ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2125/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2125/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1014 din 06 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii formulate de reclamanta M.D.B.R.

în contradictoriu cu pârâții M.E., B.E. și Municipiul București prin Primarul

General și a respins ca atare cererea de chemare în judecată.

Pentru a

pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: în conformitate

cu dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, imobilele

preluate de stat fără titlu valabil, cu se susține că este cazul în speță, pot

fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație.

Conform

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 imobilele care au fost preluate în mod

abuziv în sensul art. 2 alin. (1) se restituie în baza prevederilor acestei

legi.

Cu alte

cuvinte, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate

imobilele care se circumscriu domeniului său de aplicare, persoanele

îndreptățite pot obține restituirea în natură sau acordarea unor măsuri

reparatorii prin echivalent numai în condițiile reglementate de actul normativ

în discuție, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita in justiție

repararea prejudiciului cauzat.

În

aceste

condiții, cum Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație,

în accepțiunea art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, pe deplin

aplicabilă în speța, incidența dreptului comun este exclusă, acțiunea în

revendicare îndreptată împotriva persoanelor fizice și a autorității publice pârăte

fiind inadmisibilă.

Aceasta

este interpretarea dată acestor texte de lege și de Înalta Curte de Casație și

Justiție în pronunțarea deciziei nr. 53/2007 dată în

interesul

legii, decizie care deși privea altă materie (respectiv a aplicabilității Legii

33/1994 în concurs cu Legea nr. 10/2001) cuprinde argumente perfect aplicabile

în speța de față, astfel:

S-a

reținut de Înalta Curte de Casație și Justiție că, în conformitate cu

principiul neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția

României, principiu prevăzut și de art. 1 C. civ. și consacrat și de

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului legea nouă, respectiv Legea

nr. 10/2001 are prioritate.

Deși

avantajos, prin posibilitatea părților de a avea acces direct la instanțele

judecătorești, dreptul comun, fiind rigid și conservator în câmpul său de

aplicare a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, care cuprinde atât norme

speciale de drept substanțial, cât și reglementarea unei proceduri

administrative, obligatorii, prealabile sesizării instanței.

Prin

dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea

recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a

imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări

sistemului reparator, supunându-l totodată controlului judecătoresc prin aceste

norme cu caracter special.

În

consecință,

în cuprinsul motivării aceleiași decizii dată în interesul legii, s-a prevăzut

expres că dispozițiile art. 481 C. civ. nu mai pot servi ca temei acțiunilor în

restituirea imobilelor naționalizat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, această reglementare cu

caracter special oferind cadrul legislativ complet, atât pentru restituirea în

natură cât și pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Aceeași

motivare a fost menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție și în decizia

nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată în interesul legii și obligatorie pentru

instanțele de judecată exact asupra problemei admisibilității acțiunii în

revendicare pe calea dreptului comun, pentru imobilele ce intră sub incidența

Legii 10/2001.

S-a arătat

că atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste

imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține

că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în

concurs cu acesta.

S-a

concluzionat în sensul că numai persoanele exceptate de la procedura acestui

act normativ, precum și cele care din motive independente de voința lor nu au

putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea

acțiunii în revendicare/retrocedare

a imobilului

litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea

dispozițiilor Legii 112/1995 de chiriași.

În

cauza de

față imobilul în litigiu nu este exceptat de la procedura Legii 10/2001, iar

reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ. în

condițiile în care, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, singura

modalitate prin care își putea valorifica pretențiile era o acțiune întemeiată

pe dispozițiile acestei legi speciale, bineînțeles sub condiția formulării

notificării în termen legal.

Nu au fost

învederate motive independente de voința sa, care ar fi împiedicat-o pe

reclamantă să formuleze notificare în baza Legii 10/2001 în termen legal.

Faptul că,

în prezenta cauză, imobilul în litigiu a fost înstrăinat în prezent de

reprezentanții Statului către chiriași, în temeiul Legii nr. 112/1995, deci

imobilul nu se mai află în patrimoniul Statului și nu ar mai putea fi restituit

în natură nici în situația în care reclamanta ar fi formulat notificare în

temeiul Legii 10/2001, deoarece termenul de prescripție al acțiunii în nulitate

absolută a contractelor de înstrăinare încheiate în temeiul Legii 112/1995 a

expirat fără ca reclamanta să efectueze un astfel de demers procesual, nu

influențează soluția asupra inadmisibilității acțiunii.

Tribunalul

a avut în vedere cu prioritate interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în decizia nr. 33 din 09 iunie 2008.

Esențial a

se reține din dispozitivul și motivarea acestei decizii este faptul că, în

problema pusă în discuție și asupra cărei s-a constatat existența unei practici

neunitare, respectiva priorității în soluționarea acțiunii în revendicare

dintre fostul proprietar al cărui imobil a fost preluat abuziv de statul

comunist și actualul proprietar, care a dobândit bunul în baza Legii 112/1995

printr-un contract valabil, s-a stabilit caracterul special al Legii 10/2001,

precum și faptul că această prioritate poate fi acordată în cazul unei acțiuni

în revendicare.

În

consecință,

singura posibilitate a reclamantei de a obține repararea prejudiciului provocat

în perioada comunistă de Statul Român era de a formula notificare în temeiul

Legii nr. 10/2001, putând obține fie restituirea în natură (în măsura în care

imobilul s-ar mai fi aflat în proprietatea statului sau ar fi revenit în

proprietatea acestuia ca urmare a anulării contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate în baza Legii nr. 112/1995), fie echivalentul valorii de circulație,

în situația înstrăinării legale a acestuia.

Prin

urmare, având în vedere situația particulară a apartamentului în litigiu,

respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate

abuziv de stat între anii 1945 -1989, titlul pârâților

devine

inatacabil pe calea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, față de criteriile

speciale instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii 112/1995, ce nu au fost anulate în

instanță în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 din Legea nr.

10/2001 și de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc în

această situație o reparație echitabilă pentru proprietar, respectiv

despăgubirea prin echivalent, bineînțeles sub condiția formulării notificării

în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Nu pot fi

reținute considerațiile reclamantei din cuprinsul acțiunii, care arată că

îngrădirea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun ar reprezenta o

încălcare a însuși dreptului de proprietate și a accesului liber la justiție.

Tribunalul

a apreciat că reclamanta nu poate pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr.

1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului în sensul că ea avea un bun și

deci o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial prin

formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură.

Încălcarea

dreptului de proprietate al reclamantei a fost realizată în baza Decretului nr.

111/1951, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit

parte la Convenția Europeană, situație neprotejată de Convenție, pentru a se

putea afirma că această încălcare a dreptului de proprietate ar putea fi

sancționată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

După ce

România a devenit parte prin semnarea Convenției Europene a Drepturilor Omului,

reclamanta nu a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare, titlu de proprietate al pârâtelor și nu a formulat

notificare în temeiul Legii 10/2001.

Singura

speranță legitimă creată reclamantei a fost cea prin Legea nr. 10/2001,

speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist,

iar, în condițiile în care reclamanta nu formulase acțiunea în constatarea

nulității absolute menționate mai sus, singura speranță legitimă era cea a

obținerii contravalorii imobilului înstrăinat în baza Legii 112/1995, nu însă

și a restituirii în natură.

Pe de altă

parte, cumpărătorii în baza Legii 112/1995 beneficiază de un bun, asupra căruia

dețin și posesia concretizată material.

Prin Legea

specială 10/2001 i s-a garantat acestora speranța legitimă că, în situația în

care contractul de vânzare-cumpărare prin care au cumpărat acest bun este

valabil încheiat, nu vor pierde posesia

materială

și titlul lor va deveni inatacabil, fiind protejată securitatea raporturilor

juridice.

Prin

decizia civilă nr. 200 din 18 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

București s-a dispus admiterea apelului declarat de apelanta reclamantă M.D.B.R.,

împotriva sentinței civile nr. 1014 din 6 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți M.E., B.E.

și Municipiul București prin Primarul general și desființarea sentinței apelate

cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin

apelul promovat, reclamanta a formulat două critici principale ale sentinței

pronunțate de tribunal în primă instanță, și anume: greșita aplicare în speță a

deciziei civile nr. 53/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

într-un recurs în interesul legii și greșita interpretare și aplicare a

dispozițiilor deciziei civile nr. 33/2008 pronunțată de instanța supremă tot

într-un recurs în interesul legii. Formal, apelanta - reclamantă a formulat

trei motive de apel, însă instanța de control judiciar apreciază că motivele

doi și trei se subsumează practic aceleiași critici referitoare la aplicare și

interpretarea deciziei civile nr. 33/2008 a Înaltei Curți, considerând că prin

stabilirea modului corect de interpretare a acestei decizii, implicit se

statuează și asupra faptului dacă, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a

suprimat sau nu posibilitatea recurgerii la acțiunea în revendicare întemeiată

pe dreptul comun pentru a obține retrocedarea imobilelor preluate abuziv în

timpul regimului comunist.

Cu privire

la primul motiv de apel, referitor la aplicarea greșită a celor statuate de

instanța supremă prin decizia nr. 53/2007, Curtea a apreciat că această critică

este nepertinentă, în condițiile în care instanța de fond nu a făcut aplicare

directă a acestor dispoziții, ci doar a arătat că rațiunile avute în vedere la

pronunțarea soluției își găsesc incidența pe deplin și în prezenta cauză. Chiar

prima instanță arată în considerente, faptul că decizia sus-menționată privește

o altă materie și anume concursul dintre Legea nr. 33/1994 și Legea nr.

10/2001, însă mecanismul logico-juridic, care a fundamentat soluția dată, a

fost apreciat de tribunal ca fiind aplicabil și în speța de față. Instanța de

fond își argumentează această aserțiune, arătând faptul că aceeași linie de

gândire se regăsește și în considerentele deciziei civile nr. 33/2008 prin care

instanța supremă statuează asupra concursului dintre Legea nr. 10/2001 și

dispozițiile C. civ. în materia revendicării imobiliare. Pe cale de consecință,

Curtea a considerat că nu s-a făcut o aplicare în cauză a deciziei civile nr.

53/2007 pronunțată de Înalta

Curte în materia concursului dintre

Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 33/1994, ci doar prima instanță a valorificat

rațiunile avute în vedere de instanța supremă, astfel că primul motiv de apel

este nefondat.

În

ceea ce

privește cel de-al doilea motiv de critică invocat de reclamantă, referitor la

greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor deciziei civile nr. 33/2008

pronunțată de instanța supremă într-un recurs în interesul legii, Curtea a

constatat că este fondat pentru următoarele considerente:

Prin

decizia anterior menționată instanța supremă nu a statuat în sensul

inadmisibilității de plano a acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile

C. civ. și formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Acest ultim

act normativ menționat reprezintă, în concepția legiuitorului, o lege specială

de reparație, care reglementează o procedura particulară (care cuprinde două

etape: una administrativă și una judiciară, daca este caz prin care se dă

posibilitatea celor îndreptățiți să obțină măsuri reparatorii, constând fie în

restituirea în natură sau prin echivalent, în variantele prevăzute de

dispozițiile legale.

Înalta

Curte de Casație și Justiție, prin decizia sus-menționată, arată că existența

Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea fostului

proprietar de a recurge la acțiunea în revendicare deoarece este posibil ca

reclamantul să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să i se

asigure accesul efectiv la justiție. Calificând acțiunea în revendicare

întemeiată pe dreptul comun drept un remediu, menit să acopere

neconvenționalitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 până la o eventuală

intervenție legislativă, Înalta Curte de Casație și Justiție circumstanțiază

admisibilitatea și temeinicia acțiunii în revendicare de patru cerințe ce se

impun a fi cumulativ îndeplinite: existența unui bun în patrimoniul

revendicantului, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale de

reparație, respectarea stabilității raporturilor juridice civile și respectarea

dreptului de proprietate ocrotit de lege ce aparține altor titulari.

Urmând

această linie de gândire, implementată de instanța supremă, prin decizia

pronunțată în recurs în interesul legii, anterior menționată, Curtea a

constatat că soluționarea excepției inadmisibilității de către instanța de fond

este contradictorie deoarece, deși Tribunalul București admite excepția, în

considerentele sentinței atacate trece la analizarea pe fond a capătului de

cerere având ca obiect revendicarea, raportându-se la dispozițiile art. 1 din

Protocolul Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Practic, deși

respinge

acțiunea în revendicare ca inadmisibilă, prima instanță în considerentele

hotărârii pronunțate arată că reclamanta - intimată nu are un bun în sensul

convenției și nici măcar o speranța legitimă, în condițiile în care nu a urmat

procedura administrativă pusă la dispoziție de prevederile Legii 10/2001, prin

depunerea notificării în condiții de regularitate procedurală.

Prin

respingerea acțiunii promovate de reclamantă ca inadmisibilă, Curtea a apreciat

că se aduce atingere dreptului constituțional al acesteia de a avea acces la

justiție. Dreptul de acces la o instanță care să se pronunțe pe fondul

pretențiilor supuse judecații este o parte componentă a dreptului la un proces

echitabil, consacrat de prevederile art. 6 din C.E.D.O. Interpretând aceste

dispoziții ale convenției, în lumina celor statuate de instanța de contencios

european, pe cale jurisprudențială, se desprinde ideea că, pentru a corespunde

exigențelor impuse, accesul la justiție trebuie să aibă caracter efectiv și

real, în sensul de a duce la analizarea concretă a pretenției deduse judecații

și la tranșarea definitivă a diferendului, prin soluționarea a însăși fondului

litigiului.

Apreciind

că o soluție de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare formulată

de reclamantă este de natură să lezeze dreptul acesteia la un proces echitabil,

în sensul prevederilor art. 6 din C.E.D.O. și pentru toate celelalte

considerente care se desprind din dispozițiile deciziei civile nr. 33/2008 a Înaltei

Curți, expuse în cele ce preced, Curtea, față de dispozițiile art. 297 alin.

(1) teza 1 C. proc. civ. (prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în

cercetarea fondului, soluționându-l pe excepție), a admis apelul reclamantei și

a desființat sentința apelată cu trimitere spre rejudecare la aceeași primă

instanță.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs pârâtele B.E. și M.E.

Recursul

pârâtei B.E. vizează în esență următoarele aspecte:

Greșit a

fost admis apelul declarat de reclamantă cu motivarea că admiterea excepției

inadmisibilității acțiunii este contradictorie aducând astfel atingerea

dreptului constituțional privind liberul acces la justiție.

Astfel,

instanța de fond a reținut corect că promovarea unei astfel de acțiuni atât de

către unul dintre succesori cât și ulterior intrării în vigoare a legilor

speciale în materie (Legea nr. 118/1994, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005)

este inadmisibilă, din moment ce aceste legi speciale sunt derogatorii de la

dreptul comun și cu aplicare imediată, reclamanta nefăcând nici un demers cerut

de legile speciale pentru restituirea imobilului în litigiu.

Prin

urmare demersurile efectuate în temeiul dreptului comun pentru revendicarea

unui imobil supus Legii nr. 10/2001 sunt inadmisibile, atât în cazul în care

demersurile administrative nu au fost demarate de părți cât și în situația în

care acestea nu au fost finalizate.

În

acest

sens, corect a reținut instanța de fond în spiritul deciziei civile nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție că acțiunea în revendicare

fundamentată pe dreptul comun în condițiile existenței legilor speciale derogatorii

este inadmisibilă.

În

speță,

imobilul a fost înstrăinat cu respectarea legii iar în privința dreptului de

proprietate al pârâtelor, chiar împrejurarea că reclamanta nu a făcut nici un

demers în termenul legal de prescripție privind constatarea nulității absolute,

întărește acest titlu precum și speranța legitimă că nu vor acest bun.

Or,

cererea reclamantei de a se compara titlurile de proprietate este inadmisibilă

și în raport cu dispozițiile art. 45 alin. (2), (4) și art. 46 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001. Tot astfel, conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 1072001,

dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea condițiilor legale, măsurile

reparatorii se stabilesc doar prin echivalent. Rezultă în consecință că o

revendicare pe dreptul comun prim compararea titlurilor este inadmisibilă, cu

atât mai mult cu cât prin art. 480 C. civ., nu prevede nici un criteriu în baza

căruia un titlu de proprietate ar fi preferabil altuia, în condițiile în care

orice titlu de proprietate se bucură de o recunoaștere și garanție legale.

Dreptul de

proprietate al reclamantei a fost încălcat în temeiul Decretului nr. 111/1951

și nu prin dobândirea lui de către pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995

anterior intrării în vigoare a Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru

România, situație în care nu se poate pretinde că ar exista o nouă încălcare a

dreptului său de proprietate, deoarece reclamanta nu avea un bun în sensul

Convenției.

Solicită

admiterea recursului, casarea deciziei și menținerea sentinței civile a primei

instanțe.

Recursul

pârâtei M.E. vizează în esență aceleași critici, fiind întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța

de apel nu a ținut cont de procedura specială creată de Legea nr. 10/2001,

privind restituirea imobilelor preluate abuziv, de decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție care dă prevalență legii speciale în

raport cu dispozițiile dreptului comun.

Intimata

nu are un bun în sensul Convenției, dreptul ei fiind pierdut în temeiul Legii

nr. 111/1951 anterior intrării în vigoare a Convenției Europene a Drepturilor

Omului și nu în temeiul Legii nr. 112/1995.

Instanța

nu a aplicat art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 iar motivarea deciziei

este neconformă dispozițiilor legale citate chiar de instanță.

Greșit s-a

reținut că prin pronunțarea inadmisibilității acțiunii în revendicare s-ar

aduce atingere accesului liber la justiție, deoarece reclamanta nu a urmat

procedura Legii nr. 10/2001 invocând într-o acțiune de drept comun

nerespectarea de către ea însăși a procedurii speciale.

Părțile au

formulat concluzii scrise.

Examinând

cererea de recurs instanța reține următoarele:

Recursul

formulat de pârâte și calificat de instanță a aparține pct. 9 al art. 304 C.

proc. civ. și în privința criticilor formulate de pârâta B.E. este neîntemeiat.

Problema

de esență care se ridică în prezenta cauză privește a stabili dacă soluția de

inadmisibilitate a acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun, consecință a reglementării speciale concurente, împiedică pârâta să se

adreseze unei instanțe și să obțină examinarea cererii sale pe fond.

Sub acest

aspect soluția pronunțată de instanța de apel este legală.

Inadmisibilitatea

presupune inexistența unei posibilități legale de a invoca protecția unui

drept.

În

cauză

însă, nu este exclusă legal posibilitatea fostului proprietar de a recurge la

acțiunea în revendicare, nici în temeiul art. 480 C. civ., nici al Protocolului

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe de altă parte decizia

nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat

asupra inadmisibilității în toate cazurile a acțiunii în revendicare întemeiată

pe dreptul comun, formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

ci a statuat asupra cerințelor ce se impun a fi dovedite pentru a se putea

promova o acțiune în revendicare.

Or, nu

este posibil juridic ca în baza unei excepții reținute de instanță, în

realitate să se abordeze fondul dreptului, analiză care să se fundamenteze însă

pe analiza excepției de inadmisibilitate a acțiunii.

Soluția de

inadmisibilitate pronunțată de instanța de fond încalcă grav principiul

liberului acces la instanță pentru că exclude verificarea în fond a acțiunii în

revendicare, analiză care se include în compunerea dreptului la un proces

echitabil statuat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor omului,

accesul la justiție trebuind a fi real și efectiv. Aceasta semnifică analiza

concretă a pretenției dedusă judecății, prin soluționarea fondului litigiului

însuși.

Împrejurarea

că

reclamanta nu a apelat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu semnifică

pierderea dreptului subiectiv de proprietate, ci doar pierderea dreptului la

acțiune în temeiul legii speciale, instanța urmând a analiza în raport de

probatoriul administrat, condițiile de realizat pentru stabilirea temeiniciei

unei astfel de acțiuni, pe fondul cauzei și nu prin reținerea excepției

inadmisibilității acțiunii, procedură care semnifică neanalizarea fondului

cauzei în sensul art. 297 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., așa cum corect a

reținut instanța de apel.

Față de

cele reținute, instanța urmează a dispune în temeiul art. 312 C. proc. civ.

respingerea recursurilor pârâtelor întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondate recursurile declarate de pârâtele M.E. și B.E. (decedată) și

continuat de moștenitoarea P.G. împotriva deciziei nr. 200 A din 18 martie 2010

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 9 martie 2011.