în revendicare de drept comun, având ca obiect imobilele menționate, trebuie să analizeze, pentru a ajunge la determinarea titlului preferabil, în ce măsură, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În alte cuvinte, pornind de la faptul că persoana interesată nu are un drept de opțiune între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun, instanțele trebuie să stabilească dacă există sau nu conflictul legislativ arătat, caz în care, dând prioritate Convenției europene, să analizeze titlurile de proprietate ale părților în raport de criteriile acesteia. De vreme ce, în esență, acesta este fondul raportului juridic dedus judecății prin acțiunea în revendicare, și care trebuie cercetat de instanțe, atunci când prima instanță respinge acțiunea în revendicare ca inadmisibilă, instanța de control judiciar trebuie să stabilească în ce măsură această soluție este sau nu urmarea verificării aspectelor menționate.

În speță, prima instanță, cu o justificare într-adevăr destul de superficială, însă suficientă pentru ca hotărârea să poată fi considerată motivată din perspectiva art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat de ce titlul reclamantei nu este preferabil, respectiv pentru că nu a urmat procedura legii speciale interne, Legea nr. 10/2001. De asemenea, prima instanță a arătat că și-a întemeiat soluția pe considerentele deciziei nr. 33/2008, fiind suficientă referirea la decizia asupra recursului în interesul legii câtă vreme aceasta este obligatorie pentru instanțe. Așadar, pentru ca o hotărâre judecătorească să fie considerată că a fost dată cu aplicarea și respectarea unei decizii de recurs în interesul legii nu trebuie să reia în considerentele sale motivarea deciziei instanței supreme.

În aceste condiții, numai pentru că în loc să se pronunțe asupra caracterului eventual nefondat al acțiunii în revendicare ci, urmând criteriile de analiză impuse prin decizia nr. 33/2008, prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare este absolut formală și de natură să ducă la prelungirea duratei procesului. Pronunțând o hotărâre de desființare a sentinței, instanța de apel a vătămat interesele procesuale ale pârâților, prin prelungirea insecurității raportului juridic asupra imobilului în litigiu, astfel încât criticile formulate întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recursurile vor fi admise, hotărârea va fi casată cu trimitere spre analiza pe fond a apelului, ceea ce implică chiar analiza fondului raportului juridic litigios, astfel cum a fost dedus instanței de control judiciar prin motivele de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții C.G.M.B. și Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. București împotriva deciziei nr. 58 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII - a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, și, în consecință: Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 mai 2012.