ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4013/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4013/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul B.V.I.U. a solicitat obligarea

pârâților I.N. și I.C. să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentul nr. 4, împreună cu terenul aferent, situat în București, sector 1.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că în 1922, numitul B.I.M. a dobândit terenul și

construcția situate în București, sector 1, prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9014 din 25 aprilie 1922 și transcris

sub nr. 57157 din 25 aprilie 1922.

Potrivit

certificatului de moștenitor nr. 343 din 23 martie 1978, moștenitorii lui

B.I.M. sunt V.I.U.B., F.I.B. și A.S.B., iar în conformitate cu certificatul de

moștenitor nr. 2468 din 02 decembrie 1994, moștenitorii lui B.A.S. sunt V.I.U.B.

și F.I.B., reclamantul fiind singurul moștenitor al defunctei F.I.B., astfel

cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 62 din 30 mai 2001.

A mai arătat

reclamantul că prin Decretul nr. 92/1950, statul a naționalizat imobilul,

incluzându-l în lista anexă la Decret, deși M.I.B. nu se încadra în categoriile

sociale cărora li se aplica naționalizarea.

Pârâții I.N. și I.C.

au formulat cerere de chemare în garanție a M.F.P., a Municipiului București

prin Primar General și a reclamantului, prin care au solicitat obligarea M.F.P.

la restituirea prețului actualizat plătit de pârâți la achiziționarea

imobilului, urmând ca Municipiul București și reclamantul să îi despăgubească

pe pârâți cu sporul de valoare adus imobilului. De asemenea, pârâții au

solicitat instanței instituirea unui drept de retenție până la despăgubirea

acestora cu sporul de valoare adus imobilului.

Prin sentința civilă nr.

2738 din 28 februarie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția

de necompetență materială și a dispus declinarea competenței în favoarea

Tribunalului București.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 15033/3/2008.

Prin sentința civilă nr.

1583 din 14 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a V a civilă, a

respins excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată, a admis acțiunea

principală; au fost obligați pârâții să lase reclamantului în deplină

proprietate și liniștită posesie apartamentul situat în București, sector 1; a

fost respinsă excepția prescripției achizitive de scurtă durată invocată de

pârâți și a fost respinsă cererea de chemare în garanție.

În motivarea acestei

sentințe, s-a reținut că excepția de inadmisibilitate este neîntemeiată, având

în vedere dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, care prevăd că bunurile

preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate dacă nu fac obiectul

unor legi speciale de reparație, or în speță imobilul nu poate fi revendicat pe

calea Legii speciale nr. 10/2001, deoarece a fost vândut unei persoane fizice.

Pe fond, s-a reținut

că titlul reclamantului, este contractul de vânzare-cumpărare nr. 9014 din 25

aprilie 1992, iar al pârâtului provine de la un neproprietar, fiind preluat în

mod abuziv de stat.

Pe excepția

prescripției achizitive de scurtă durată, tribunalul a reținut că în cauză nu

sunt întrunite condițiile uzucapiunii scurte sub aspectul posesiei utile și

nici al duratei căci de la data intrării în posesie asupra imobilului

(decembrie 1997) și până la formularea cererii (noiembrie 2007) nu au trecut 10

ani.

Asupra bunei credințe

a pârâtului cumpărător la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, instanța a reținut că aceasta a fost dovedită, cumpărătorul

nefăcând proba unor minime diligențe efectuate anterior, referitoare la

situația juridică a imobilului.

Pe cererea de chemare

în garanție, instanța a reținut că pârâții nu au demonstrat care este valoarea

prețului actualizat al imobilului și nici valoarea îmbunătățirilor pretinse,

deși sarcina probei le revenea conform art. 1169 C. civ.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâții I.C. și I.N.

Prin Decizia nr. 45/

A din 11 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală a admis apelul, a schimbat în

parte sentința apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată

ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în garanție ca rămasă fără

interes, păstrând dispoziția privind soluționarea excepției de

inadmisibilitate.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele considerente:

lipsa calității procesuale active a reclamantului, s-a susținut de către

apelanții - pârâți că reclamantul nu și-a dovedit pe deplin calitatea

procesuală activă, cât timp în certificatele de moștenitor apar două nume

diferite: B.V. și B.V.U.I. Din actele de la dosar nu rezultă că B.V.U.I. ar

avea calitatea de fost proprietar sau de moștenitor al acestuia, din moment ce

o parte din imobil a fost restituit de către P.M.B. lui B.V. prin Dispoziția nr.

8514, iar din cele trei certificate de moștenitor depuse, în două se face

referire la numele reclamantului, iar în cel de-al treilea la cel al lui B.V.

Conform contractului

de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 9014 din 25 aprilie 1922 de Tribunalul

Ilfov - Secția Notariat, numitul B.M. a dobândit imobilul situat în București,

teren și construcții aferente.

Potrivit

certificatului de moștenitor nr. 343 din 23 martie 1978 emis de Notariatul de

Stat al Sectorului 7 București, de pe urma defunctului B.M., au rămas ca moștenitori

copii acestuia: B.V.U.I., B.F.I. și B.A.S.

Conform

certificatului de moștenitor nr. 2468 din 2 decembrie 1994 eliberat de

Notariatul de Stat al Sectorului 6, de pe urma defunctei B.A.S. au rămas ca

moștenitori în calitate de frați numiții B.V.U.I. și B.F.I., iar de pe urma

defunctei B.F.I. a rămas ca unic moștenitor numitul B.V., în calitate de frate,

astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 62 din 30 mai 2001

eliberat de B.N.P. M.E.

În cursul judecării

cererii de apel, ca urmare a decesului lui B.V.U.I., a fost introdusă în cauză

în calitate de moștenitoare a acestuia numita M.A.M.A.

Din cuprinsul acestui

certificat de moștenitor, coroborat cu celelalte certificate de moștenitor

depuse la dosar, Curtea a constatat că cel indicat ca fiind B.V. în cuprinsul

certificatului de moștenitor nr. 62 din 30 mai 2001 eliberat de B.N.P. M.E.

este una și aceeași persoană cu B.V.U.I. indicat în certificatul de moștenitor nr.

343 din 23 martie 1978 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 7 București și

în certificatul de moștenitor nr. 2468 din 2 decembrie 1994 eliberat de

Notariatul de Stat al Sectorului 6 București.

În plus, din

certificatul de moștenitor nr. 12 din 26 august 2009 emis de Biroul Notarial T.,

rezultă că în favoarea defunctului B.V.U.I. au fost emise două dispoziții de

restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv Dispoziția nr. 8514 din 24

iulie 2007 și 8787 din 14 septembrie 2007, ceea ce reprezintă o recunoaștere a

calității de moștenitor al fostului proprietar.

Așa fiind, Curtea a

constatat că pârâții nu au făcut dovezi concrete în sensul că cele două nume cu

privire la care există neconcordanță reprezintă persoane diferite, în

condițiile în care din coroborarea actelor de la dosar rezultă că este una și

aceeași persoană, iar sarcina probei le revenea lor, față de dispozițiile art. 1169

C. civ.

motivul de apel vizând inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, susținut în

sensul că fostul proprietar al imobilului a formulat cerere în baza Legii nr. 10/2001,

cerere admisă prin restituirea unei părți din imobil în natură și propunere de

măsuri reparatorii pentru partea din imobil vândută. Pentru partea vândută, nu

a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare, motiv pentru care

prezenta acțiune este inadmisibilă din moment ce beneficiază de despăgubiri și

conform modificărilor aduse prin Legea nr. 1/2009 beneficiază de măsuri

reparatorii prin echivalent la valoarea de piață stabilită conform standardelor

internaționale de evaluare.

Cu privire la acest aspect,

Curtea a reținut mai întâi că, prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de I.C.C.J.

în recursul în interesul legii, s-a statuat că, atâta timp cât pentru imobilele

preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a

adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot

restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea

specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu

acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu

valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil, precum și la relația

dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora

le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute, așa

încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea

ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi

primit.

Instanța supremă a

apreciat că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea

de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul

într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.

1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Cu toate acestea,

instanța supremă nu a stabilit de plano o inadmisibilitate a acțiunilor în

revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., urmând ca instanțele

de judecată învestite cu astfel de cereri să se pronunțe pe fondul

revendicării. Prin urmare, motivul de apel legat de greșita soluționare a

excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, a fost considerat

nefondat.

uzucapiunii, curtea de apel a reținut că uzucapiunea reprezintă o modalitate de

a paraliza acțiunea în revendicare, prin invocarea unui mod originar de

dobândire, care va da preferință uzucapantului față de orice titular anterior

al dreptului de proprietate asupra imobilului.

O primă condiție

pentru a se putea constata dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea

scurtă, reglementată prin art. 1895 - 1899 C. civ., este aceea de a exista un

just titlu.

Din cuprinsul art. 1897

C. civ. rezultă că justul titlu, sau justa cauză, poate fi orice act translativ

de proprietate, care, din diverse motive, exceptând nulitatea absolută, nu a

fost apt prin el însuși să transmită acest drept. Just titlu nu poate fi decât

acel act care, aparent, îndeplinește toate condițiile pentru a transmite

proprietatea sau alt drept real principal, dobânditorul crezând că acest efect s-a

produs, deși actul nu a putut transmite decât posesia bunului, independent de

voința părților.

Doctrina majoritară

și practica judiciară consideră că aceasta este situația actului translativ de

proprietate care nu emană de la adevăratul proprietar, adică exact situația

dedusă judecății în cauza de față. Statul ca și vânzător, avea aparența de

proprietar, ca urmare a preluării imobilului în temeiul Decretului Legea nr. 92/1950,

la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare cu pârâții.

Justul titlu invocat

de posesor pentru a-i permite să beneficieze de prescripția prescurtată trebuie

să fi dobândit dată certă opozabilă celui care revendică, nefiind însă necesar

să fi fost și transcris în registrele de publicitate imobiliară.

Cu atât mai mult, în

situația de față, în care contractul de vânzare-cumpărare a fost transcris în

registrul de transcripțiuni și inscripțiuni al Judecătoriei Sector 1 la data de

27 februarie 1997, actul juridic menționat are dată certă opozabilă

reclamantului.

Așa fiind, titlul invocat

de pârâți, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 200/112 din 1997 cu

data de transcriere din 27 februarie 1997, reprezintă un just titlu.

O a doua condiție a

uzucapiunii scurte este aceea ca posesia să fie de bună-credință. Conform art. 1898

C. civ., buna - credință este credința posesorului că a dobândit bunul de la un

proprietar, astfel că el însuși a devenit proprietar. Dacă posesorul a avut

dubii referitor la calitatea de proprietar a celui de la care a dobândit

imobilul, nu poate fi considerat de bună-credință.

Cu privire la

condiția bunei-credințe, instanța de apel a constatat că anterior încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, pârâții au depus diligențe pentru

verificarea situației juridice a imobilului, conform adresei din 27 ianuarie 1997

emise de C.G.M.B. - Direcția Generală de Urbanism și Amenajarea Teritoriului,

prin care li s-a comunicat că posesorul imobilului este I.C.R.A.L. Pajura,

actuala societate R. SA, imobilul fiind preluat prin Decretul de naționalizare nr.

92/1950.

Pentru a verifica

existența bunei credințe, Curtea constată că, potrivit art. 1 din Legea nr. 112/1995,

foștii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinația de locuințe,

trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6

martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor

persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile

reparatorii prevăzute de lege.

Dincolo de aspectul

că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare (13 februarie 1997) sau

la data transcrierii lui (27 februarie 1997), nu exista o hotărâre

judecătorească de restituire a bunului litigios, însă nu fusese formulată de

către fostul proprietar nici o cerere de restituire în natură sau prin

echivalent, ceea ce îi îndreptățea pe pârâți, la acel moment, să se încreadă în

calitatea de proprietar a statului pentru a încheia contractul de

vânzare-cumpărare cu acesta.

Buna credință trebuie

să existe în momentul dobândirii posesiei imobilului, iar împrejurarea că

ulterior posesorul a aflat că titlul este impropriu pentru a-i fi transmis

proprietatea nu schimbă natura posesiei sale, care rămâne una de bună-credință.

Astfel, intervenirea

modificărilor legislative ulterioare, care prezumă ca fiind preluare abuzivă orice

preluare în temeiul Decretului nr. 92/1950 indiferent că a fost făcută cu

respectarea formală a acestuia sau dimpotrivă cu încălcarea lui, nu poate

afecta existența bunei credințe a dobânditorilor la nivelul anului 1997.

În plus, potrivit art.

1899 C. civ., buna credință se prezumă, prezumția fiind relativă, iar cel

interesat putând face dovada contrară cu orice mijloc de probă.

Reclamantul nu a

făcut dovada contrară în sensul existenței relei-credințe a pârâților, adică în

sensul că aceștia ar fi cunoscut că statul este un neproprietar, cât timp

aceștia s-au întemeiat cu bună credință pe legislația în vigoare la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Diligențele necesare unui

cumpărător de bună credință nu trebuie interpretate și extinse în mod

nejustificat, ci trebuie avută în vedere atitudinea unui cumpărător obișnuit,

acestuia neputându-i-se imputa evoluția imprevizibilă a legislației ulterior

încheierii actului juridic.

De asemenea, o altă

condiție a uzucapiunii scurte este aceea ca posesia să se exercite în timpul

prevăzut de lege. Legiuitorul a prevăzut două limite între care trebuie să se

situeze durata posesiei, pentru a conduce la dobândirea dreptului de

proprietate prin uzucapiunea prescurtată, după următoarele distincții.

Dacă adevăratul

proprietar locuiește într-o localitate aflată în raza aceluiași tribunal

județean, unde se află imobilul, durata posesiei trebuie să fie de 10 ani.

Atunci când

adevăratul proprietar locuiește într-un județ diferit de cel în care se află

imobilul, durata posesiei trebuie să fie de 20 de ani.

Din certificatele de

moștenitor depuse la dosarul de primă instanță, reiese că reclamantul a locuit

în București, începând cel puțin din 1978 (data celui mai vechi certificat de

moștenitor), astfel încât termenul de 10 ani este suficient pentru a se

considera împlinită condiția.

Având în vedere data

transcrierii contractului de vânzare-cumpărare (27 februarie 1997) și data

introducerii cererii de chemare în judecată din prezentul dosar (27 septembrie 2007),

termenul de 10 ani, ca și condiție a uzucapiunii scurte, este în mod evident

împlinit.

În sfârșit, în ceea

ce privește condiția existenței unei posesii utile, aplicând prezumția de

utilitate a posesiei, reclamantul nu a făcut dovada niciunui viciu al posesiei

exercitate de pârâți, astfel încât și această condiție este îndeplinită.

Astfel, constatând

îndeplinite toate condițiile cerute de lege pentru uzucapiunea scurtă, Curtea

va constata că se impune respingerea cererii de revendicare ca urmare a

opunerii cu succes a excepției (ca apărare de fond) uzucapiunii scurte.

privește motivul de apel legat de cererea de chemare în garanție, Curtea nu s-a

mai pronunțat, față de aspectul că, drept urmare a respingerii cererii în

revendicare, cererea de chemare în garanție formulată de pârâți a rămas fără

interes.

criticile legate de fondul cererii de revendicare, Curtea a constatat că,

potrivit adresei din 20 februarie 2007 emise de PMB, reclamanta B.F.I. a

formulat cerere de revendicare a imobilului în litigiu, care a fost respinsă;

de asemenea, reclamantul B.V. a formulat cerere de obligare a PMB la

soluționarea notificării privind restituireai mobilului în litigiu.

Curtea a reținut că

reclamantul nu are un „bun" în sensul art. 1 din Convenție, neexistând o

hotărâre judecătorească anterioară prin care să îi fi fost recunoscut dreptul

de a păstra imobilul.

În schimb, pârâții au

ca titlu un contract de vânzare-cumpărare ce nu a fost anulat printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă, bucurându-se astfel de prezumția de valabilitate.

Analiza

preferabilității între cele două titluri de proprietate se face prin prisma

Convenției Europene a Drepturilor Omului, față de prevederile exprese ale

deciziei date în recursul în interesul legii.

Din examinarea

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile

de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție, se observă că, într-un număr mare de cauze, condamnarea a avut

loc în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de

proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, în urma

declarării recursului în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a

constituit atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză

de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare,

cât și o afectare a principiului securității raporturilor juridice.

Instanța europeană a

procedat în același mod nu numai în situația foștilor proprietari (Cauza

Brumărescu contra României ș.a.), ci și în situația cumpărătorilor, al căror

drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanțele judecătorești,

care le reținuseră buna-credință în cumpărarea bunului, de care însă au fost

deposedați ulterior, în urma recursului în anulare (Cauza Raicu contra

României).

În această din urmă

cauză, Curtea a subliniat și că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie

să creeze noi pagube disproporționate. Curtea consideră că nu trebuie ca o

singură persoană care a beneficiat de o judecată definitivă favorabilă să

suporte consecințele faptului că sistemul legislativ și judiciar intern a

ajuns, în cauza respectivă, la coexistența a două judecăți definitive care să

confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun

(Cauza Raicu contra României, paragraful 25).

O altă categorie de

cauze în care, de asemenea, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a art.

1 din Primul Protocol, o constituie cea în care instanțele, deși au recunoscut

dreptul foștilor proprietari ai unui imobil, nu au restituit acestora bunul,

deoarece au reținut că, între timp, fusese cumpărat cu bună-credință (Străin

ș.a. contra României).

În România,

legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele

care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi

măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre

aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Faptul că acest act

normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei

proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de

dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în

procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26),

căreia i se conferă o jurisdicție deplină.

Printr-o

jurisprudență unificată prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată în

recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile

Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond

nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a

cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate

abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului

nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții

interesate.

În consecință,

întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului

judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001,

inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a

notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

Adoptarea unei

reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința

imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din

Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru

valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale

specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în

concret a fiecărei cauze.

Așa cum a arătat

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nici consecința insecurității

raporturilor juridice nu poate fi ignorată. Din cauza inconsecvenței și

deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior

soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele

părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției,

instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul

celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității

raporturilor juridice.

Privarea de bun în

absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate

să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent

prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească

reclamantului despăgubiri bănești.

Prin urmare, Curtea a

dat prioritate titlului de proprietate al pârâților, față de principiul securității

raporturilor juridice, în urma analizării situației de fapt din cauză.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta M.A.M.A. care, invocând motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 a formulat următoarele critici:

În mod greșit,

instanța de apel a ajuns la concluzia că acțiunea este neîntemeiată deoarece

intimații pot opune uzucapiunea scurtă, iar reclamanta nu beneficiază de un bun

în conformitate cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Totodată, în mod

greșit, instanța de apel a apreciat că pârâții ar avea dreptul la respectarea

bunurilor în virtutea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

Europeana a Drepturilor Omului. Imobilul a fost preluat de către stat fără

titlu, astfel că nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995 si, în consecință,

nu ar fi putut fi vândut către pârâți.

Convenția Europeana a

Drepturilor Omului garantează dreptul de proprietate. Nu există niciun argument

pentru care prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului ar fi in favoarea

subdobânditorului unui imobil preluat fără titlu. Daca ar exista o altă

interpretare, garanția dreptului de proprietate ar fi golita de conținut.

Convenția garantează dreptul de proprietate al primului proprietar si al

succesorilor acestora dacă transmiterea proprietății s-a făcut cu respectarea

legii.

În speță, au existat

două abuzuri comise, primul de Statul Român, al doilea de Statul Român în

complicitate cu chiriașul cumpărător. Primul abuz a avut loc in 1950 când

imobilul a fost practic confiscat, iar al doilea abuz a avut loc la 13

februarie 1997 când imobilul a fost vândut chiriașului. Statul a vândut ceva ce

nu-i aparținea, iar chiriașul nu a cumpărat de la adevăratul proprietar. Ambele

abuzuri au încălcat prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului si

trebuiau să fie sancționate de către instanța de judecata prin admiterea

acțiunii. Chiriașul a cumpărat un imobil care nu intra sub incidența

dispozițiilor Legii 112/1995 deoarece nu fusese preluat de Stat cu titlu, iar

situația sa juridică nu era clarificată, aceasta fiind o condiție prevăzuta de

H.G. 11/1997.

Prin compararea celor

două titluri, instanța de judecată nu poate da câștig de cauză decât titlului

reclamantei, care este mai vechi decât cel al pârâților, provine de la adevăratul

proprietar, iar formele de publicitate imobiliară au fost efectuate cu mult

înaintea pârâților.

În plus, instanța de

judecată a considerat că pârâții pot opune uzucapiunea scurtă. Acest punct de

vedere este greșit întrucât aceștia nu au fost de bună credință, iar imobilul

nu a fost preluat de stat cu titlu, situația sa juridică fiind neclarificată,

astfel că nu cădea sub incidența Legii nr. 112/1995.

Buna credință poate

fi invocată si de către reclamantă, deoarece autorul său a fost de bună

credință în anul 1922 când a cumpărat imobilul. Astfel, in momente de timp

diferite, atât reclamantul, în 1922, cât și intimații pârâți, în 1997, au fost

de bună credință. Rezultă că buna credință nu poate constitui un criteriu în

compararea celor doua titluri de proprietate.

Atât vânzătorul, cât

si cumpărătorul, au fost de rea credință la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.

Cu diligențe minime,

pârâții persoane fizice ar fi putut afla ca naționalizarea s-a făcut fără titlu

si că statul nu era proprietar. Pârâții trebuiau să facă demersuri pentru a

verifica titlul statului însă nu au întreprins nimic, înafara depunerii cererii

pentru cumpărare, dovada fiind inexistenta niciunei cereri depuse la vreo

autoritate de stat (ex. SC R. SA, Primărie).

Dacă cumpărătorul

dovedește că a încercat, în măsura unui om prudent și diligent, bonus pater

familias, să se informeze asupra faptului că vânzătorul era într-adevăr

proprietar, și, după ce s-a informat a încheiat contractul de vânzare

cumpărare, se poate prezuma că nu a cunoscut faptul că vânzătorul său nu era

proprietar, deci buna sa credință.

O atitudine pasivă

din partea cumpărătorului, care s-a mulțumit numai cu afirmațiile vânzătorului,

fără a încerca să determine, pe baza unor informații provenite de la o altă

sursă, veridicitatea acestor afirmații, nu va permite să se prezume că nu a

cunoscut faptul că vânzătorul său nu era proprietar. Altfel s-ar ajunge la

concluzia inadmisibilă că necunoașterea lipsei calității de proprietar a

vânzătorului se datorează tocmai atitudinii sale pasive: cine nu încearcă să

afle nimic pe bună dreptate nu știe că a dobândit de la un neproprietar, dar

aceasta nu înseamnă că este și de bună credință.

Rezultă că pentru a

se putea aplica prezumția bunei credințe, chiriașul cumpărător trebuie să fi

avut o atitudine activă, încercând să afle dacă cele prezentate de vânzător

corespund adevărului. Pentru aceasta era necesar să încerce să afle din alte

surse, dacă într-adevăr imobilul fusese naționalizat, dacă figura în listele

anexă ale decretelor de naționalizare, deci dacă fusese preluat cu titlu de

stat, precum și orice alte date referitoare la acel imobil: are rol fiscal

deschis, este transcris în registrele de transcripțiuni și inscripțiuni, etc.

Astfel chiriașul cumpărător putea face dovada faptului că s-a adresat A.F. sau

Birourilor de Carte Funciară ori chiar arhivelor statului care le puteau da

informații referitoare la imobil.

La înstrăinarea unor

astfel de imobile, cumpărătorul, pentru a fi de bună credință, trebuie să

depună minime diligențe pentru a lua cunoștință care este titlul statului,

titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului pe care, potrivit legii, îl putea cumpăra. Nu se poate accepta ca

efectuarea unui act oneros cum este cumpărarea unui imobil să se facă fără a se

încerca de către potențialul cumpărător să cunoască titlul vânzătorului, chiar

dacă acest vânzător era statul.

Chiriașii cumpărători

nu au făcut dovada unor demersuri prin care să încerce să verifice situația

prezentată de vânzător. Ei nu au făcut dovada unui comportament activ,

comparabil cu al unui bonus pater familias care să permită prezumarea bunei

credințe. Au avut o atitudine pasivă, mulțumindu-se cu ceea ce li s-a spus de

către I.C.R.A.L. R., fără să încerce în nici un fel să verifice dacă acei

funcționari cunosc situația reală a imobilului și le-o aduc la cunoștință.

Neexistând un

comportament activ al cumpărătorilor, nu există un fapt (cunoscut) de la care

să se poată prezuma atitudinea subiectivă (necunoașterea lipsei calității de

proprietar a statului); oricum, această necunoaștere, dacă exista, li se poate

imputa și lor deoarece nu au cercat să afle nimic despre imobilul pe care îl

cumpărau, în plus de ceea ce le-a spus vânzătorul.

Mai mult, intimații

persoane fizice au știut că apartamentul în care locuiau fusese restituit prin

hotărâre judecătorească și au întreprins demersuri in vederea promovării

recursului in interesul legii. La momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, era depusă notificare în baza Legii 112/1995 pentru

restituirea apartamentului, notificare ce nu fusese soluționată, astfel că

situația juridică a apartamentului nu era clarificată.

Verificând

legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele

considerente:

În raport de situația

de fapt reținută, care nu mai poate fi reapreciată în recurs față de actuala

configurație a dispozițiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., curtea de apel a

aplicat corect atât dispozițiile art. 480 C. civ., cât și pe cele ale art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

hotărârea fiind conformă și Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție – Secțiile Unite.

Având în vedere că

reclamantul a investit instanța cu o acțiune în revendicare, prin care a

solicitat ca, în temeiul art. 480, 481 C. civ., în urma comparării titlurilor

de proprietate opuse de părți, să se dea preponderență titlului său, în mod

corect instanța de apel a avut în vedere la soluționarea pricinii, în primul

rând, prevederile cuprinse în legea specială - Legea nr. 10/2001- având în

vedere că apartamentul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, categorie ce face

obiectul reglementării acestei legi.

Motivele de recurs se

circumscriu ipotezei că pârâții – cumpărători nu au fost de bună credință la

încheierea contractului de vânzare cumpărare încheiat cu statul, astfel că

titlul lor de proprietate nu este valabil.

Potrivit

reglementărilor cuprinse în legea specială, în cazul imobilelor preluate abuziv

de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar

al bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri

în temeiul art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, după cum contractul de

vânzare cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din același act

normativ.

În cadrul acțiunii în

revendicare, preferabilitatea titlului chiriașului cumpărător în baza Legii nr.

112/1995 derivă nu din regulile generale aplicabile conform art. 480 C. civ.,

ci din regulile specifice ale Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, având în

vedere situația particulară a apartamentului în litigiu, respectiv faptul că

acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii

1945-1989, titlul pârâților devine preferabil față de criteriile speciale

instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare,

ce nu a fost anulat în instanță.

Aplicarea în speță a

Legii nr. 10/2001 nu poate fi înlăturată deoarece, fiind o lege specială în

materia restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, ea

înlătură dreptul comun în materie de revendicare, reprezentat de dispozițiile

Codului civil, acțiunea reclamantului neputând fi soluționată făcând abstracție

de reglementările speciale existente cu privire la dreptul lui de proprietate

și modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind, cu prioritate, norma specială,

care prevede acordarea de despăgubiri.

În consecință,

criteriul de analiză al prezentei acțiuni în revendicare nu îl reprezintă

compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice a titlurilor înfățișate

de părți, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlul oneros a

bunului proprietatea altei persoane, criteriu impus prin voința legiuitorului

și în considerarea căruia titlul pârâților este preferabil.

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul avea posibilitatea să atace în

justiție contractul de vânzare-cumpărare, respectiv să solicite constatarea

nulității acestuia, în interiorul termenului special de prescripție de 1 an

prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Or, reclamantul nu a

acționat în acest sens și nici nu a oferit o explicație a motivului pentru care

a rămas în pasivitate față de posibilitatea pe care i-o oferea legea specială

de reparație, aceea de a solicita anularea contractului și, în cazul obținerii

unei soluții favorabile, de a primi în natură imobilul.

Prin urmare, însăși

atitudinea de pasivitate a reclamantului a contribuit hotărâtor la crearea

actualei situații.

La data expirării

termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001,

14 august 2002, dreptul de proprietate dobândit de pârâți s-a consolidat, iar

aceștia au dobândit, totodată, speranța legitimă conferită de legea în vigoare

că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare, sunt îndreptățiți să

păstreze apartamentul care, conform art. 18, nu mai putea fi restituite în

natură foștilor proprietari.

Nu pot fi primite

susținerile recurentei cu privire la reaua–credință a pârâților la dobândirea

imobilului în litigiu, întrucât convingerea pârâților cu privire la calitatea

statului de veritabil proprietar, deci buna credință a acestora putea constitui

un argument pentru salvarea contractului de vânzare cumpărare de la sancțiunea

nulității absolute prin inexistența calității de proprietar a vânzătorului și

pentru modul în care cumpărătorul evins, prin efectul admiterii acțiunii în

revendicare, avea, anterior apariției Legii nr. 1/2009, dreptul la plata

prețului reactualizat sau a valorii de circulație a bunului, însă nu poate

produce consecințe juridice în cadrul acțiunii în revendicare, ci doar ca și

condiție a dobândirii proprietății prin uzucapiunea scurtă.

Curtea de apel a

reținut ca situație de fapt că la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare (13 februarie 1997) sau la data transcrierii lui (27

februarie 1997), nu exista o hotărâre judecătorească de restituire a bunului

litigios și nu fusese formulată de către fostul proprietar cerere de restituire

în natură sau prin echivalent, ceea ce îi îndreptățea pe pârâți, la acel

moment, să se încreadă în calitatea de proprietar a statului pentru a încheia

contractul de vânzare-cumpărare cu acesta.

În raport de această

situație de fapt, care nu mai poate fi reanalizată în recurs, față de actuala

reglementare a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în mod corect s-a reținut că

pârâții au fost de bună credință în momentul dobândirii posesiei imobilului,

iar intervenirea modificărilor legislative ulterioare, care prezumă ca fiind

preluare abuzivă orice preluare în temeiul Decretului nr. 92/1950, indiferent

că a fost făcută cu respectarea formală a acestuia sau dimpotrivă cu încălcarea

lui, nu poate afecta existența bunei credințe a dobânditorilor la nivelul

anului 1997.

Reclamantul nu a

făcut dovada contrară, potrivit art. 1899 C. civ., în sensul existenței

relei-credințe a pârâților, adică în sensul că aceștia ar fi cunoscut că statul

este un neproprietar, cât timp aceștia s-au întemeiat cu bună credință pe

legislația în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Diligențele necesare unui cumpărător de bună credință nu trebuie interpretate

și extinse în mod nejustificat, astfel cum susține recurenta, ci trebuie avută

în vedere atitudinea unui cumpărător obișnuit, căruia nu i se poate imputa

evoluția imprevizibilă a legislației ulterior încheierii actului juridic.

Așa fiind, în mod

corect a apreciat instanța de apel că în speță este întrunită condiția bunei

credințe pentru dobândirea proprietății prin uzucapiune.

Totodată, curtea de

apel a constatat în mod corect că pârâții cumpărători dețin un bun în sensul

Convenției, deoarece aceștia au cumpărat spațiul locativ în litigiu în baza

unei legi în vigoare, la un moment la care nimeni nu contestase valabilitatea

titlului cu care statul dobândise imobilul și nu formulase vreo cerere de

restituire în natură a imobilului.

Nu poate fi primită

nici susținerea potrivit căreia titlul pârâților nu este valabil întrucât

imobilul a fost preluat de stat fără titlu și, ca atare, nu putea forma obiect

al contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.

Referitor la imobilele

preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

prevede că acestea „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de

reparație" or, Legea nr. 10/2001 reprezintă tocmai o lege specială de

reparație, potrivit căreia, în cadrul acțiunii în revendicare, titlul pârâților

este preferabil, față de dispozițiile art. 18 lit. c) și de împrejurarea că

reclamantul nu a solicitat, în termenul prevăzut de art. 45, constatarea

nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat între pârâți și stat.

Față de cele arătate,

Înalta Curte constată că decizia curții de apel a fost pronunțată cu

respectarea legii, fiind în concordanță și cu Decizia nr. 33/2008 pronunțată de

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a da

preferabilitate titlului deținut de pârâți, curtea de apel a avut în vedere nu

doar prevederile Legii nr. 10/2001, ci și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, care a stabilit în mod constant că unul din elementele

fundamentale ale superiorității dreptului este principiul securității

raporturilor juridice, iar acest principiu se opune reparării unei nedreptăți

istorice printr-o altă nedreptate, care ar consta în posibilitatea recunoscută

fostului proprietar de a revendica oricând imobilul.

În acest sens, este

relevantă decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova și Pinc

contra Republicii Cehe, în care s-a arătat:

„Curtea acceptă că

obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele

anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist,

este unul legitim (.); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că

această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate.

În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a

circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au

dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta

responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi

confiscat cândva aceste bunuri.

Nici din perspectiva art.

1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

nu se poate reține nelegalitatea deciziei recurate, astfel cum susține

recurenta.

În Hotărârea pilot

pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010,

publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Curtea a reținut

că:

„134. (…) un

reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile"

sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea "bunuri" poate cuprinde

atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe,

în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță

legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui

dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au

recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii

ele au dispus în mod expres restituirea bunului.”

Față de aceste

considerente ale instanței europene, se constată că, întrucât reclamantului nu

i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară dreptul la

restituire a apartamentului solicitat în prezenta cauză, acesta are dreptul la

despăgubiri în condițiile legii speciale de reparație.

Câtă vreme contractul

de vânzare cumpărare încheiat cu statul nu a fost constatat nul, beneficiază de

prezumția că a fost încheiat legal, iar pârâții nu pot fi obligați să lase

recurentei în deplină proprietate și liniștită posesie, în temeiul art. 480 C.

civ., apartamentul în litigiu.

Acestea sunt

considerentele pentru care decizia curții de apel apare ca fiind legală și

pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta M.A.M.A. împotriva Deciziei nr. 45/ A

din 11 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 mai 2011.