ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4013/2011

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în 1922, numitul B.I.M. a dobândit terenul și construcția situate în București, sector 1, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9014 din 25 aprilie 1922 și transcris sub nr. 57157 din 25 aprilie 1922. Potrivit certificatului de moștenitor nr. 343 din 23 martie 1978, moștenitorii lui B.I.M. sunt V.I.U.B., F.I.B. și A.S.B., iar în conformitate cu certificatul de moștenitor nr. 2468 din 02 decembrie 1994, moștenitorii lui B.A.S. sunt V.I.U.B. și F.I.B., reclamantul fiind singurul moștenitor al defunctei F.I.B., astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 62 din 30 mai 2001. A mai arătat reclamantul că prin Decretul nr. 92/1950, statul a naționalizat imobilul, incluzându-l în lista anexă la Decret, deși M.I.B. nu se încadra în categoriile sociale cărora li se aplica naționalizarea. Pârâții I.N. și I.C. au formulat cerere de chemare în garanție a M.F.P., a Municipiului București prin Primar General și a reclamantului, prin care au solicitat obligarea M.F.P. la restituirea prețului actualizat plătit de pârâți la achiziționarea imobilului, urmând ca Municipiul București și reclamantul să îi despăgubească pe pârâți cu sporul de valoare adus imobilului. De asemenea, pârâții au solicitat instanței instituirea unui drept de retenție până la despăgubirea acestora cu sporul de valoare adus imobilului. Prin sentința civilă nr. 2738 din 28 februarie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția de necompetență materială și a dispus declinarea competenței în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 15033/3/2008. Prin sentința civilă nr. 1583 din 14 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a V a civilă, a respins excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată, a admis acțiunea principală; au fost obligați pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat în București, sector 1; a fost respinsă excepția prescripției achizitive de scurtă durată invocată de pârâți și a fost respinsă cererea de chemare în garanție. În motivarea acestei sentințe, s-a reținut că excepția de inadmisibilitate este neîntemeiată, având în vedere dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, care prevăd că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, or în speță imobilul nu poate fi revendicat pe calea Legii speciale nr. 10/2001, deoarece a fost vândut unei persoane fizice. Pe fond, s-a reținut că titlul reclamantului, este contractul de vânzare-cumpărare nr. 9014 din 25 aprilie 1992, iar al pârâtului provine de la un neproprietar, fiind preluat în mod abuziv de stat. Pe excepția prescripției achizitive de scurtă durată, tribunalul a reținut că în cauză nu sunt întrunite condițiile uzucapiunii scurte sub aspectul posesiei utile și nici al duratei căci de la data intrării în posesie asupra imobilului (decembrie 1997) și până la formularea cererii (noiembrie 2007) nu au trecut 10 ani. Asupra bunei credințe a pârâtului cumpărător la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, instanța a reținut că aceasta a fost dovedită, cumpărătorul nefăcând proba unor minime diligențe efectuate anterior, referitoare la situația juridică a imobilului. Pe cererea de chemare în garanție, instanța a reținut că pârâții nu au demonstrat care este valoarea prețului actualizat al imobilului și nici valoarea îmbunătățirilor pretinse, deși sarcina probei le revenea conform art. 1169 C. civ. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții I.C. și I.N. Prin Decizia nr. 45/ A din 11 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în garanție ca rămasă fără interes, păstrând dispoziția privind soluționarea excepției de inadmisibilitate. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele considerente: 1. În ce privește lipsa calității procesuale active a reclamantului, s-a susținut de către apelanții - pârâți că reclamantul nu și-a dovedit pe deplin calitatea procesuală activă, cât timp în certificatele de moștenitor apar două nume diferite: B.V. și B.V.U.I. Din actele de la dosar nu rezultă că B.V.U.I. ar avea calitatea de fost proprietar sau de moștenitor al acestuia, din moment ce o parte din imobil a fost restituit de către P.M.B. lui B.V. prin Dispoziția nr. 8514, iar din cele trei certificate de moștenitor depuse, în două se face referire la numele reclamantului, iar în cel de-al treilea la cel al lui B.V. Conform contractului de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 9014 din 25 aprilie 1922 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, numitul B.M. a dobândit imobilul situat în București, teren și construcții aferente. Potrivit certificatului de moștenitor nr. 343 din 23 martie 1978 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 7 București, de pe urma defunctului B.M., au rămas ca moștenitori copii acestuia: B.V.U.I., B.F.I. și B.A.S. Conform certificatului de moștenitor nr. 2468 din 2 decembrie 1994 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 6, de pe urma defunctei B.A.S. au rămas ca moștenitori în calitate de frați numiții B.V.U.I. și B.F.I., iar de pe urma defunctei B.F.I. a rămas ca unic moștenitor numitul B.V., în calitate de frate, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 62 din 30 mai 2001 eliberat de B.N.P. M.E. În cursul judecării cererii de apel, ca urmare a decesului lui B.V.U.I., a fost introdusă în cauză în calitate de moștenitoare a acestuia numita M.A.M.A. Din cuprinsul acestui certificat de moștenitor, coroborat cu celelalte certificate de moștenitor depuse la dosar, Curtea a constatat că cel indicat ca fiind B.V. în cuprinsul certificatului de moștenitor nr. 62 din 30 mai 2001 eliberat de B.N.P. M.E. este una și aceeași persoană cu B.V.U.I. indicat în certificatul de moștenitor nr. 343 din 23 martie 1978 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 7 București și în certificatul de moștenitor nr. 2468 din 2 decembrie 1994 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 6 București. În plus, din certificatul de moștenitor nr. 12 din 26 august 2009 emis de Biroul Notarial T., rezultă că în favoarea defunctului B.V.U.I. au fost emise două dispoziții de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv Dispoziția nr. 8514 din 24 iulie 2007 și 8787 din 14 septembrie 2007, ceea ce reprezintă o recunoaștere a calității de moștenitor al fostului proprietar. Așa fiind, Curtea a constatat că pârâții nu au făcut dovezi concrete în sensul că cele două nume cu privire la care există neconcordanță reprezintă persoane diferite, în condițiile în care din coroborarea actelor de la dosar rezultă că este una și aceeași persoană, iar sarcina probei le revenea lor, față de dispozițiile art. 1169 C. civ.

În ce privește motivul de apel vizând inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, susținut în sensul că fostul proprietar al imobilului a formulat cerere în baza Legii nr. 10/2001, cerere admisă prin restituirea unei părți din imobil în natură și propunere de măsuri reparatorii pentru partea din imobil vândută. Pentru partea vândută, nu a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare, motiv pentru care prezenta acțiune este inadmisibilă din moment ce beneficiază de despăgubiri și conform modificărilor aduse prin Legea nr. 1/2009 beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent la valoarea de piață stabilită conform standardelor internaționale de evaluare. Cu privire la acest aspect, Curtea a reținut mai întâi că, prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de I.C.C.J. în recursul în interesul legii, s-a statuat că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil, precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute, așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit. Instanța supremă a apreciat că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Cu toate acestea, instanța supremă nu a stabilit de plano o inadmisibilitate a acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., urmând ca instanțele de judecată învestite cu astfel de cereri să se pronunțe pe fondul revendicării. Prin urmare, motivul de apel legat de greșita soluționare a excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, a fost considerat nefondat.

Pe aspectul uzucapiunii, curtea de apel a reținut că uzucapiunea reprezintă o modalitate de a paraliza acțiunea în revendicare, prin invocarea unui mod originar de dobândire, care va da preferință uzucapantului față de orice titular anterior al dreptului de proprietate asupra imobilului. O primă condiție pentru a se putea constata dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea scurtă, reglementată prin art. 1895 - 1899 C. civ., este aceea de a exista un just titlu. Din cuprinsul art. 1897 C. civ. rezultă că justul titlu, sau justa cauză, poate fi orice act translativ de proprietate, care, din diverse motive, exceptând nulitatea absolută, nu a fost apt prin el însuși să transmită acest drept. Just titlu nu poate fi decât acel act care, aparent, îndeplinește toate condițiile pentru a transmite proprietatea sau alt drept real principal, dobânditorul crezând că acest efect s-a produs, deși actul nu a putut transmite decât posesia bunului, independent de voința părților. Doctrina majoritară și practica judiciară consideră că aceasta este situația actului translativ de proprietate care nu emană de la adevăratul proprietar, adică exact situația dedusă judecății în cauza de față. Statul ca și vânzător, avea aparența de proprietar, ca urmare a preluării imobilului în temeiul Decretului Legea nr. 92/1950, la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare cu pârâții. Justul titlu invocat de posesor pentru a-i permite să beneficieze de prescripția prescurtată trebuie să fi dobândit dată certă opozabilă celui care revendică, nefiind însă necesar să fi fost și transcris în registrele de publicitate imobiliară. Cu atât mai mult, în situația de față, în care contractul de vânzare-cumpărare a fost transcris în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni al Judecătoriei Sector 1 la data de 27 februarie 1997, actul juridic menționat are dată certă opozabilă reclamantului. Așa fiind, titlul invocat de pârâți, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 200/112 din 1997 cu data de transcriere din 27 februarie 1997, reprezintă un just titlu. O a doua condiție a uzucapiunii scurte este aceea ca posesia să fie de bună-credință. Conform art. 1898 C. civ., buna - credință este credința posesorului că a dobândit bunul de la un proprietar, astfel că el însuși a devenit proprietar. Dacă posesorul a avut dubii referitor la calitatea de proprietar a celui de la care a dobândit imobilul, nu poate fi considerat de bună-credință. Cu privire la condiția bunei-credințe, instanța de apel a constatat că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pârâții au depus diligențe pentru verificarea situației juridice a imobilului, conform adresei din 27 ianuarie 1997 emise de C.G.M.B. - Direcția Generală de Urbanism și Amenajarea Teritoriului, prin care li s-a comunicat că posesorul imobilului este I.C.R.A.L. Pajura, actuala societate R. SA, imobilul fiind preluat prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950. Pentru a verifica existența bunei credințe, Curtea constată că, potrivit art. 1 din Legea nr. 112/1995, foștii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de lege. Dincolo de aspectul că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare (13 februarie 1997) sau la data transcrierii lui (27 februarie 1997), nu exista o hotărâre judecătorească de restituire a bunului litigios, însă nu fusese formulată de către fostul proprietar nici o cerere de restituire în natură sau prin echivalent, ceea ce îi îndreptățea pe pârâți, la acel moment, să se încreadă în calitatea de proprietar a statului pentru a încheia contractul de vânzare-cumpărare cu acesta. Buna credință trebuie să existe în momentul dobândirii posesiei imobilului, iar împrejurarea că ulterior posesorul a aflat că titlul este impropriu pentru a-i fi transmis proprietatea nu schimbă natura posesiei sale, care rămâne una de bună-credință. Astfel, intervenirea modificărilor legislative ulterioare, care prezumă ca fiind preluare abuzivă orice preluare în temeiul Decretului nr. 92/1950 indiferent că a fost făcută cu respectarea formală a acestuia sau dimpotrivă cu încălcarea lui, nu poate afecta existența bunei credințe a dobânditorilor la nivelul anului 1997. În plus, potrivit art. 1899 C. civ., buna credință se prezumă, prezumția fiind relativă, iar cel interesat putând face dovada contrară cu orice mijloc de probă. Reclamantul nu a făcut dovada contrară în sensul existenței relei-credințe a pârâților, adică în sensul că aceștia ar fi cunoscut că statul este un neproprietar, cât timp aceștia s-au întemeiat cu bună credință pe legislația în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Diligențele necesare unui cumpărător de bună credință nu trebuie interpretate și extinse în mod nejustificat, ci trebuie avută în vedere atitudinea unui cumpărător obișnuit, acestuia neputându-i-se imputa evoluția imprevizibilă a legislației ulterior încheierii actului juridic. De asemenea, o altă condiție a uzucapiunii scurte este aceea ca posesia să se exercite în timpul prevăzut de lege. Legiuitorul a prevăzut două limite între care trebuie să se situeze durata posesiei, pentru a conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea prescurtată, după următoarele distincții. Dacă adevăratul proprietar locuiește într-o localitate aflată în raza aceluiași tribunal județean, unde se află imobilul, durata posesiei trebuie să fie de 10 ani. Atunci când adevăratul proprietar locuiește într-un județ diferit de cel în care se află imobilul, durata posesiei trebuie să fie de 20 de ani. Din certificatele de moștenitor depuse la dosarul de primă instanță, reiese că reclamantul a locuit în București, începând cel puțin din 1978 (data celui mai vechi certificat de moștenitor), astfel încât termenul de 10 ani este suficient pentru a se considera împlinită condiția. Având în vedere data transcrierii contractului de vânzare-cumpărare (27 februarie 1997) și data introducerii cererii de chemare în judecată din prezentul dosar (27 septembrie 2007), termenul de 10 ani, ca și condiție a uzucapiunii scurte, este în mod evident împlinit. În sfârșit, în ceea ce privește condiția existenței unei posesii utile, aplicând prezumția de utilitate a posesiei, reclamantul nu a făcut dovada niciunui viciu al posesiei exercitate de pârâți, astfel încât și această condiție este îndeplinită. Astfel, constatând îndeplinite toate condițiile cerute de lege pentru uzucapiunea scurtă, Curtea va constata că se impune respingerea cererii de revendicare ca urmare a opunerii cu succes a excepției (ca apărare de fond) uzucapiunii scurte.

În ceea ce privește motivul de apel legat de cererea de chemare în garanție, Curtea nu s-a mai pronunțat, față de aspectul că, drept urmare a respingerii cererii în revendicare, cererea de chemare în garanție formulată de pârâți a rămas fără interes.

În ce privește criticile legate de fondul cererii de revendicare, Curtea a constatat că, potrivit adresei din 20 februarie 2007 emise de PMB, reclamanta B.F.I. a formulat cerere de revendicare a imobilului în litigiu, care a fost respinsă; de asemenea, reclamantul B.V. a formulat cerere de obligare a PMB la soluționarea notificării privind restituireai mobilului în litigiu. Curtea a reținut că reclamantul nu are un „bun" în sensul art. 1 din Convenție, neexistând o hotărâre judecătorească anterioară prin care să îi fi fost recunoscut dreptul de a păstra imobilul. În schimb, pârâții au ca titlu un contract de vânzare-cumpărare ce nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, bucurându-se astfel de prezumția de valabilitate. Analiza preferabilității între cele două titluri de proprietate se face prin prisma Convenției Europene a Drepturilor Omului, față de prevederile exprese ale deciziei date în recursul în interesul legii. Din examinarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, se observă că, într-un număr mare de cauze, condamnarea a avut loc în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, în urma declarării recursului în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, cât și o afectare a principiului securității raporturilor juridice. Instanța europeană a procedat în același mod nu numai în situația foștilor proprietari (Cauza Brumărescu contra României ș.a.), ci și în situația cumpărătorilor, al căror drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanțele judecătorești, care le reținuseră buna-credință în cumpărarea bunului, de care însă au fost deposedați ulterior, în urma recursului în anulare (Cauza Raicu contra României). În această din urmă cauză, Curtea a subliniat și că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate. Curtea consideră că nu trebuie ca o singură persoană care a beneficiat de o judecată definitivă favorabilă să suporte consecințele faptului că sistemul legislativ și judiciar intern a ajuns, în cauza respectivă, la coexistența a două judecăți definitive care să confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun (Cauza Raicu contra României, paragraful 25). O altă categorie de cauze în care, de asemenea, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a art. 1 din Primul Protocol, o constituie cea în care instanțele, deși au recunoscut dreptul foștilor proprietari ai unui imobil, nu au restituit acestora bunul, deoarece au reținut că, între timp, fusese cumpărat cu bună-credință (Străin ș.a. contra României). În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor. Faptul că acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină. Printr-o jurisprudență unificată prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. În consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție. Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze. Așa cum a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată. Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice. Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești. Prin urmare, Curtea a dat prioritate titlului de proprietate al pârâților, față de principiul securității raporturilor juridice, în urma analizării situației de fapt din cauză. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta M.A.M.A. care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 a formulat următoarele critici: În mod greșit, instanța de apel a ajuns la concluzia că acțiunea este neîntemeiată deoarece intimații pot opune uzucapiunea scurtă, iar reclamanta nu beneficiază de un bun în conformitate cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Totodată, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că pârâții ar avea dreptul la respectarea bunurilor în virtutea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului. Imobilul a fost preluat de către stat fără titlu, astfel că nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995 si, în consecință, nu ar fi putut fi vândut către pârâți. Convenția Europeana a Drepturilor Omului garantează dreptul de proprietate. Nu există niciun argument pentru care prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului ar fi in favoarea subdobânditorului unui imobil preluat fără titlu. Daca ar exista o altă interpretare, garanția dreptului de proprietate ar fi golita de conținut. Convenția garantează dreptul de proprietate al primului proprietar si al succesorilor acestora dacă transmiterea proprietății s-a făcut cu respectarea legii. În speță, au existat două abuzuri comise, primul de Statul Român, al doilea de Statul Român în complicitate cu chiriașul cumpărător. Primul abuz a avut loc in 1950 când imobilul a fost practic confiscat, iar al doilea abuz a avut loc la 13 februarie 1997 când imobilul a fost vândut chiriașului. Statul a vândut ceva ce nu-i aparținea, iar chiriașul nu a cumpărat de la adevăratul proprietar. Ambele abuzuri au încălcat prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului si trebuiau să fie sancționate de către instanța de judecata prin admiterea acțiunii. Chiriașul a cumpărat un imobil care nu intra sub incidența dispozițiilor Legii 112/1995 deoarece nu fusese preluat de Stat cu titlu, iar situația sa juridică nu era clarificată, aceasta fiind o condiție prevăzuta de H.G. 11/1997. Prin compararea celor două titluri, instanța de judecată nu poate da câștig de cauză decât titlului reclamantei, care este mai vechi decât cel al pârâților, provine de la adevăratul proprietar, iar formele de publicitate imobiliară au fost efectuate cu mult înaintea pârâților. În plus, instanța de judecată a considerat că pârâții pot opune uzucapiunea scurtă. Acest punct de vedere este greșit întrucât aceștia nu au fost de bună credință, iar imobilul nu a fost preluat de stat cu titlu, situația sa juridică fiind neclarificată, astfel că nu cădea sub incidența Legii nr. 112/1995. Buna credință poate fi invocată si de către reclamantă, deoarece autorul său a fost de bună credință în anul 1922 când a cumpărat imobilul. Astfel, in momente de timp diferite, atât reclamantul, în 1922, cât și intimații pârâți, în 1997, au fost de bună credință. Rezultă că buna credință nu poate constitui un criteriu în compararea celor doua titluri de proprietate. Atât vânzătorul, cât si cumpărătorul, au fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995. Cu diligențe minime, pârâții persoane fizice ar fi putut afla ca naționalizarea s-a făcut fără titlu si că statul nu era proprietar. Pârâții trebuiau să facă demersuri pentru a verifica titlul statului însă nu au întreprins nimic, înafara depunerii cererii pentru cumpărare, dovada fiind inexistenta niciunei cereri depuse la vreo autoritate de stat (ex. SC R. SA, Primărie). Dacă cumpărătorul dovedește că a încercat, în măsura unui om prudent și diligent, bonus pater familias, să se informeze asupra faptului că vânzătorul era într-adevăr proprietar, și, după ce s-a informat a încheiat contractul de vânzare cumpărare, se poate prezuma că nu a cunoscut faptul că vânzătorul său nu era proprietar, deci buna sa credință. O atitudine pasivă din partea cumpărătorului, care s-a mulțumit numai cu afirmațiile vânzătorului, fără a încerca să determine, pe baza unor informații provenite de la o altă sursă, veridicitatea acestor afirmații, nu va permite să se prezume că nu a cunoscut faptul că vânzătorul său nu era proprietar. Altfel s-ar ajunge la concluzia inadmisibilă că necunoașterea lipsei calității de proprietar a vânzătorului se datorează tocmai atitudinii sale pasive: cine nu încearcă să afle nimic pe bună dreptate nu știe că a dobândit de la un neproprietar, dar aceasta nu înseamnă că este și de bună credință. Rezultă că pentru a se putea aplica prezumția bunei credințe, chiriașul cumpărător trebuie să fi avut o atitudine activă, încercând să afle dacă cele prezentate de vânzător corespund adevărului. Pentru aceasta era necesar să încerce să afle din alte surse, dacă într-adevăr imobilul fusese naționalizat, dacă figura în listele anexă ale decretelor de naționalizare, deci dacă fusese preluat cu titlu de stat, precum și orice alte date referitoare la acel imobil: are rol fiscal deschis, este transcris în registrele de transcripțiuni și inscripțiuni, etc. Astfel chiriașul cumpărător putea face dovada faptului că s-a adresat A.F. sau Birourilor de Carte Funciară ori chiar arhivelor statului care le puteau da informații referitoare la imobil. La înstrăinarea unor astfel de imobile, cumpărătorul, pentru a fi de bună credință, trebuie să depună minime diligențe pentru a lua cunoștință care este titlul statului, titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care, potrivit legii, îl putea cumpăra. Nu se poate accepta ca efectuarea unui act oneros cum este cumpărarea unui imobil să se facă fără a se încerca de către potențialul cumpărător să cunoască titlul vânzătorului, chiar dacă acest vânzător era statul. Chiriașii cumpărători nu au făcut dovada unor demersuri prin care să încerce să verifice situația prezentată de vânzător. Ei nu au făcut dovada unui comportament activ, comparabil cu al unui bonus pater familias care să permită prezumarea bunei credințe. Au avut o atitudine pasivă, mulțumindu-se cu ceea ce li s-a spus de către I.C.R.A.L. R., fără să încerce în nici un fel să verifice dacă acei funcționari cunosc situația reală a imobilului și le-o aduc la cunoștință. Neexistând un comportament activ al cumpărătorilor, nu există un fapt (cunoscut) de la care să se poată prezuma atitudinea subiectivă (necunoașterea lipsei calității de proprietar a statului); oricum, această necunoaștere, dacă exista, li se poate imputa și lor deoarece nu au cercat să afle nimic despre imobilul pe care îl cumpărau, în plus de ceea ce le-a spus vânzătorul. Mai mult, intimații persoane fizice au știut că apartamentul în care locuiau fusese restituit prin hotărâre judecătorească și au întreprins demersuri in vederea promovării recursului in interesul legii. La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, era depusă notificare în baza Legii 112/1995 pentru restituirea apartamentului, notificare ce nu fusese soluționată, astfel că situația juridică a apartamentului nu era clarificată. Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: În raport de situația de fapt reținută, care nu mai poate fi reapreciată în recurs față de actuala configurație a dispozițiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., curtea de apel a aplicat corect atât dispozițiile art. 480 C. civ., cât și pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea fiind conformă și Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite. Având în vedere că reclamantul a investit instanța cu o acțiune în revendicare, prin care a solicitat ca, în temeiul art. 480, 481 C. civ., în urma comparării titlurilor de proprietate opuse de părți, să se dea preponderență titlului său, în mod corect instanța de apel a avut în vedere la soluționarea pricinii, în primul rând, prevederile cuprinse în legea specială - Legea nr. 10/2001- având în vedere că apartamentul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul reglementării acestei legi. Motivele de recurs se circumscriu ipotezei că pârâții – cumpărători nu au fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare încheiat cu statul, astfel că titlul lor de proprietate nu este valabil. Potrivit reglementărilor cuprinse în legea specială, în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri în temeiul art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, după cum contractul de vânzare cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din același act normativ. În cadrul acțiunii în revendicare, preferabilitatea titlului chiriașului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 derivă nu din regulile generale aplicabile conform art. 480 C. civ., ci din regulile specifice ale Legii nr. 10/2001. Prin urmare, având în vedere situația particulară a apartamentului în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945-1989, titlul pârâților devine preferabil față de criteriile speciale instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, ce nu a fost anulat în instanță. Aplicarea în speță a Legii nr. 10/2001 nu poate fi înlăturată deoarece, fiind o lege specială în materia restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, ea înlătură dreptul comun în materie de revendicare, reprezentat de dispozițiile Codului civil, acțiunea reclamantului neputând fi soluționată făcând abstracție de reglementările speciale existente cu privire la dreptul lui de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind, cu prioritate, norma specială, care prevede acordarea de despăgubiri. În consecință, criteriul de analiză al prezentei acțiuni în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice a titlurilor înfățișate de părți, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlul oneros a bunului proprietatea altei persoane, criteriu impus prin voința legiuitorului și în considerarea căruia titlul pârâților este preferabil. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul avea posibilitatea să atace în justiție contractul de vânzare-cumpărare, respectiv să solicite constatarea nulității acestuia, în interiorul termenului special de prescripție de 1 an prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Or, reclamantul nu a acționat în acest sens și nici nu a oferit o explicație a motivului pentru care a rămas în pasivitate față de posibilitatea pe care i-o oferea legea specială de reparație, aceea de a solicita anularea contractului și, în cazul obținerii unei soluții favorabile, de a primi în natură imobilul. Prin urmare, însăși atitudinea de pasivitate a reclamantului a contribuit hotărâtor la crearea actualei situații. La data expirării termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, 14 august 2002, dreptul de proprietate dobândit de pârâți s-a consolidat, iar aceștia au dobândit, totodată, speranța legitimă conferită de legea în vigoare că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare, sunt îndreptățiți să păstreze apartamentul care, conform art. 18, nu mai putea fi restituite în natură foștilor proprietari. Nu pot fi primite susținerile recurentei cu privire la reaua–credință a pârâților la dobândirea imobilului în litigiu, întrucât convingerea pârâților cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar, deci buna credință a acestora putea constitui un argument pentru salvarea contractului de vânzare cumpărare de la sancțiunea nulității absolute prin inexistența calității de proprietar a vânzătorului și pentru modul în care cumpărătorul evins, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, avea, anterior apariției Legii nr. 1/2009, dreptul la plata prețului reactualizat sau a valorii de circulație a bunului, însă nu poate produce consecințe juridice în cadrul acțiunii în revendicare, ci doar ca și condiție a dobândirii proprietății prin uzucapiunea scurtă. Curtea de apel a reținut ca situație de fapt că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare (13 februarie 1997) sau la data transcrierii lui (27 februarie 1997), nu exista o hotărâre judecătorească de restituire a bunului litigios și nu fusese formulată de către fostul proprietar cerere de restituire în natură sau prin echivalent, ceea ce îi îndreptățea pe pârâți, la acel moment, să se încreadă în calitatea de proprietar a statului pentru a încheia contractul de vânzare-cumpărare cu acesta. În raport de această situație de fapt, care nu mai poate fi reanalizată în recurs, față de actuala reglementare a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în mod corect s-a reținut că pârâții au fost de bună credință în momentul dobândirii posesiei imobilului, iar intervenirea modificărilor legislative ulterioare, care prezumă ca fiind preluare abuzivă orice preluare în temeiul Decretului nr. 92/1950, indiferent că a fost făcută cu respectarea formală a acestuia sau dimpotrivă cu încălcarea lui, nu poate afecta existența bunei credințe a dobânditorilor la nivelul anului 1997. Reclamantul nu a făcut dovada contrară, potrivit art. 1899 C. civ., în sensul existenței relei-credințe a pârâților, adică în sensul că aceștia ar fi cunoscut că statul este un neproprietar, cât timp aceștia s-au întemeiat cu bună credință pe legislația în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Diligențele necesare unui cumpărător de bună credință nu trebuie interpretate și extinse în mod nejustificat, astfel cum susține recurenta, ci trebuie avută în vedere atitudinea unui cumpărător obișnuit, căruia nu i se poate imputa evoluția imprevizibilă a legislației ulterior încheierii actului juridic. Așa fiind, în mod corect a apreciat instanța de apel că în speță este întrunită condiția bunei credințe pentru dobândirea proprietății prin uzucapiune. Totodată, curtea de apel a constatat în mod corect că pârâții cumpărători dețin un bun în sensul Convenției, deoarece aceștia au cumpărat spațiul locativ în litigiu în baza unei legi în vigoare, la un moment la care nimeni nu contestase valabilitatea titlului cu care statul dobândise imobilul și nu formulase vreo cerere de restituire în natură a imobilului. Nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia titlul pârâților nu este valabil întrucât imobilul a fost preluat de stat fără titlu și, ca atare, nu putea forma obiect al contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995. Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că acestea „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație" or, Legea nr. 10/2001 reprezintă tocmai o lege specială de reparație, potrivit căreia, în cadrul acțiunii în revendicare, titlul pârâților este preferabil, față de dispozițiile art. 18 lit. c) și de împrejurarea că reclamantul nu a solicitat, în termenul prevăzut de art. 45, constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat între pârâți și stat. Față de cele arătate, Înalta Curte constată că decizia curții de apel a fost pronunțată cu respectarea legii, fiind în concordanță și cu Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pentru a da preferabilitate titlului deținut de pârâți, curtea de apel a avut în vedere nu doar prevederile Legii nr. 10/2001, ci și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit în mod constant că unul din elementele fundamentale ale superiorității dreptului este principiul securității raporturilor juridice, iar acest principiu se opune reparării unei nedreptăți istorice printr-o altă nedreptate, care ar consta în posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând imobilul. În acest sens, este relevantă decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a arătat: „Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (.); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri. Nici din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se poate reține nelegalitatea deciziei recurate, astfel cum susține recurenta. În Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Curtea a reținut că: „134. (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. 140. (…) existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.” Față de aceste considerente ale instanței europene, se constată că, întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară dreptul la restituire a apartamentului solicitat în prezenta cauză, acesta are dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale de reparație. Câtă vreme contractul de vânzare cumpărare încheiat cu statul nu a fost constatat nul, beneficiază de prezumția că a fost încheiat legal, iar pârâții nu pot fi obligați să lase recurentei în deplină proprietate și liniștită posesie, în temeiul art. 480 C. civ., apartamentul în litigiu. Acestea sunt considerentele pentru care decizia curții de apel apare ca fiind legală și pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.