ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5314/2012

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 18 iunie 2008, reclamanții M.C.I., M.M.F., S.G.N.A. și I.M.C. au chemat în judecată pe pârâta L.A.O., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pe pârâtă să le lase, în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2 situat în București, str. C.D., sector 1, compus din două camere, vestibul, baie, bucătărie, camere serviciu, culoare, cămară, wc serviciu, două debarale, boxă, balcon, în suprafață utilă de 69,72 mp, reprezentând o cotă indiviză de 7,052% din imobil și terenul aferent în suprafață de 13,17 mp. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt proprietarii întregului imobil de la adresa sus-menționată, compus din subsol, trei etaje și mansardă, conform testamentului din 19 martie 1932 lăsat de autorul lor - M.L.

și Procesului-verbal de intabulare în Cartea funciară nr. AA/1940, pe care, potrivit succesiunilor care au urmat, l-au moștenit, în baza următoarelor înscrisuri: Jurnalul din 2 noiembrie 1936, Certificatele de moștenitor nr. BB/2001 și nr. CC/2001, DD/2001, EE/2001 și FF/2001 emise de Biroul Notarului Public "B.N.", Certificatul de moștenitor din 10 noiembrie 1971 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București. Imobilul a fost preluat la stat prin naționalizare potrivit Decretului nr. 92/1950, la poziția nr. 4393 - anexa pe București, pe numele L.E., cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului pe care România a ratificat-o, care sancționează lipsirea de proprietate cu încălcarea dreptului oricărei persoane la respectarea bunurilor sale, în condițiile nerespectării legii și a principiilor dreptului internațional.

Mai susțin reclamanții că recunoașterea nevalabilității titlului afirmat de stat asupra imobilului și a necesității restabilirii unei situări de legalitate prin restituirea acestuia către adevăratul proprietar, în speță moștenitorilor familiei L., constă chiar în Dispoziția de retrocedare a bunului către reclamanți, nr. 4456 din 18 iulie 2005, emisă de Primăria Municipiului București în baza Legii nr. 10/2001 și în Procesul-verbal de punere în posesie nr. 15785 din 10 august 2005 - mai puțin spațiile din imobil ce au făcut obiectul vânzare-cumpărare către chiriași în baza Legii nr. 112/1995, astfel cum este și cazul apartamentului nr. 2 de la etajul 1, vândut pârâtei L.A.O., conform Contractului de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1996 de către Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N.

SA. În revendicarea formulată, s-a solicitat a se compara titlurile părților. Astfel, s-a solicitat a se constata, pe de o parte, că titlul reclamanților este cel valabil, comparativ cu cel al pârâtei, și preferabil, constând în acte de proprietate transcrise și opozabile terților, prin care pot fi exercitate toate atributele dreptului de proprietate (drept absolut) recunoscut de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudenței în materie.

Pe de altă parte, s-a arătat că titlul pârâtei provine de la un neproprietar, statul, care nu putea înstrăina mai multe drepturi decât avea, potrivit principiului de drept "nemo plus juri ad allium transfere potest, quam et ipse habet", la momentul din 23 aprilie 1996, pârâta neavând dreptul legal de a formula, în sensul prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 o cerere de cumpărare a apartamentului, iar societatea mandatară nu avea dreptul de a o încuviința, întrucât imobilul nu era supus vânzării, încadrându-se în art. 1 din Legea nr. 112/1995 și art. 1 pct. 3 din H.G. nr. 20/1996 - vânzarea-cumpărarea efectuându-se în fraudarea legii. În drept s-au invocat prevederile art. 480 - 481 C. civ., Legea nr. 112/1995, H.G.

nr. 20/1996, H.G. nr. 11/1997 și Legea nr. 213/1998. La data de 23 septembrie 2008, pârâta L.A.O. a solicitat să se constate că nu mai are calitate procesuală în cauză, întrucât după expirarea termenului de zece ani prevăzut de Legea nr. 112/1995, ea a vândut apartamentul în litigiu, cumpărătoarei S.C.A. potrivit Contractului de vânzare-cumpărare din 2 octombrie 2006 la Biroul Notarului Public "D.M.D.". Reclamanții au depus la dosar la data de 25 septembrie 2008, Contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat la Biroul Notarilor Publici Asociația "C.E., C.N.D. și S.M.Ș." din 21 iulie 2008 prin care, M.C.I. și M.M.F. se substituie în drepturile reclamanților în cauză, I.M.C.

și S.G.N.A., în cote egale, cu privire la cotele indivize ideale de câte 1/6 din imobilul în litigiu. La data de 23 octombrie 2009, reclamanții M.C.I. și M.M.F. au depus o cerere precizatoare de acțiune privind modificarea cadrului procesual în privința părților, prin introducerea în cauză, alături de pârâta L.A.O. și a lui S.C.A. și S.S. în calitate de subdobânditori ai apartamentului în litigiu, care justifică, la rândul lor, calitate procesuală activă, în urma contractului de vânzare de drepturi litigioase depus la dosar. Pârâta S.C.A. a depus întâmpinare la dosar prin care a invocat excepțiile lipsei de competență materială de soluționare a cauzei de către judecătorie, imobilul având o valoare de peste 500.000 RON, precum și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, care nu dețin un titlu de proprietate.

În plus, s-a încălcat și principiul unanimității, în procesul de revendicare, reclamanții nefăcând dovada că cele două persoane menționate în procesul-verbal de Carte funciară provizorie sunt moștenitoarele lui M.L., decedat în 1936, contradicții grave pe linia succesiunilor existând în certificatele de moștenitor întocmite la Biroul Notarului Public "B.N.", atunci când, la epoci diferite, avem de-a face cu moștenitori diferiți ai aceluiași de cujus. Pârâta S.C.A. a depus Sentința civilă nr. 786 din 10 iunie 2008, irevocabilă, prin care s-a pronunțat divorțul său de S.S., luându-se act de tranzacția pe partaj, în sensul atribuirii apartamentului nr. 2 în litigiu, între alte bunuri, sus-numitei, în deplina sa proprietate, și o Declarație autentificată din 2 octombrie 2008 la Biroul Notarului Public "S.T." a celor doi foști soți privind acordul lor privind radierea sultei din Cărțile funciare, datorate, inclusiv pentru imobilul în litigiu.

S-au mai depus și o serie de sentințe de revendicare (unele irevocabile) prin care s-a respins acțiunea reclamanților M., față de alte persoane fizice, cumpărătoare în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru lipsa de calitate procesuală activă, precum și un raport de expertiză tehnică extrajudiciară de evaluare a unui apartament (nr. 5) similar din imobil. În cauză s-a administrat o expertiză tehnică imobiliară care a evaluat apartamentul nr. 2 în litigiu, la suma de 140.702 euro. Prin Sentința civilă nr. 4155 din 11 martie 2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în Dosarul nr. 10116/299/2008, s-a admis excepția necompetenței materiale a instanței și s-a declinat competența de soluționare a cauzei - raportat la valoarea litigiului de peste 500.000 RON, conform art. 2 pct. b C. proc.

civ., în baza art. 159 alin. (2) C. proc. civ., în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată - după declinare - la Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. 26445/3/2010. Prin Sentința civilă nr. 1522 din 13 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.S., s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei L.A.O. și s-a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamanții M.C.I., M.M.F., S.G.N.A. și I.M.C., în contradictoriu cu pârâții S.C.A. și S.S., ca neîntemeiată. Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul București a reținut următoarele considerente: Asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, tribunalul a reținut că M.C.I.

și M.M.F. sunt moștenitorii lui L.I. conform Certificatului de moștenitor din 17 iulie 2001 eliberat de Biroul Notarului Public "B.N.", decedată la 12 octombrie 2000, la rândul său moștenitoare a lui L.E., decedat la 11 aprilie 1970, conform Certificatului de moștenitor din 17 iulie 2001; conform Certificatului de moștenitor din 17 iulie 2001, L.E. a fost unicul moștenitor al lui L.L., decedată la 10 octombrie 1965. Procesul-verbal nr. AA/1940 încheiat de Comisia pentru înființarea Cărților funciare din București privind imobilul situat în C.D. nr. 133, compus din teren în suprafață de 388 mp și construcție cu trei etaje coroborat cu Dosarul de succesiune nr. 8133/1936 al Tribunalului Ilfov, dar și cu anexa la Decretul nr. 92/1950, în care autorul reclamanților figurează cu nouă apartamente preluate în proprietatea statului creează prezumția de proprietate în favoarea persoanei de la care a fost preluat apartamentul (art. 24 din Legea nr. 10/2001).

În ceea ce privește regula unanimității conform căreia toți coproprietarii unui bun revendicat trebuie să acționeze în vederea restituirii bunului s-a constatat că aceasta a fost respectată. Astfel, reclamanții S.G.N.A. și I.M.C. sunt descendenții lui L.M.V., conform Certificatului de moștenitor nr. GG/1971 decedată la 25 aprilie 1971 și care, la rândul său, a moștenit conform Certificatului de moștenitor din 25 noiembrie 1964 pe L.S.M.M. Acestea două sunt soția supraviețuitoare și respectiv fiica lui L.M.C. decedat la 3 noiembrie 1962 în conformitate cu Certificatul de moștenitor din 17 iulie 2001. Ulterior, decedând L.M.V. rămân ca moștenitori I.C. și S.G.N.A. conform Certificatului de moștenitor nr. GG/1971.

I.C. a decedat la 6 decembrie 1978, fiind moștenit de I.A. conform Certificatului de moștenitor nr. HH/1979. Decedând și I.A. au rămas ca moștenitori I.M. și I.M.C., conform Certificatului de moștenitor nr. II/1987. În fine, la decesul lui I.M. a rămas ca unic moștenitor I.M.C., conform Certificatului de moștenitor din 20 aprilie 2000. În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei L.A.O., s-a constatat a fi fondată, întrucât la data introducerii acțiunii, aceasta nu se mai afla în posesia și proprietatea apartamentului în litigiu, înstrăinat prin Contractul din 2 octombrie 2006 către S.S. și S.C.A., astfel că acțiunea a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.S. s-a reținut că actul de partaj încheiat cu pârâta S.C.A. nu produce efecte față de terți, câtă vreme nu s-a făcut dovada intabulării dreptului în Cartea Funciară. Comparând titlul de proprietate al reclamanților cu titlul pârâților, tribunalul a constatat că titlul pârâtei L.A.O. nu a fost desființat. Pârâții S.S. și S.C.A. sunt subdodânditorii cu titlu oneros în favoarea cărora operează prezumția de bună-credință. Reclamanții nu au solicitat prin cererea precizatoare, constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între Municipiul București și L.A.O. și nici a actului subsecvent încheiat cu pârâții S.S.

și S.C.A. Or, câtă vreme aceștia nu au solicitat și obținut anularea titlului pârâților, nu pot invoca în susținerea acțiunii inexistența sau ineficacitatea titlului pârâților. Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanții M.C.I. și M.M.F., precum și pârâta S.C.A. Prin Decizia nr. 591 A din 14 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în majoritate, a respins apelul formulat reclamanții M.C.I. și M.M.F., a respins apelul incident formulat de pârâta S.C.A., a admis apelul principal declarat de pârâta S.C.A., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea în revendicare formulată față de pârâtul S.S., pentru lipsă de calitate procesuală pasivă, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În motivarea soluției sale, curtea de apel a reținut următoarele considerente: Privitor la apelul reclamanților, critica vizând greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei-cumpărătoare, chiriașe în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, L.A.O., Curtea a apreciat că nu este fondată, în condițiile în care aceasta a înstrăinat bunul soților S., după zece ani prevăzuți de art. 9 din Legea nr. 112/1995, aceștia subrogându-se în drepturile și obligațiile vânzătoarei lor, inclusiv în toate apărările pe care acesta le putea opune reclamanților, cu privire la titlul vânzătoarei, care a stat la baza înstrăinării din 2006 către soții S. Or, la data sesizării instanței - 18 iunie 2008, proprietatea bunului în litigiu se transmisese deja către pârâții S. prin Contractul autentic de vânzare-cumpărare din 2 octombrie 2006 la Biroul Notarului Public "D.M.D.". Totodată, s-a apreciat ca fiind nefondate și criticile din apelul reclamanților vizând greșita respingere a acțiunii în revendicare.

În speță, titlul autorului reclamanților, constând într-o autorizație de construcție, unită cu testamentul lăsat de autorul M.L., soției și celor doi fii ai săi, în temeiul căruia s-a efectuat pe numele moștenitorilor, înscrierea în procesul-verbal de Carte funciară din anul 1940 - bunul fiind preluat apoi în baza Decretului nr. 92/1950 în proprietatea statului, pe numele L.E., nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă și anterioară vânzării bunului în litigiu, astfel încât, într-o comparare a titlurilor părților, să se poată da câștig de cauză reclamanților-moștenitori.

Aceștia sunt, în schimb, deținătorii unui titlu administrativ de recunoaștere a dreptului lor de proprietate asupra întregului imobil, constând în Dispoziția Primăriei Municipiului București nr. 4456 din 18 iulie 2005 și Procesul-verbal de punere în posesie nr. 15785 din 10 august 2005, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului, mai puțin spațiile vândute în baza Legii nr. 112/1995 cu terenul aferent - astfel cum este cazul și al apartamentului nr. 2 în cauză, pentru care reclamanții aveau deschisă calea acordării de măsuri reparatorii în echivalent potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, inclusiv prin formularea unei contestații în instanță. Dispoziția Primăriei Municipiului București recunoaște dreptul reclamanților și calitatea lor de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, pentru dreptul de proprietate transmis către cumpărătoarea-chiriașă L.A.O., care a cumpărat apartamentul nr. 2, cu deplina respectare a Legii nr. 112/1995.

Nu a fost primită nici susținerea reclamanților potrivit căreia actul juridic s-a încheiat în fraudarea intereselor lor, cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, H.G. nr. 20/1996 și H.G. nr. 11/1997, în condițiile în care nu au atacat în termenul legal de prescripție de un an prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prorogat apoi, succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G.

nr. 145/2001, încă șase luni, Contractul de vânzare-cumpărare al chiriașei-cumpărătoare nr. JJ/1996, titlul acesteia consolidându-se ca un titlu valabil de proprietate, el constituind un "bun" efectiv și actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, transmis mai departe cu aceste atribute, noilor cumpărători prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. KK/2006 la Biroul Notarului Public "D.M.D.", în favoarea cumpărătorilor S., care-l pot opune cu succes ca titlu valabil, neatacat, moștenitorilor foștilor proprietari, inclusiv în considerarea principiilor securității raporturilor civile și a siguranței circuitului civil, cu consecința păstrării bunului de către noii dobânditori.

Reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile art. 18 lit. c) și celelalte prevederi ale Legii speciale nr. 10/2001, de care ei au și uzat, fiind emisă Decizia Primăriei Municipiului București nr. 4456/2005 împotriva căreia se putea formula contestație în instanță, în condițiile legii. În lipsa neatacării în termenul legal de prescripție prevăzut de legea specială a titlului cumpărătoarei-chiriașe, nu au fost primite criticile reclamanților de a reanaliza titlul astfel consolidat sub aspectul fraudei, bunei-credințe, lipsei obiectului etc., pe calea comparării cu vechiul titlu al autorului moștenitorilor-reclamanți, spre a se putea obține bunul în natură, inclusiv de la noii dobânditori, pârâții S., respectiv pârâta S.C.A.

S-a apreciat că soluția primei instanțe privind respingerea ca neîntemeiată a acțiunii în revendicare este temeinică și legală, ea este în acord cu respectarea principiului stabilității raporturilor civile și asigurarea securității circuitului civil, statuate și în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un recurs în interesul legii, în scopul unificării practicii judiciare în materie, dar și statuate în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în Hotărârea - pilot Athanasiu ș.a. contra României.

Într-adevăr, buna-credință nu valorează, proprietate, dar salvează contractul încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de la o eventuală nulitate, buna-credință fiind prezumată potrivit art. 1899 C. civ., neputând fi pusă la îndoială după expirarea termenului de prescripție special prevăzut pentru atacarea actului juridic al cumpărătorului-chiriaș - de care reclamanții nu au uzat, dimpotrivă într-o comparare de titluri, având drept scop, retrocedarea în natură de către noii subdobânditori ai bunului, titularilor acțiunii în revendicare. În practica sa în materie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de fiecare dată, că trebuie păstrat un just echilibru între interesul general al comunității și imperativele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale omului.

În cauza Pincova & Pinc contra Cehiei, în cauza Athanasiu ș.a. contra României, Curtea Europeană a arătat că diminuarea vechilor atingeri constând în prejudiciile create în trecut, vechilor proprietari, nu trebuie să creeze noi prejudicii, disproporționate și că legislația internă trebuie să permită să se ia în considerare circumstanțele sociale ale fiecărei spețe, astfel încât, persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință, să nu fie puse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut, aceste bunuri. Privitor la apelul principal formulat de pârâta S.C.A., Curtea a constatat că el este fondat, având în vedere intabularea dreptului de proprietate în Cartea funciară, în urma partajului de bunuri comune cu fostul soț S.S., prin Încheierea nr. 130942 din 5 februarie 2010, încheiere ce era deja emisă la data pronunțării sentinței apelate, justificând admiterea potrivit art. 296 C. proc.

civ. și modificarea parțială a sentinței, în sensul solicitat. În ceea ce privește apelul incident al pârâtei S.C.A., vizând lipsa de calitate procesuală activă a reclamanților, acesta s-a considerat a fi nefondat, având în vedere, pe de o parte, procesul-verbal de Carte funciară din 1940, testamentul instituit de autorul M.L. și adresa Primăriei Municipiului București privind eliberarea autorizației de construire emis de către Sectorul I Galben în anul 1942 și relațiilor de la Direcția de Taxe și Impozite Sector 1 care atestă în evidențele anilor 1942 - 1948 pe cei doi moștenitori ai autorului, cu rol fiscal.

De altfel, recunoașterea dreptului de proprietate în persoana reclamanților este făcută cu privire la întregul imobil, inclusiv pentru apartamentul nr. 2 în cauză, prin titlul administrativ constând în Dispoziția nr. 4456/2005 emisă de Primăria Municipiului București în baza Legii nr. 10/2001, pentru imposibilitatea restituirii în natură a spațiilor vândute, reclamanții având dreptul la măsuri reparatorii în echivalent în beneficiul persoanei îndreptățite, în condițiile legii speciale. Dispoziția sus-menționată nu a fost anulată. Existența unor erori strecurate în certificatele emise pentru succesiunile care au avut loc după decesul autorului - proprietar M.L. în 1936, nu prezintă relevanță, față de recunoașterea drepturilor efectuate în baza Legii nr. 10/2001, prin Dispoziția Primăriei Municipiului București nr. 4456/2005, având în vedere totodată și faptul că certificatele de moștenitor nu au fost anulate, producându-și pe deplin efectele.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții M.C.I. și M.M.F., care au formulat următoarele critici: Referitor la primul considerent pe care instanța de apel îl susține în cadrul soluției de respingere a apelului promovat de reclamanți, respectiv condiționarea promovării unei acțiuni având ca obiect dedus judecății revendicarea imobiliară întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., recurenții susțin că nu poate fi menținut ca și valabil din punct juridic, întrucât imobilul a făcut obiectul unei preluări abuzive, în baza unui act normativ calificat apriori nelegal și în contradicție cu toate normele de drept în vigoare.

Astfel, deși învestită cu o cerere în revendicare imobiliară purtând asupra unui bun imobil al cărui drept de proprietate a fost constituit în patrimoniul autorilor reclamanților, supus măsurii naționalizării prevăzută într-un act normativ neconstituțional (Decretul-lege nr. 92/1950, la poziția 4393 - anexa de București) cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Drepturilor Omului, pe numele L.E., ce justifica la vremea respectivă calitatea de intelectual profesionist reglementată expres în cuprinsul art. 2 din decret, a fi exceptată de la aplicarea măsurii, aspecte de critică și analiză ce au fost supuse atenției instanțelor judecătorești prin cererea de chemare în judecată, instanța de apel a apreciat în mod greșit necesitatea existenței și obținerii în favoarea proprietarilor deposedați a unei hotărâri judecătorești prin care să fie recunoscută valabilitatea titlului de proprietate al acestora.

Condițiile și limitele cărora trebuie să se supună instanțele de judecată în cadrul analizei cererii în revendicare imobiliară întemeiată pe prevederile art. 480 - 481 C. civ. sunt edictate de principiul comparării a două titluri de proprietate, în speță, titlurile care trebuie comparate provin de la autori diferiți impunându-se analiza elementelor definitorii ale celor două titluri prin prisma modalităților juridice care au stat la baza formării lor, iar nu în raport de buna-credință a părților la momentul perfectării actului și/sau sub condiția formulării unei cereri în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 și în special nu în raport sau/și condiționat de existența unui termen de prescripție instituit de o normă specială care are ca și finalitate transformarea unui drept real într-un drept de creanță față de reprezentații statului, iar nu recuperarea în natură a bunului imobil.

Susțin recurenții că elementele ce se impun a fi analizate în speța de față, care definesc și conferă preferabilitate titlului lor în fața titlului opus de intimați, constă în împrejurarea în care s-a produs deposedarea adevăratului proprietar - autorul recurenților. Același aspect trebuie să fie avut în vedere și trebuie să fie punctul de plecare și în aprecierea valabilității titlului intimatei, iar nu buna-credință a acesteia. În virtutea principiului comparării a două titluri de proprietate care emană de la autori diferiți, instanțele judecătorești au obligația de a analiza condițiile în care s-a constituit dreptul real în patrimoniul autorilor părților ce opun preluarea lui și formarea titlului de proprietate, și dacă faptul juridic prin care s-a realizat transferul dreptului real a respectat normele legale în vigoare la momentului operării transferului.

Referitor la primul aspect, al constituirii dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor, de la care părțile afirmă preluarea, recurenții susțin că titlul lor constă într-un contract de vânzare-cumpărare, transcris și opozabil terților, prin care pot să își exercite toate atributele dreptului de proprietate, pe care le conferă legea. În ceea ce privește transferul dreptului real către stat, în baza Decretului nr. 92/1950 și apoi, către pârâta persoană fizică, criticile și argumentele recurenților în susținerea nevalabilității acestuia vizează nerespectarea dispozițiilor imperative cuprinse în Decretul-lege nr. 92/1950 prin încălcarea art. 1 și 2 din lege, neconstituționalitatea acestui act normativ în raport de Constituția din 1948 și de actele normative internaționale care garantează și protejează dreptul de proprietate.

În privința titlurilor opuse de pârâți, reiese în mod evident că transferul dreptului de proprietate s-a făcut de la un detentor precar, iar nu de la adevăratul proprietar și mai ales, că vânzarea în temeiul legii speciale nu putea opera în mod valabil. Nefiind proprietarul bunului, statul nu putea înstrăina ceea ce nu-i aparținea, calitatea de detentor precar a statului fiind confirmată de art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995, care prevede că: "apartamentele dobândite în condițiile alin. (1) nu pot fi înstrăinate timp de 10 ani de la data cumpărării". Un prim aspect care demonstrează nevalabilitatea titlului opus de pârâți se referă la circumstanțele juridice în care acest "titlu" numit contract de vânzare-cumpărare s-a format și conturat, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Astfel, se susține că reglementările actului normativ sub imperiul căruia pârâta-cumpărătoare și-a constituit titlul de proprietate opus în speță, sunt exprese și limitativ reglementate și sunt coroborate cu dispozițiile H.G. nr. 20/1996 și H.G. nr. 11/1997 în privința condițiilor în care se permitea părților (chiriașul și reprezentantul statului, respectiv Primăria Municipiului București, prin mandatar) să încheie contract de vânzare-cumpărare asupra imobilelor ce intrau sub incidența Legii nr. 112/1995. În raport de situația de fapt existentă, titlul pârâtei s-a constituit prin fraudarea Legii nr. 112/1995, din conținutul actelor care au stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare rezultând elemente cu relevanță juridică asupra condițiilor juridice în care s-a perfectat titlul pârâtei.

Astfel, cererea de cumpărare a fost formulată la data de 23 aprilie 1996, înainte de expirarea termenului de 6 luni stipulat expres de legiuitor în beneficiul proprietarilor imobilelor, în art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995. La momentul 23 aprilie 1996 intimata nu avea dreptul legal de a formula o astfel de cerere de cumpărare a apartamentului, iar societatea mandatară nu avea dreptul de a o încuviința, astfel că titlul intimatei care s-a format în astfel de condiții, cu încălcarea și depășirea obiectului legii sub incidența căreia s-a constituit, nu poate fi menținut valabil și nici considerat preferabil față de titlul de proprietate opus de reclamanți.

Toate aceste aspecte sunt elemente asupra cărora instanța de apel avea obligația a le analiza, dispozițiile legale incidente în cauză și modalitatea juridică de constituire a dreptului de proprietate în patrimoniul părților reprezentând puncte de analiză în cadrul revendicării imobiliare în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ., nefiind relevant un capăt de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare (titlul de proprietate opus de una din părți). Cu privire la preferința titlului de proprietate, față de care instanța de apel a reținut incidența art. 45 alin. (1) și alin. (2) coroborat cu art. 18 din Legea nr. 10/2001, recurenții susțin că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., și nu pe cele ale Legii nr. 10/2001, iar preferabilitatea titlului conform dreptului comun este analizată în funcție de alte criterii.

Prin acordarea de eficacitate exclusiv reglementărilor cuprinse în art. 45 (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001, s-ar urmări nu numai menținerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu bună-credință, ci și preferabilitatea acestora față de titlul proprietarului deposedat de stat, astfel că acesta are dreptul doar la măsuri reparatorii în echivalent, în temeiul prevederilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Curtea Europeană a constatat și statuat ineficacitatea Fondului Proprietatea, precum și faptul că accesul oferit de legea specială este teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri juste.

Instanțele românești și Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că, în contextul legislației în vigoare în România, care reglementează revendicarea imobilelor și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a acestor bunuri terților de bună-credință, chiar anterioară oricărei recunoașteri de către o instanță judecătorească printr-o hotărâre definitivă a dreptului de proprietate, se analizează ca o privare de proprietate. O asemenea privare combinată cu lipsa unei despăgubiri este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Cauza Străin c. România, Porteanu c. România).

În ceea ce privește securitatea raporturilor juridice și a circuitului civil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în sensul că prin Convenție nu s-a impus statelor contractante obligația de a restitui bunurile confiscate, însă din moment ce un stat a luat această decizie, trebuie să o pună în aplicare în mod clar și coerent pentru a se evita insecuritatea juridică și a circuitului civil. Or, în speță, Primăria Municipiului București a emis Dispoziția nr. 4456 din 18 iulie 2005 prin care a dispus restituirea în natură a imobilului din C.D. nr. 133, dispoziție ce nu a fost pusă în aplicare. Deci, nerespectarea acestei dispoziții este o nerespectare a securității circuitului civil (Cauza Păduraru c. României, Ioan c. României).

Este eronată susținerea instanței judecătorești că acțiunea reclamanților privind restituirea imobilului nu poate fi admisă decât în situația în care, în mod cumulativ a fost desființat titlul statului și s-a anulat în mod irevocabil contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, din moment ce niciun text de lege nu condiționează admisibilitatea acțiunii în revendicare de acestea. A admite această susținere înseamnă a considera că acțiunea în revendicare nu își mai găsește aplicarea în practică și ar fi o simplă instituție de drept, lipsită de efectele sale avute în vedere de către legiuitor atunci când a reglementat-o, și anume apărarea dreptului de proprietate.

Mai susțin recurenții că o comparare de titluri nu trebuie să se facă între o eventuală hotărâre de retrocedare și contractul de vânzare-cumpărare, ci între titlul autorilor reclamanților, așa cum rezultă el din coroborarea tuturor actelor aflate la dosarul cauzei, și contractul de vânzare-cumpărare al pârâtei încheiat în baza Legii nr. 112/1995, întrucât ceea ce interesează este valabilitatea titlurilor autorilor reclamanților în raport de calitatea lor de proprietar sau neproprietar și momentul dobândirii imobilului. Invocând ca temei al recursului lor dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc.

civ., recurenții solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate, în sensul admiterii apelului, schimbarea în parte a Sentinței civile nr. 1522 din 13 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în sensul menținerii soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei L.A.O., iar pe fond, admiterea acțiunii în revendicare și obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul în litigiu. Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, care permit încadrarea în motivul de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: În raport de situația de fapt reținută, care nu mai poate fi reapreciată în recurs față de actuala configurație a dispozițiilor art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., curtea de apel a aplicat corect atât dispozițiile art. 480 C. civ., cât și pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea fiind conformă și Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

Prin acțiunea cu care au învestit instanța, reclamanții au solicitat, în temeiul art. 480, 481 C. civ., ca în urma comparării titlurilor de proprietate opuse de părți, să se dea prevalență titlului pe care îl dețin, care este cel al autorului, de la care statul ar fi preluat imobilul în mod abuziv, astfel că acesta este preferabil celui deținut de către pârâți, care ar fi lovit de nulitate pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/2005. În prezentul litigiu, chiar dacă s-ar aprecia că titlul statului ar fi nelegal, nu le-ar crea niciun folos reclamanților, întrucât acest lucru nu ar putea duce la admiterea acțiunii în revendicare, față de Decizia în interesul legii nr. 33/2008, prin care Înalta Curte a stabilit principiile aplicabile în soluționarea unei acțiuni în revendicare formulată pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Potrivit acestei decizii, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, iar într-un conflict între această lege și Convenția Europeană are prioritate aceasta din urmă, cu condiția să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. În aceste condiții, chiar dacă în prezentul litigiu s-ar constata nevalabilitatea titlului statului, nu s-ar putea dispune restituirea imobilului către reclamanți, întrucât s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate și securității raporturilor juridice, acesta fiind deținut de terțe persoane, ale căror titluri nu pot fi desființate.

Aceasta întrucât valabilitatea contractelor nu poate fi analizată în prezentul litigiu decât cu încălcarea dispozițiilor art. 45 alineatul final din Legea nr. 10/2001, care prevede un termen expres de formulare a unei asemenea acțiuni, care a expirat în anul 2002. În speță, numai pârâții sunt deținătorii unui "bun" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce confirmă legalitatea soluției pronunțate, în sensul respingerii acțiunii în revendicare. În Hotărârea-pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, Curtea a reținut că: "134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi.

Noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. 140. (...) existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Față de aceste considerente, se constată că, întrucât reclamanților nu li s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară dreptul la restituire a apartamentului solicitat în prezenta cauză, aceștia nu se pot prevala de existența unui "bun actual" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care să le dea dreptul să pretindă o analiză a ingerinței în lumina acestei norme și o restituire în natură a imobilului. Nu se poate reține că prin soluția pronunțată s-ar încălca dreptul de acces la justiție al reclamanților, întrucât acest drept nu echivalează cu o soluție favorabilă în demersul judiciar promovat de aceștia, ci presupune posibilitatea părților de a deduce judecății unei instanțe imparțiale și independente pretențiile lor și de a se bucura, în procesul astfel declanșat, de toate garanțiile procesuale oferite de lege, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat.

Față de susținerile recurenților potrivit cărora Legea nr. 10/2001 ar încălca, în abstract, dreptul lor de proprietate, reglementat de Primul Protocol adițional la Convenție, soluția oferită de acest act normativ fiind teoretică și iluzorie, trebuie subliniat că recunoașterea calității de proprietar a persoanei care pretinde această calitate trebuia realizată prin declanșarea procedurii prevăzute de legea specială, Legea nr. 112/1995 sau Legea nr. 10/2001, iar exercitarea atributelor specifice dreptului în discuție are loc, în mod corespunzător, după confirmarea dreptului respectiv, prin intermediul dispoziției administrative sau a hotărârii judecătorești pronunțate în acest sens.

Obținerea recunoașterii dreptului, pe cale administrativă sau judiciară, în favoarea unei persoane, este o condiție prealabilă firească exercițiului dreptului respectiv, nu numai în cazul dreptului de proprietate, ci al oricărui alt drept, pentru care, calitatea de titular este disputată de mai multe persoane. De asemenea, reglementarea de către legiuitor a condițiilor de exercitare a unui drept subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, ce trebuie să fie rezonabile, nu constituie o restrângere a exercițiului acestor drepturi, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea lor abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite.

Din acest punct de vedere, caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare, incontestabil, în raport de natura acțiunii și de caracterul perpetuu al dreptului ocrotit prin intermediul mijlocului procedural respectiv, nu permite, însă, obținerea bunului, în orice condiții, și indiferent de dreptul invocat de o altă persoană în legătură cu acest bun, ci devine operant în cazul în care, în raport de ansamblul legislației unui stat, inclusiv al documentelor internaționale, mijlocul procedural respectiv este permis pentru recunoașterea și valorificarea dreptului în discuție. În aplicarea Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii de către secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, acțiunea de față nu mai putea fi promovată cu succes de către reclamanți, în raport de absența oricărui demers anterior pentru constatarea nulității titlului translativ de proprietate al terțului cumpărător, în condițiile Legilor nr. 112/1995 și 10/2001.

Susținerea recurenților privind ineficiența "Fondului Proprietatea" interesează strict modalitățile de reparare prin echivalent, din perspectiva Legii nr. 247/2005, dar nu are relevanță în prezenta cauză. Reclamanții au invocat și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, dar fără a preciza în ce constă încălcarea acestuia, din perspectiva soluției pronunțate de instanțele de fond și argumentele pentru care, în absența recunoașterii judiciare a dreptului de proprietate, pentru imobilul în litigiu, acesta se bucură de un bun actual, în sensul Convenției. Astfel, art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează, în substanță, dreptul de proprietate, dar nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun, în temeiul dispoziției menționate.

De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce au trecut în proprietatea lor, anterior ratificării Convenției, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere, în ceea ce privește politica lor economică și socială în această materie. Statul Român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, iar una dintre condițiile acordării unei astfel de reparații a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptățită să redobândească bunul preluat, să formuleze cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, să formuleze notificare conform Legii nr. 10/2001, în termen de un an de la data intrării sale în vigoare și să atace actul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între stat și terțul cumpărător, cu o acțiune în nulitate.

Reclamanții nu au atacat actul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între stat și terțul cumpărător. Neprocedând în sensul celor stipulate prin legea specială pentru recuperarea bunului, reclamanții au pierdut dreptul de a-l obține prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun, introdusă abia în anul 2008. Ca atare, soluția instanței de apel este în deplină concordanță și cu principiul stabilității raporturilor juridice, aspect fundamental al preeminenței dreptului, ca element de patrimoniu comun al statelor contractante, astfel cum este definit în Preambulul Convenției.

În ce privește susținerile recurenților privind necondiționarea, potrivit legii speciale, a restituirii în natură a apartamentelor către foștii proprietari sau moștenitorii lor, de anularea sau constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți, și acestea sunt nefondate față de dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții aveau posibilitatea să atace în justiție contractul de vânzare-cumpărare, respectiv să solicite constatarea nulității acestuia, în interiorul termenului special de prescripție de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen care a fost prelungit succesiv.

Or, reclamanții nu au acționat în acest sens și nici nu au oferit o explicație a motivului pentru care au rămas în pasivitate față de posibilitatea pe care le-o oferea legea specială de reparație, aceea de a solicita anularea contractului și, în cazul obținerii unei soluții favorabile, de a primi în natură imobilul. Recurenții au invocat și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă nu au formulat critici care să poată fi încadrate în acest motiv de nelegalitate. Acestea sunt considerentele pentru care decizia curții de apel apare ca fiind legală și pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.C.I. și M.M.F. împotriva Deciziei civile nr. 591 A din 14 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 septembrie 2012. Procesat de GGC - AZ