ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3450/2012

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

instanței de apel

Prin decizia nr. 58

din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII - a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul

declarat de reclamanta Fundația „C.” împotriva sentinței civile nr. 697 din 18

mai 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V - a civilă. A

desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta a învestit instanța de fond cu

o acțiune în revendicare formulată pe calea dreptului comun, respinsă ca

inadmisibilă de instanța de fond, care a apreciat că reclamanta trebuia să

recurgă la dispozițiile legilor speciale de reparații.

Instanța de apel a

apreciat că este dreptul reclamantei de a supune dreptul litigios pretins

judecății, inclusiv pe calea dreptului comun, în ipoteza în care consideră

inaplicabilă norma specială.

Întrucât problema

concursului dintre norma specială și cea generală nu a fost soluționată de

prima instanță, prima instanță a aplicat eronat dispozițiile deciziei nr. 33/2008.

Nu se poate aprecia

că Legea nr. 10/2001 se aplică în toate situațiile în care imobilul preluat

abuziv nu figurează în listele anexă ale O.U.G. nr. 83/2009 și O.U.G. nr. 94/2000,

în condițiile în care art. 8 din Legea nr. 10/2001 le exclude expres din

domeniul de reglementare al acestei legi.

2.1. Motive

Pârâții au declarat

recurs prin care au formulat, în esență, următoarele critici:

În cursul anului 2010,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului și-a schimbat practica cu privire la

restituirea în natură către foștii proprietari a imobilelor preluate abuziv. Nu

se mai restituie în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un bun,

respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se

aduce în discuție existența unui nou drept de proprietate, care își are

originea în temeiul unei legislații adoptate de către un stat membru și prin

care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior.

Prin stabilirea

împrejurării că se naște un drept nou în patrimoniul fostului proprietar,

Curtea Europeană a statuat că fostul proprietar nu mai are dreptul absolut la

restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci are dreptul la indemnizație,

dacă restituirea în natură nu mai este posibilă și dacă partea a urmat calea

procedurală prevăzută de legislația internă, respectiv Legea nr. 10/2001.

În mod corect prima

instanță a admis excepția inadmisibilității acțiunii.

2.2. Întâmpinarea

Intimata - reclamantă

a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca

nefondate.

S-a arătat că

reclamanta nu a avut posibilitatea să depună notificare în baza Legii nr. 10/2001,

acțiunea în revendicare pe dreptul comun fiind singura cale prin care

reclamanta își poate valorifica dreptul de proprietate.

Instanța de fond a

interpretat greșit decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți atunci când a considerat

că dacă nu a uzat de prevederile legii speciale de retrocedare nu mai poate

formula o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun.

2.3. Analiza

recursurilor

Recursurile sunt

întemeiate în sensul următoarelor considerente:

Prin decizia nr. 33/2008

dată asupra recursului în interesul legii promovat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit faptul

că în acțiunea în revendicare a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada

de referință a Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea generală și legea

specială se rezolvă în favoarea legii speciale.

De asemenea, în cazul

în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001,

și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Prin urmare, pentru a

stabili cărui titlu urmează să-i dea preferabilitate, și, în același timp, cu

observarea principiului securității raporturilor juridice, instanțele învestite

cu o acțiune în revendicare de drept comun, având ca obiect imobilele

menționate, trebuie să analizeze, pentru a ajunge la determinarea titlului

preferabil, în ce măsură, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei,

legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și

dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. În

alte cuvinte, pornind de la faptul că persoana interesată nu are un drept de

opțiune între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun,

instanțele trebuie să stabilească dacă există sau nu conflictul legislativ

arătat, caz în care, dând prioritate Convenției europene, să analizeze

titlurile de proprietate ale părților în raport de criteriile acesteia.

De vreme ce, în

esență, acesta este fondul raportului juridic dedus judecății prin acțiunea în

revendicare, și care trebuie cercetat de instanțe, atunci când prima instanță

respinge acțiunea în revendicare ca inadmisibilă, instanța de control judiciar

trebuie să stabilească în ce măsură această soluție este sau nu urmarea

verificării aspectelor menționate.

În speță, prima

instanță, cu o justificare într-adevăr destul de superficială, însă suficientă

pentru ca hotărârea să poată fi considerată motivată din perspectiva art. 261 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat de ce titlul reclamantei nu este preferabil,

respectiv pentru că nu a urmat procedura legii speciale interne, Legea nr. 10/2001.

De asemenea, prima

instanță a arătat că și-a întemeiat soluția pe considerentele deciziei nr. 33/2008,

fiind suficientă referirea la decizia asupra recursului în interesul legii câtă

vreme aceasta este obligatorie pentru instanțe. Așadar, pentru ca o hotărâre

judecătorească să fie considerată că a fost dată cu aplicarea și respectarea

unei decizii de recurs în interesul legii nu trebuie să reia în considerentele

sale motivarea deciziei instanței supreme.

În aceste condiții,

numai pentru că în loc să se pronunțe asupra caracterului eventual nefondat al

acțiunii în revendicare ci, urmând criteriile de analiză impuse prin decizia nr.

33/2008, prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă, desființarea

sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare este absolut formală și de

natură să ducă la prelungirea duratei procesului.

Pronunțând o hotărâre

de desființare a sentinței, instanța de apel a vătămat interesele procesuale

ale pârâților, prin prelungirea insecurității raportului juridic asupra

imobilului în litigiu, astfel încât criticile formulate întrunesc cerințele art.

304 pct. 5 C. proc. civ.

În temeiul art. 312 alin.

(3) C. proc. civ., recursurile vor fi admise, hotărârea va fi casată cu

trimitere spre analiza pe fond a apelului, ceea ce implică chiar analiza

fondului raportului juridic litigios, astfel cum a fost dedus instanței de

control judiciar prin motivele de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții C.G.M.B. și Statul Român prin M.F.P., reprezentat de

D.G.F.P. București împotriva deciziei nr. 58 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII - a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă

și asigurări sociale, și, în consecință:

Casează decizia și

trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 17 mai 2012.