ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2125/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1014 din 06 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii formulate de reclamanta M.D.B.R. în contradictoriu cu pârâții M.E., B.E. și Municipiul București prin Primarul General și a respins ca atare cererea de chemare în judecată. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, imobilele preluate de stat fără titlu valabil, cu se susține că este cazul în speță, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 imobilele care au fost preluate în mod abuziv în sensul art. 2 alin. (1) se restituie în baza prevederilor acestei legi. Cu alte cuvinte, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care se circumscriu domeniului său de aplicare, persoanele îndreptățite pot obține restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent numai în condițiile reglementate de actul normativ în discuție, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita in justiție repararea prejudiciului cauzat. În aceste condiții, cum Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație, în accepțiunea art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, pe deplin aplicabilă în speța, incidența dreptului comun este exclusă, acțiunea în revendicare îndreptată împotriva persoanelor fizice și a autorității publice pârăte fiind inadmisibilă.

Aceasta este interpretarea dată acestor texte de lege și de Înalta Curte de Casație și Justiție în pronunțarea deciziei nr. 53/2007 dată în interesul legii, decizie care deși privea altă materie (respectiv a aplicabilității Legii 33/1994 în concurs cu Legea nr. 10/2001) cuprinde argumente perfect aplicabile în speța de față, astfel: S-a reținut de Înalta Curte de Casație și Justiție că, în conformitate cu principiul neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, principiu prevăzut și de art. 1 C. civ. și consacrat și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului legea nouă, respectiv Legea nr. 10/2001 are prioritate.

Deși avantajos, prin posibilitatea părților de a avea acces direct la instanțele judecătorești, dreptul comun, fiind rigid și conservator în câmpul său de aplicare a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, care cuprinde atât norme speciale de drept substanțial, cât și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii, prealabile sesizării instanței. Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, supunându-l totodată controlului judecătoresc prin aceste norme cu caracter special. În consecință, în cuprinsul motivării aceleiași decizii dată în interesul legii, s-a prevăzut expres că dispozițiile art. 481 C. civ.

nu mai pot servi ca temei acțiunilor în restituirea imobilelor naționalizat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, această reglementare cu caracter special oferind cadrul legislativ complet, atât pentru restituirea în natură cât și pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Aceeași motivare a fost menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție și în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată în interesul legii și obligatorie pentru instanțele de judecată exact asupra problemei admisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, pentru imobilele ce intră sub incidența Legii 10/2001.

S-a arătat că atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. S-a concluzionat în sensul că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a imobilului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii 112/1995 de chiriași.

În cauza de față imobilul în litigiu nu este exceptat de la procedura Legii 10/2001, iar reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ. în condițiile în care, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, singura modalitate prin care își putea valorifica pretențiile era o acțiune întemeiată pe dispozițiile acestei legi speciale, bineînțeles sub condiția formulării notificării în termen legal. Nu au fost învederate motive independente de voința sa, care ar fi împiedicat-o pe reclamantă să formuleze notificare în baza Legii 10/2001 în termen legal.

Faptul că, în prezenta cauză, imobilul în litigiu a fost înstrăinat în prezent de reprezentanții Statului către chiriași, în temeiul Legii nr. 112/1995, deci imobilul nu se mai află în patrimoniul Statului și nu ar mai putea fi restituit în natură nici în situația în care reclamanta ar fi formulat notificare în temeiul Legii 10/2001, deoarece termenul de prescripție al acțiunii în nulitate absolută a contractelor de înstrăinare încheiate în temeiul Legii 112/1995 a expirat fără ca reclamanta să efectueze un astfel de demers procesual, nu influențează soluția asupra inadmisibilității acțiunii.

Tribunalul a avut în vedere cu prioritate interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 33 din 09 iunie 2008. Esențial a se reține din dispozitivul și motivarea acestei decizii este faptul că, în problema pusă în discuție și asupra cărei s-a constatat existența unei practici neunitare, respectiva priorității în soluționarea acțiunii în revendicare dintre fostul proprietar al cărui imobil a fost preluat abuziv de statul comunist și actualul proprietar, care a dobândit bunul în baza Legii 112/1995 printr-un contract valabil, s-a stabilit caracterul special al Legii 10/2001, precum și faptul că această prioritate poate fi acordată în cazul unei acțiuni în revendicare.

În consecință, singura posibilitate a reclamantei de a obține repararea prejudiciului provocat în perioada comunistă de Statul Român era de a formula notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, putând obține fie restituirea în natură (în măsura în care imobilul s-ar mai fi aflat în proprietatea statului sau ar fi revenit în proprietatea acestuia ca urmare a anulării contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995), fie echivalentul valorii de circulație, în situația înstrăinării legale a acestuia.

Prin urmare, având în vedere situația particulară a apartamentului în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945 -1989, titlul pârâților devine inatacabil pe calea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, față de criteriile speciale instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii 112/1995, ce nu au fost anulate în instanță în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 și de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc în această situație o reparație echitabilă pentru proprietar, respectiv despăgubirea prin echivalent, bineînțeles sub condiția formulării notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Nu pot fi reținute considerațiile reclamantei din cuprinsul acțiunii, care arată că îngrădirea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun ar reprezenta o încălcare a însuși dreptului de proprietate și a accesului liber la justiție. Tribunalul a apreciat că reclamanta nu poate pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului în sensul că ea avea un bun și deci o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură. Încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei a fost realizată în baza Decretului nr. 111/1951, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană, situație neprotejată de Convenție, pentru a se putea afirma că această încălcare a dreptului de proprietate ar putea fi sancționată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

După ce România a devenit parte prin semnarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, reclamanta nu a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, titlu de proprietate al pârâtelor și nu a formulat notificare în temeiul Legii 10/2001. Singura speranță legitimă creată reclamantei a fost cea prin Legea nr. 10/2001, speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist, iar, în condițiile în care reclamanta nu formulase acțiunea în constatarea nulității absolute menționate mai sus, singura speranță legitimă era cea a obținerii contravalorii imobilului înstrăinat în baza Legii 112/1995, nu însă și a restituirii în natură. Pe de altă parte, cumpărătorii în baza Legii 112/1995 beneficiază de un bun, asupra căruia dețin și posesia concretizată material.

Prin Legea specială 10/2001 i s-a garantat acestora speranța legitimă că, în situația în care contractul de vânzare-cumpărare prin care au cumpărat acest bun este valabil încheiat, nu vor pierde posesia materială și titlul lor va deveni inatacabil, fiind protejată securitatea raporturilor juridice. Prin decizia civilă nr. 200 din 18 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București s-a dispus admiterea apelului declarat de apelanta reclamantă M.D.B.R., împotriva sentinței civile nr. 1014 din 6 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți M.E., B.E. și Municipiul București prin Primarul general și desființarea sentinței apelate cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin apelul promovat, reclamanta a formulat două critici principale ale sentinței pronunțate de tribunal în primă instanță, și anume: greșita aplicare în speță a deciziei civile nr. 53/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii și greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor deciziei civile nr. 33/2008 pronunțată de instanța supremă tot într-un recurs în interesul legii.

Formal, apelanta - reclamantă a formulat trei motive de apel, însă instanța de control judiciar apreciază că motivele doi și trei se subsumează practic aceleiași critici referitoare la aplicare și interpretarea deciziei civile nr. 33/2008 a Înaltei Curți, considerând că prin stabilirea modului corect de interpretare a acestei decizii, implicit se statuează și asupra faptului dacă, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a suprimat sau nu posibilitatea recurgerii la acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun pentru a obține retrocedarea imobilelor preluate abuziv în timpul regimului comunist.

Cu privire la primul motiv de apel, referitor la aplicarea greșită a celor statuate de instanța supremă prin decizia nr. 53/2007, Curtea a apreciat că această critică este nepertinentă, în condițiile în care instanța de fond nu a făcut aplicare directă a acestor dispoziții, ci doar a arătat că rațiunile avute în vedere la pronunțarea soluției își găsesc incidența pe deplin și în prezenta cauză. Chiar prima instanță arată în considerente, faptul că decizia sus-menționată privește o altă materie și anume concursul dintre Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 10/2001, însă mecanismul logico-juridic, care a fundamentat soluția dată, a fost apreciat de tribunal ca fiind aplicabil și în speța de față. Instanța de fond își argumentează această aserțiune, arătând faptul că aceeași linie de gândire se regăsește și în considerentele deciziei civile nr. 33/2008 prin care instanța supremă statuează asupra concursului dintre Legea nr. 10/2001 și dispozițiile C. civ.

în materia revendicării imobiliare. Pe cale de consecință, Curtea a considerat că nu s-a făcut o aplicare în cauză a deciziei civile nr. 53/2007 pronunțată de Înalta Curte în materia concursului dintre Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 33/1994, ci doar prima instanță a valorificat rațiunile avute în vedere de instanța supremă, astfel că primul motiv de apel este nefondat. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de critică invocat de reclamantă, referitor la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor deciziei civile nr. 33/2008 pronunțată de instanța supremă într-un recurs în interesul legii, Curtea a constatat că este fondat pentru următoarele considerente: Prin decizia anterior menționată instanța supremă nu a statuat în sensul inadmisibilității de plano a acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile C. civ.

și formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Acest ultim act normativ menționat reprezintă, în concepția legiuitorului, o lege specială de reparație, care reglementează o procedura particulară (care cuprinde două etape: una administrativă și una judiciară, daca este caz prin care se dă posibilitatea celor îndreptățiți să obțină măsuri reparatorii, constând fie în restituirea în natură sau prin echivalent, în variantele prevăzute de dispozițiile legale. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia sus-menționată, arată că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea fostului proprietar de a recurge la acțiunea în revendicare deoarece este posibil ca reclamantul să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să i se asigure accesul efectiv la justiție.

Calificând acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun drept un remediu, menit să acopere neconvenționalitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 până la o eventuală intervenție legislativă, Înalta Curte de Casație și Justiție circumstanțiază admisibilitatea și temeinicia acțiunii în revendicare de patru cerințe ce se impun a fi cumulativ îndeplinite: existența unui bun în patrimoniul revendicantului, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale de reparație, respectarea stabilității raporturilor juridice civile și respectarea dreptului de proprietate ocrotit de lege ce aparține altor titulari.

Urmând această linie de gândire, implementată de instanța supremă, prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii, anterior menționată, Curtea a constatat că soluționarea excepției inadmisibilității de către instanța de fond este contradictorie deoarece, deși Tribunalul București admite excepția, în considerentele sentinței atacate trece la analizarea pe fond a capătului de cerere având ca obiect revendicarea, raportându-se la dispozițiile art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Practic, deși respinge acțiunea în revendicare ca inadmisibilă, prima instanță în considerentele hotărârii pronunțate arată că reclamanta - intimată nu are un bun în sensul convenției și nici măcar o speranța legitimă, în condițiile în care nu a urmat procedura administrativă pusă la dispoziție de prevederile Legii 10/2001, prin depunerea notificării în condiții de regularitate procedurală.

Prin respingerea acțiunii promovate de reclamantă ca inadmisibilă, Curtea a apreciat că se aduce atingere dreptului constituțional al acesteia de a avea acces la justiție. Dreptul de acces la o instanță care să se pronunțe pe fondul pretențiilor supuse judecații este o parte componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 6 din C.E.D.O. Interpretând aceste dispoziții ale convenției, în lumina celor statuate de instanța de contencios european, pe cale jurisprudențială, se desprinde ideea că, pentru a corespunde exigențelor impuse, accesul la justiție trebuie să aibă caracter efectiv și real, în sensul de a duce la analizarea concretă a pretenției deduse judecații și la tranșarea definitivă a diferendului, prin soluționarea a însăși fondului litigiului.

Apreciind că o soluție de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare formulată de reclamantă este de natură să lezeze dreptul acesteia la un proces echitabil, în sensul prevederilor art. 6 din C.E.D.O. și pentru toate celelalte considerente care se desprind din dispozițiile deciziei civile nr. 33/2008 a Înaltei Curți, expuse în cele ce preced, Curtea, față de dispozițiile art. 297 alin. (1) teza 1 C. proc. civ. (prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, soluționându-l pe excepție), a admis apelul reclamantei și a desființat sentința apelată cu trimitere spre rejudecare la aceeași primă instanță. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele B.E.

și M.E. Recursul pârâtei B.E. vizează în esență următoarele aspecte: Greșit a fost admis apelul declarat de reclamantă cu motivarea că admiterea excepției inadmisibilității acțiunii este contradictorie aducând astfel atingerea dreptului constituțional privind liberul acces la justiție. Astfel, instanța de fond a reținut corect că promovarea unei astfel de acțiuni atât de către unul dintre succesori cât și ulterior intrării în vigoare a legilor speciale în materie (Legea nr. 118/1994, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005) este inadmisibilă, din moment ce aceste legi speciale sunt derogatorii de la dreptul comun și cu aplicare imediată, reclamanta nefăcând nici un demers cerut de legile speciale pentru restituirea imobilului în litigiu.

Prin urmare demersurile efectuate în temeiul dreptului comun pentru revendicarea unui imobil supus Legii nr. 10/2001 sunt inadmisibile, atât în cazul în care demersurile administrative nu au fost demarate de părți cât și în situația în care acestea nu au fost finalizate. În acest sens, corect a reținut instanța de fond în spiritul deciziei civile nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție că acțiunea în revendicare fundamentată pe dreptul comun în condițiile existenței legilor speciale derogatorii este inadmisibilă. În speță, imobilul a fost înstrăinat cu respectarea legii iar în privința dreptului de proprietate al pârâtelor, chiar împrejurarea că reclamanta nu a făcut nici un demers în termenul legal de prescripție privind constatarea nulității absolute, întărește acest titlu precum și speranța legitimă că nu vor acest bun.

Or, cererea reclamantei de a se compara titlurile de proprietate este inadmisibilă și în raport cu dispozițiile art. 45 alin. (2), (4) și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Tot astfel, conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 1072001, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea condițiilor legale, măsurile reparatorii se stabilesc doar prin echivalent. Rezultă în consecință că o revendicare pe dreptul comun prim compararea titlurilor este inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât prin art. 480 C. civ., nu prevede nici un criteriu în baza căruia un titlu de proprietate ar fi preferabil altuia, în condițiile în care orice titlu de proprietate se bucură de o recunoaștere și garanție legale.

Dreptul de proprietate al reclamantei a fost încălcat în temeiul Decretului nr. 111/1951 și nu prin dobândirea lui de către pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995 anterior intrării în vigoare a Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru România, situație în care nu se poate pretinde că ar exista o nouă încălcare a dreptului său de proprietate, deoarece reclamanta nu avea un bun în sensul Convenției. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei și menținerea sentinței civile a primei instanțe. Recursul pârâtei M.E. vizează în esență aceleași critici, fiind întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanța de apel nu a ținut cont de procedura specială creată de Legea nr. 10/2001, privind restituirea imobilelor preluate abuziv, de decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care dă prevalență legii speciale în raport cu dispozițiile dreptului comun.

Intimata nu are un bun în sensul Convenției, dreptul ei fiind pierdut în temeiul Legii nr. 111/1951 anterior intrării în vigoare a Convenției Europene a Drepturilor Omului și nu în temeiul Legii nr. 112/1995. Instanța nu a aplicat art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 iar motivarea deciziei este neconformă dispozițiilor legale citate chiar de instanță. Greșit s-a reținut că prin pronunțarea inadmisibilității acțiunii în revendicare s-ar aduce atingere accesului liber la justiție, deoarece reclamanta nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001 invocând într-o acțiune de drept comun nerespectarea de către ea însăși a procedurii speciale. Părțile au formulat concluzii scrise. Examinând cererea de recurs instanța reține următoarele: Recursul formulat de pârâte și calificat de instanță a aparține pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ. și în privința criticilor formulate de pârâta B.E. este neîntemeiat. Problema de esență care se ridică în prezenta cauză privește a stabili dacă soluția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, consecință a reglementării speciale concurente, împiedică pârâta să se adreseze unei instanțe și să obțină examinarea cererii sale pe fond. Sub acest aspect soluția pronunțată de instanța de apel este legală. Inadmisibilitatea presupune inexistența unei posibilități legale de a invoca protecția unui drept. În cauză însă, nu este exclusă legal posibilitatea fostului proprietar de a recurge la acțiunea în revendicare, nici în temeiul art. 480 C. civ., nici al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra inadmisibilității în toate cazurile a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci a statuat asupra cerințelor ce se impun a fi dovedite pentru a se putea promova o acțiune în revendicare. Or, nu este posibil juridic ca în baza unei excepții reținute de instanță, în realitate să se abordeze fondul dreptului, analiză care să se fundamenteze însă pe analiza excepției de inadmisibilitate a acțiunii. Soluția de inadmisibilitate pronunțată de instanța de fond încalcă grav principiul liberului acces la instanță pentru că exclude verificarea în fond a acțiunii în revendicare, analiză care se include în compunerea dreptului la un proces echitabil statuat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor omului, accesul la justiție trebuind a fi real și efectiv.

Aceasta semnifică analiza concretă a pretenției dedusă judecății, prin soluționarea fondului litigiului însuși. Împrejurarea că reclamanta nu a apelat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu semnifică pierderea dreptului subiectiv de proprietate, ci doar pierderea dreptului la acțiune în temeiul legii speciale, instanța urmând a analiza în raport de probatoriul administrat, condițiile de realizat pentru stabilirea temeiniciei unei astfel de acțiuni, pe fondul cauzei și nu prin reținerea excepției inadmisibilității acțiunii, procedură care semnifică neanalizarea fondului cauzei în sensul art. 297 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., așa cum corect a reținut instanța de apel. Față de cele reținute, instanța urmează a dispune în temeiul art. 312 C. proc.

civ. respingerea recursurilor pârâtelor întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtele M.E. și B.E. (decedată) și continuat de moștenitoarea P.G. împotriva deciziei nr. 200 A din 18 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2011.