ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5314/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5314/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 18 iunie 2008, reclamanții

M.C.I., M.M.F., S.G.N.A. și I.M.C. au chemat în judecată pe pârâta L.A.O.,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pe pârâtă să

le lase, în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2 situat

în București, str. C.D., sector 1, compus din două camere, vestibul, baie,

bucătărie, camere serviciu, culoare, cămară, wc serviciu, două debarale, boxă,

balcon, în suprafață utilă de 69,72 mp, reprezentând o cotă indiviză de 7,052%

din imobil și terenul aferent în suprafață de 13,17 mp.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că sunt proprietarii întregului imobil de la adresa

sus-menționată, compus din subsol, trei etaje și mansardă, conform

testamentului din 19 martie 1932 lăsat de autorul lor - M.L. și

Procesului-verbal de intabulare în Cartea funciară nr. AA/1940, pe care,

potrivit succesiunilor care au urmat, l-au moștenit, în baza următoarelor

înscrisuri: Jurnalul din 2 noiembrie 1936, Certificatele de moștenitor nr.

BB/2001 și nr. CC/2001, DD/2001, EE/2001 și FF/2001 emise de Biroul Notarului

Public "B.N.", Certificatul de moștenitor din 10 noiembrie 1971 emis

de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București.

Imobilul a fost

preluat la stat prin naționalizare potrivit Decretului nr. 92/1950, la poziția

nr. 4393 - anexa pe București, pe numele L.E., cu încălcarea art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului pe care

România a ratificat-o, care sancționează lipsirea de proprietate cu încălcarea

dreptului oricărei persoane la respectarea bunurilor sale, în condițiile

nerespectării legii și a principiilor dreptului internațional.

Mai susțin

reclamanții că recunoașterea nevalabilității titlului afirmat de stat asupra

imobilului și a necesității restabilirii unei situări de legalitate prin

restituirea acestuia către adevăratul proprietar, în speță moștenitorilor

familiei L., constă chiar în Dispoziția de retrocedare a bunului către

reclamanți, nr. 4456 din 18 iulie 2005, emisă de Primăria Municipiului

București în baza Legii nr. 10/2001 și în Procesul-verbal de punere în posesie

nr. 15785 din 10 august 2005 - mai puțin spațiile din imobil ce au făcut

obiectul vânzare-cumpărare către chiriași în baza Legii nr. 112/1995, astfel

cum este și cazul apartamentului nr. 2 de la etajul 1, vândut pârâtei L.A.O.,

conform Contractului de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1996 de către

Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA.

În revendicarea

formulată, s-a solicitat a se compara titlurile părților.

Astfel, s-a solicitat

a se constata, pe de o parte, că titlul reclamanților este cel valabil,

comparativ cu cel al pârâtei, și preferabil, constând în acte de proprietate

transcrise și opozabile terților, prin care pot fi exercitate toate atributele

dreptului de proprietate (drept absolut) recunoscut de art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și jurisprudenței în materie.

Pe de altă parte, s-a

arătat că titlul pârâtei provine de la un neproprietar, statul, care nu putea

înstrăina mai multe drepturi decât avea, potrivit principiului de drept

"nemo plus juri ad allium transfere potest, quam et ipse habet", la

momentul din 23 aprilie 1996, pârâta neavând dreptul legal de a formula, în

sensul prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 o cerere de cumpărare a

apartamentului, iar societatea mandatară nu avea dreptul de a o încuviința,

întrucât imobilul nu era supus vânzării, încadrându-se în art. 1 din Legea nr.

112/1995 și art. 1 pct. 3 din H.G. nr. 20/1996 - vânzarea-cumpărarea

efectuându-se în fraudarea legii.

În drept s-au invocat

prevederile art. 480 - 481 C. civ., Legea nr. 112/1995, H.G. nr. 20/1996, H.G.

nr. 11/1997 și Legea nr. 213/1998.

La data de 23

septembrie 2008, pârâta L.A.O. a solicitat să se constate că nu mai are

calitate procesuală în cauză, întrucât după expirarea termenului de zece ani

prevăzut de Legea nr. 112/1995, ea a vândut apartamentul în litigiu,

cumpărătoarei S.C.A. potrivit Contractului de vânzare-cumpărare din 2 octombrie

2006 la Biroul Notarului Public "D.M.D.".

Reclamanții au depus

la dosar la data de 25 septembrie 2008, Contractul de vânzare-cumpărare de

drepturi litigioase autentificat la Biroul Notarilor Publici Asociația

"C.E., C.N.D. și S.M.Ș." din 21 iulie 2008 prin care, M.C.I. și

M.M.F. se substituie în drepturile reclamanților în cauză, I.M.C. și S.G.N.A.,

în cote egale, cu privire la cotele indivize ideale de câte 1/6 din imobilul în

litigiu.

La data de 23

octombrie 2009, reclamanții M.C.I. și M.M.F. au depus o cerere precizatoare de

acțiune privind modificarea cadrului procesual în privința părților, prin

introducerea în cauză, alături de pârâta L.A.O. și a lui S.C.A. și S.S. în

calitate de subdobânditori ai apartamentului în litigiu, care justifică, la

rândul lor, calitate procesuală activă, în urma contractului de vânzare de

drepturi litigioase depus la dosar.

Pârâta S.C.A. a depus

întâmpinare la dosar prin care a invocat excepțiile lipsei de competență

materială de soluționare a cauzei de către judecătorie, imobilul având o

valoare de peste 500.000 RON, precum și excepția lipsei calității procesuale

active a reclamanților, care nu dețin un titlu de proprietate.

În plus, s-a încălcat

și principiul unanimității, în procesul de revendicare, reclamanții nefăcând

dovada că cele două persoane menționate în procesul-verbal de Carte funciară

provizorie sunt moștenitoarele lui M.L., decedat în 1936, contradicții grave pe

linia succesiunilor existând în certificatele de moștenitor întocmite la Biroul

Notarului Public "B.N.", atunci când, la epoci diferite, avem de-a

face cu moștenitori diferiți ai aceluiași de cujus.

Pârâta S.C.A. a depus

Sentința civilă nr. 786 din 10 iunie 2008, irevocabilă, prin care s-a pronunțat

divorțul său de S.S., luându-se act de tranzacția pe partaj, în sensul

atribuirii apartamentului nr. 2 în litigiu, între alte bunuri, sus-numitei, în

deplina sa proprietate, și o Declarație autentificată din 2 octombrie 2008 la

Biroul Notarului Public "S.T." a celor doi foști soți privind acordul

lor privind radierea sultei din Cărțile funciare, datorate, inclusiv pentru

imobilul în litigiu.

S-au mai depus și o

serie de sentințe de revendicare (unele irevocabile) prin care s-a respins

acțiunea reclamanților M., față de alte persoane fizice, cumpărătoare în

temeiul Legii nr. 112/1995, pentru lipsa de calitate procesuală activă, precum

și un raport de expertiză tehnică extrajudiciară de evaluare a unui apartament

(nr. 5) similar din imobil.

În cauză s-a

administrat o expertiză tehnică imobiliară care a evaluat apartamentul nr. 2 în

litigiu, la suma de 140.702 euro.

Prin Sentința civilă

nr. 4155 din 11 martie 2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București,

în Dosarul nr. 10116/299/2008, s-a admis excepția necompetenței materiale a

instanței și s-a declinat competența de soluționare a cauzei - raportat la

valoarea litigiului de peste 500.000 RON, conform art. 2 pct. b C. proc. civ.,

în baza art. 159 alin. (2) C. proc. civ., în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost

înregistrată - după declinare - la Tribunalul București, secția a III-a civilă,

sub nr. 26445/3/2010.

Prin Sentința civilă

nr. 1522 din 13 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a

III-a civilă, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului S.S., s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei

L.A.O. și s-a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamanții M.C.I.,

M.M.F., S.G.N.A. și I.M.C., în contradictoriu cu pârâții S.C.A. și S.S., ca

neîntemeiată.

Pentru a se pronunța

astfel, Tribunalul București a reținut următoarele considerente:

Asupra excepției

lipsei calității procesuale active a reclamanților, tribunalul a reținut că

M.C.I. și M.M.F. sunt moștenitorii lui L.I. conform Certificatului de

moștenitor din 17 iulie 2001 eliberat de Biroul Notarului Public

"B.N.", decedată la 12 octombrie 2000, la rândul său moștenitoare a

lui L.E., decedat la 11 aprilie 1970, conform Certificatului de moștenitor din

17 iulie 2001; conform Certificatului de moștenitor din 17 iulie 2001, L.E. a

fost unicul moștenitor al lui L.L., decedată la 10 octombrie 1965.

Procesul-verbal nr.

AA/1940 încheiat de Comisia pentru înființarea Cărților funciare din București

privind imobilul situat în C.D. nr. 133, compus din teren în suprafață de 388

mp și construcție cu trei etaje coroborat cu Dosarul de succesiune nr.

8133/1936 al Tribunalului Ilfov, dar și cu anexa la Decretul nr. 92/1950, în

care autorul reclamanților figurează cu nouă apartamente preluate în

proprietatea statului creează prezumția de proprietate în favoarea persoanei de

la care a fost preluat apartamentul (art. 24 din Legea nr. 10/2001).

În ceea ce privește

regula unanimității conform căreia toți coproprietarii unui bun revendicat

trebuie să acționeze în vederea restituirii bunului s-a constatat că aceasta a

fost respectată.

Astfel, reclamanții

S.G.N.A. și I.M.C. sunt descendenții lui L.M.V., conform Certificatului de

moștenitor nr. GG/1971 decedată la 25 aprilie 1971 și care, la rândul său, a

moștenit conform Certificatului de moștenitor din 25 noiembrie 1964 pe L.S.M.M.

Acestea două sunt

soția supraviețuitoare și respectiv fiica lui L.M.C. decedat la 3 noiembrie

1962 în conformitate cu Certificatul de moștenitor din 17 iulie 2001.

Ulterior, decedând

L.M.V. rămân ca moștenitori I.C. și S.G.N.A. conform Certificatului de

moștenitor nr. GG/1971.

I.C. a decedat la 6

decembrie 1978, fiind moștenit de I.A. conform Certificatului de moștenitor nr.

HH/1979. Decedând și I.A. au rămas ca moștenitori I.M. și I.M.C., conform

Certificatului de moștenitor nr. II/1987. În fine, la decesul lui I.M. a rămas

ca unic moștenitor I.M.C., conform Certificatului de moștenitor din 20 aprilie

2000.

În ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei L.A.O., s-a constatat a

fi fondată, întrucât la data introducerii acțiunii, aceasta nu se mai afla în

posesia și proprietatea apartamentului în litigiu, înstrăinat prin Contractul

din 2 octombrie 2006 către S.S. și S.C.A., astfel că acțiunea a fost respinsă

ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.S. s-a reținut că

actul de partaj încheiat cu pârâta S.C.A. nu produce efecte față de terți, câtă

vreme nu s-a făcut dovada intabulării dreptului în Cartea Funciară.

Comparând titlul de

proprietate al reclamanților cu titlul pârâților, tribunalul a constatat că

titlul pârâtei L.A.O. nu a fost desființat.

Pârâții S.S. și

S.C.A. sunt subdodânditorii cu titlu oneros în favoarea cărora operează

prezumția de bună-credință.

Reclamanții nu au

solicitat prin cererea precizatoare, constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între Municipiul

București și L.A.O. și nici a actului subsecvent încheiat cu pârâții S.S. și

S.C.A.

Or, câtă vreme

aceștia nu au solicitat și obținut anularea titlului pârâților, nu pot invoca

în susținerea acțiunii inexistența sau ineficacitatea titlului pârâților.

Împotriva sentinței

tribunalului au declarat apel reclamanții M.C.I. și M.M.F., precum și pârâta

S.C.A.

Prin Decizia nr. 591

A din 14 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, în majoritate, a respins apelul formulat

reclamanții M.C.I. și M.M.F., a respins apelul incident formulat de pârâta

S.C.A., a admis apelul principal declarat de pârâta S.C.A., a schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea în revendicare formulată față

de pârâtul S.S., pentru lipsă de calitate procesuală pasivă, menținând

celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În motivarea soluției

sale, curtea de apel a reținut următoarele considerente:

Privitor la apelul

reclamanților, critica vizând greșita respingere a excepției lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei-cumpărătoare, chiriașe în contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, L.A.O., Curtea a

apreciat că nu este fondată, în condițiile în care aceasta a înstrăinat bunul

soților S., după zece ani prevăzuți de art. 9 din Legea nr. 112/1995, aceștia

subrogându-se în drepturile și obligațiile vânzătoarei lor, inclusiv în toate

apărările pe care acesta le putea opune reclamanților, cu privire la titlul

vânzătoarei, care a stat la baza înstrăinării din 2006 către soții S.

Or, la data sesizării

instanței - 18 iunie 2008, proprietatea bunului în litigiu se transmisese deja

către pârâții S. prin Contractul autentic de vânzare-cumpărare din 2 octombrie

2006 la Biroul Notarului Public "D.M.D.".

Totodată, s-a

apreciat ca fiind nefondate și criticile din apelul reclamanților vizând

greșita respingere a acțiunii în revendicare.

În speță, titlul

autorului reclamanților, constând într-o autorizație de construcție, unită cu

testamentul lăsat de autorul M.L., soției și celor doi fii ai săi, în temeiul

căruia s-a efectuat pe numele moștenitorilor, înscrierea în procesul-verbal de

Carte funciară din anul 1940 - bunul fiind preluat apoi în baza Decretului nr.

92/1950 în proprietatea statului, pe numele L.E., nu a fost recunoscut în

prealabil printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă și anterioară vânzării

bunului în litigiu, astfel încât, într-o comparare a titlurilor părților, să se

poată da câștig de cauză reclamanților-moștenitori.

Aceștia sunt, în

schimb, deținătorii unui titlu administrativ de recunoaștere a dreptului lor de

proprietate asupra întregului imobil, constând în Dispoziția Primăriei

Municipiului București nr. 4456 din 18 iulie 2005 și Procesul-verbal de punere

în posesie nr. 15785 din 10 august 2005, prin care s-a dispus restituirea în

natură a imobilului, mai puțin spațiile vândute în baza Legii nr. 112/1995 cu

terenul aferent - astfel cum este cazul și al apartamentului nr. 2 în cauză,

pentru care reclamanții aveau deschisă calea acordării de măsuri reparatorii în

echivalent potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, inclusiv prin

formularea unei contestații în instanță.

Dispoziția Primăriei

Municipiului București recunoaște dreptul reclamanților și calitatea lor de

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, pentru dreptul de proprietate

transmis către cumpărătoarea-chiriașă L.A.O., care a cumpărat apartamentul nr.

2, cu deplina respectare a Legii nr. 112/1995.

Nu a fost primită

nici susținerea reclamanților potrivit căreia actul juridic s-a încheiat în

fraudarea intereselor lor, cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, H.G. nr.

20/1996 și H.G. nr. 11/1997, în condițiile în care nu au atacat în termenul

legal de prescripție de un an prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, prorogat apoi, succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr.

145/2001, încă șase luni, Contractul de vânzare-cumpărare al

chiriașei-cumpărătoare nr. JJ/1996, titlul acesteia consolidându-se ca un titlu

valabil de proprietate, el constituind un "bun" efectiv și actual, în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, transmis mai departe cu aceste atribute, noilor cumpărători

prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. KK/2006 la Biroul

Notarului Public "D.M.D.", în favoarea cumpărătorilor S., care-l pot

opune cu succes ca titlu valabil, neatacat, moștenitorilor foștilor

proprietari, inclusiv în considerarea principiilor securității raporturilor

civile și a siguranței circuitului civil, cu consecința păstrării bunului de

către noii dobânditori.

Reclamanții au

dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile art. 18 lit. c) și

celelalte prevederi ale Legii speciale nr. 10/2001, de care ei au și uzat,

fiind emisă Decizia Primăriei Municipiului București nr. 4456/2005 împotriva

căreia se putea formula contestație în instanță, în condițiile legii.

În lipsa neatacării

în termenul legal de prescripție prevăzut de legea specială a titlului

cumpărătoarei-chiriașe, nu au fost primite criticile reclamanților de a

reanaliza titlul astfel consolidat sub aspectul fraudei, bunei-credințe, lipsei

obiectului etc., pe calea comparării cu vechiul titlu al autorului

moștenitorilor-reclamanți, spre a se putea obține bunul în natură, inclusiv de

la noii dobânditori, pârâții S., respectiv pârâta S.C.A.

S-a apreciat că

soluția primei instanțe privind respingerea ca neîntemeiată a acțiunii în

revendicare este temeinică și legală, ea este în acord cu respectarea

principiului stabilității raporturilor civile și asigurarea securității

circuitului civil, statuate și în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție pronunțată într-un recurs în interesul legii, în scopul

unificării practicii judiciare în materie, dar și statuate în mod constant în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în Hotărârea -

pilot Athanasiu ș.a. contra României.

Într-adevăr,

buna-credință nu valorează, proprietate, dar salvează contractul încheiat în

baza Legii nr. 112/1995 de la o eventuală nulitate, buna-credință fiind

prezumată potrivit art. 1899 C. civ., neputând fi pusă la îndoială după

expirarea termenului de prescripție special prevăzut pentru atacarea actului

juridic al cumpărătorului-chiriaș - de care reclamanții nu au uzat, dimpotrivă

într-o comparare de titluri, având drept scop, retrocedarea în natură de către

noii subdobânditori ai bunului, titularilor acțiunii în revendicare.

În practica sa în

materie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de fiecare dată, că

trebuie păstrat un just echilibru între interesul general al comunității și

imperativele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale omului.

În cauza Pincova

& Pinc contra Cehiei, în cauza Athanasiu ș.a. contra României, Curtea

Europeană a arătat că diminuarea vechilor atingeri constând în prejudiciile

create în trecut, vechilor proprietari, nu trebuie să creeze noi prejudicii,

disproporționate și că legislația internă trebuie să permită să se ia în

considerare circumstanțele sociale ale fiecărei spețe, astfel încât, persoanele

care și-au dobândit bunurile cu bună-credință, să nu fie puse în situația de a

suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut, aceste

bunuri.

Privitor la apelul

principal formulat de pârâta S.C.A., Curtea a constatat că el este fondat,

având în vedere intabularea dreptului de proprietate în Cartea funciară, în

urma partajului de bunuri comune cu fostul soț S.S., prin Încheierea nr. 130942

din 5 februarie 2010, încheiere ce era deja emisă la data pronunțării sentinței

apelate, justificând admiterea potrivit art. 296 C. proc. civ. și modificarea

parțială a sentinței, în sensul solicitat.

În ceea ce privește

apelul incident al pârâtei S.C.A., vizând lipsa de calitate procesuală activă a

reclamanților, acesta s-a considerat a fi nefondat, având în vedere, pe de o

parte, procesul-verbal de Carte funciară din 1940, testamentul instituit de

autorul M.L. și adresa Primăriei Municipiului București privind eliberarea

autorizației de construire emis de către Sectorul I Galben în anul 1942 și

relațiilor de la Direcția de Taxe și Impozite Sector 1 care atestă în

evidențele anilor 1942 - 1948 pe cei doi moștenitori ai autorului, cu rol

fiscal.

De altfel,

recunoașterea dreptului de proprietate în persoana reclamanților este făcută cu

privire la întregul imobil, inclusiv pentru apartamentul nr. 2 în cauză, prin

titlul administrativ constând în Dispoziția nr. 4456/2005 emisă de Primăria

Municipiului București în baza Legii nr. 10/2001, pentru imposibilitatea

restituirii în natură a spațiilor vândute, reclamanții având dreptul la măsuri

reparatorii în echivalent în beneficiul persoanei îndreptățite, în condițiile

legii speciale.

Dispoziția

sus-menționată nu a fost anulată.

Existența unor erori

strecurate în certificatele emise pentru succesiunile care au avut loc după

decesul autorului - proprietar M.L. în 1936, nu prezintă relevanță, față de

recunoașterea drepturilor efectuate în baza Legii nr. 10/2001, prin Dispoziția

Primăriei Municipiului București nr. 4456/2005, având în vedere totodată și faptul

că certificatele de moștenitor nu au fost anulate, producându-și pe deplin

efectele.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții M.C.I. și M.M.F., care au formulat

următoarele critici:

Referitor la primul

considerent pe care instanța de apel îl susține în cadrul soluției de

respingere a apelului promovat de reclamanți, respectiv condiționarea

promovării unei acțiuni având ca obiect dedus judecății revendicarea imobiliară

întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., recurenții susțin că nu

poate fi menținut ca și valabil din punct juridic, întrucât imobilul a făcut

obiectul unei preluări abuzive, în baza unui act normativ calificat apriori

nelegal și în contradicție cu toate normele de drept în vigoare.

Astfel, deși

învestită cu o cerere în revendicare imobiliară purtând asupra unui bun imobil

al cărui drept de proprietate a fost constituit în patrimoniul autorilor

reclamanților, supus măsurii naționalizării prevăzută într-un act normativ

neconstituțional (Decretul-lege nr. 92/1950, la poziția 4393 - anexa de

București) cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Drepturilor

Omului, pe numele L.E., ce justifica la vremea respectivă calitatea de

intelectual profesionist reglementată expres în cuprinsul art. 2 din decret, a

fi exceptată de la aplicarea măsurii, aspecte de critică și analiză ce au fost

supuse atenției instanțelor judecătorești prin cererea de chemare în judecată,

instanța de apel a apreciat în mod greșit necesitatea existenței și obținerii

în favoarea proprietarilor deposedați a unei hotărâri judecătorești prin care

să fie recunoscută valabilitatea titlului de proprietate al acestora.

Condițiile și

limitele cărora trebuie să se supună instanțele de judecată în cadrul analizei

cererii în revendicare imobiliară întemeiată pe prevederile art. 480 - 481 C.

civ. sunt edictate de principiul comparării a două titluri de proprietate, în

speță, titlurile care trebuie comparate provin de la autori diferiți

impunându-se analiza elementelor definitorii ale celor două titluri prin prisma

modalităților juridice care au stat la baza formării lor, iar nu în raport de

buna-credință a părților la momentul perfectării actului și/sau sub condiția

formulării unei cereri în constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 și în special nu în

raport sau/și condiționat de existența unui termen de prescripție instituit de

o normă specială care are ca și finalitate transformarea unui drept real

într-un drept de creanță față de reprezentații statului, iar nu recuperarea în

natură a bunului imobil.

Susțin recurenții că

elementele ce se impun a fi analizate în speța de față, care definesc și

conferă preferabilitate titlului lor în fața titlului opus de intimați, constă

în împrejurarea în care s-a produs deposedarea adevăratului proprietar -

autorul recurenților.

Același aspect

trebuie să fie avut în vedere și trebuie să fie punctul de plecare și în

aprecierea valabilității titlului intimatei, iar nu buna-credință a acesteia.

În virtutea principiului

comparării a două titluri de proprietate care emană de la autori diferiți,

instanțele judecătorești au obligația de a analiza condițiile în care s-a

constituit dreptul real în patrimoniul autorilor părților ce opun preluarea lui

și formarea titlului de proprietate, și dacă faptul juridic prin care s-a

realizat transferul dreptului real a respectat normele legale în vigoare la

momentului operării transferului.

Referitor la primul

aspect, al constituirii dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor, de

la care părțile afirmă preluarea, recurenții susțin că titlul lor constă

într-un contract de vânzare-cumpărare, transcris și opozabil terților, prin

care pot să își exercite toate atributele dreptului de proprietate, pe care le

conferă legea.

În ceea ce privește

transferul dreptului real către stat, în baza Decretului nr. 92/1950 și apoi,

către pârâta persoană fizică, criticile și argumentele recurenților în

susținerea nevalabilității acestuia vizează nerespectarea dispozițiilor

imperative cuprinse în Decretul-lege nr. 92/1950 prin încălcarea art. 1 și 2

din lege, neconstituționalitatea acestui act normativ în raport de Constituția

din 1948 și de actele normative internaționale care garantează și protejează

dreptul de proprietate.

În privința

titlurilor opuse de pârâți, reiese în mod evident că transferul dreptului de

proprietate s-a făcut de la un detentor precar, iar nu de la adevăratul

proprietar și mai ales, că vânzarea în temeiul legii speciale nu putea opera în

mod valabil.

Nefiind proprietarul

bunului, statul nu putea înstrăina ceea ce nu-i aparținea, calitatea de

detentor precar a statului fiind confirmată de art. 9 alin. (8) din Legea nr.

112/1995, care prevede că: "apartamentele dobândite în condițiile alin.

(1) nu pot fi înstrăinate timp de 10 ani de la data cumpărării".

Un prim aspect care

demonstrează nevalabilitatea titlului opus de pârâți se referă la

circumstanțele juridice în care acest "titlu" numit contract de

vânzare-cumpărare s-a format și conturat, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Astfel, se susține că

reglementările actului normativ sub imperiul căruia pârâta-cumpărătoare și-a

constituit titlul de proprietate opus în speță, sunt exprese și limitativ

reglementate și sunt coroborate cu dispozițiile H.G. nr. 20/1996 și H.G. nr.

11/1997 în privința condițiilor în care se permitea părților (chiriașul și

reprezentantul statului, respectiv Primăria Municipiului București, prin

mandatar) să încheie contract de vânzare-cumpărare asupra imobilelor ce intrau

sub incidența Legii nr. 112/1995.

În raport de situația

de fapt existentă, titlul pârâtei s-a constituit prin fraudarea Legii nr.

112/1995, din conținutul actelor care au stat la baza încheierii contractului

de vânzare-cumpărare rezultând elemente cu relevanță juridică asupra

condițiilor juridice în care s-a perfectat titlul pârâtei.

Astfel, cererea de

cumpărare a fost formulată la data de 23 aprilie 1996, înainte de expirarea

termenului de 6 luni stipulat expres de legiuitor în beneficiul proprietarilor

imobilelor, în art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995.

La momentul 23

aprilie 1996 intimata nu avea dreptul legal de a formula o astfel de cerere de

cumpărare a apartamentului, iar societatea mandatară nu avea dreptul de a o

încuviința, astfel că titlul intimatei care s-a format în astfel de condiții,

cu încălcarea și depășirea obiectului legii sub incidența căreia s-a

constituit, nu poate fi menținut valabil și nici considerat preferabil față de

titlul de proprietate opus de reclamanți.

Toate aceste aspecte

sunt elemente asupra cărora instanța de apel avea obligația a le analiza,

dispozițiile legale incidente în cauză și modalitatea juridică de constituire a

dreptului de proprietate în patrimoniul părților reprezentând puncte de analiză

în cadrul revendicării imobiliare în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ.,

nefiind relevant un capăt de cerere privind constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare (titlul de proprietate opus de una din

părți).

Cu privire la

preferința titlului de proprietate, față de care instanța de apel a reținut

incidența art. 45 alin. (1) și alin. (2) coroborat cu art. 18 din Legea nr.

10/2001, recurenții susțin că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 480 C. civ., și nu pe cele ale Legii nr. 10/2001, iar

preferabilitatea titlului conform dreptului comun este analizată în funcție de

alte criterii.

Prin acordarea de

eficacitate exclusiv reglementărilor cuprinse în art. 45 (fost art. 46) din

Legea nr. 10/2001, s-ar urmări nu numai menținerea contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate cu bună-credință, ci și preferabilitatea acestora

față de titlul proprietarului deposedat de stat, astfel că acesta are dreptul

doar la măsuri reparatorii în echivalent, în temeiul prevederilor art. 18 lit.

c) din Legea nr. 10/2001.

Curtea Europeană a

constatat și statuat ineficacitatea Fondului Proprietatea, precum și faptul că

accesul oferit de legea specială este teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură

să conducă la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri juste.

Instanțele românești și

Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că, în contextul legislației în

vigoare în România, care reglementează revendicarea imobilelor și restituirea

bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a acestor

bunuri terților de bună-credință, chiar anterioară oricărei recunoașteri de

către o instanță judecătorească printr-o hotărâre definitivă a dreptului de

proprietate, se analizează ca o privare de proprietate.

O asemenea privare

combinată cu lipsa unei despăgubiri este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenție (Cauza Străin c. România, Porteanu c. România).

În ceea ce privește

securitatea raporturilor juridice și a circuitului civil, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului s-a pronunțat în sensul că prin Convenție nu s-a impus

statelor contractante obligația de a restitui bunurile confiscate, însă din

moment ce un stat a luat această decizie, trebuie să o pună în aplicare în mod

clar și coerent pentru a se evita insecuritatea juridică și a circuitului

civil.

Or, în speță,

Primăria Municipiului București a emis Dispoziția nr. 4456 din 18 iulie 2005

prin care a dispus restituirea în natură a imobilului din C.D. nr. 133,

dispoziție ce nu a fost pusă în aplicare. Deci, nerespectarea acestei

dispoziții este o nerespectare a securității circuitului civil (Cauza Păduraru

c. României, Ioan c. României).

Este eronată

susținerea instanței judecătorești că acțiunea reclamanților privind

restituirea imobilului nu poate fi admisă decât în situația în care, în mod

cumulativ a fost desființat titlul statului și s-a anulat în mod irevocabil

contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, din moment

ce niciun text de lege nu condiționează admisibilitatea acțiunii în revendicare

de acestea.

A admite această

susținere înseamnă a considera că acțiunea în revendicare nu își mai găsește

aplicarea în practică și ar fi o simplă instituție de drept, lipsită de

efectele sale avute în vedere de către legiuitor atunci când a reglementat-o,

și anume apărarea dreptului de proprietate.

Mai susțin recurenții

că o comparare de titluri nu trebuie să se facă între o eventuală hotărâre de

retrocedare și contractul de vânzare-cumpărare, ci între titlul autorilor

reclamanților, așa cum rezultă el din coroborarea tuturor actelor aflate la

dosarul cauzei, și contractul de vânzare-cumpărare al pârâtei încheiat în baza

Legii nr. 112/1995, întrucât ceea ce interesează este valabilitatea titlurilor

autorilor reclamanților în raport de calitatea lor de proprietar sau

neproprietar și momentul dobândirii imobilului.

Invocând ca temei al

recursului lor dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., recurenții

solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate, în sensul

admiterii apelului, schimbarea în parte a Sentinței civile nr. 1522 din 13

octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în

sensul menținerii soluției de respingere a excepției lipsei calității

procesuale active a reclamanților, respingerea excepției lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei L.A.O., iar pe fond, admiterea acțiunii în

revendicare și obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și

liniștită posesie apartamentul în litigiu.

Verificând

legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, care permit încadrarea

în motivul de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins,

pentru următoarele considerente:

În raport de situația

de fapt reținută, care nu mai poate fi reapreciată în recurs față de actuala

configurație a dispozițiilor art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., curtea de apel

a aplicat corect atât dispozițiile art. 480 C. civ., cât și pe cele ale art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

hotărârea fiind conformă și Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secțiile unite.

Prin acțiunea cu care

au învestit instanța, reclamanții au solicitat, în temeiul art. 480, 481 C.

civ., ca în urma comparării titlurilor de proprietate opuse de părți, să se dea

prevalență titlului pe care îl dețin, care este cel al autorului, de la care

statul ar fi preluat imobilul în mod abuziv, astfel că acesta este preferabil

celui deținut de către pârâți, care ar fi lovit de nulitate pentru

nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/2005.

În prezentul litigiu,

chiar dacă s-ar aprecia că titlul statului ar fi nelegal, nu le-ar crea niciun

folos reclamanților, întrucât acest lucru nu ar putea duce la admiterea

acțiunii în revendicare, față de Decizia în interesul legii nr. 33/2008, prin

care Înalta Curte a stabilit principiile aplicabile în soluționarea unei

acțiuni în revendicare formulată pe calea dreptului comun după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

Potrivit acestei

decizii, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în

favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant,

chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, iar într-un

conflict între această lege și Convenția Europeană are prioritate aceasta din

urmă, cu condiția să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate sau

securității raporturilor juridice.

În aceste condiții,

chiar dacă în prezentul litigiu s-ar constata nevalabilitatea titlului

statului, nu s-ar putea dispune restituirea imobilului către reclamanți,

întrucât s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate și securității

raporturilor juridice, acesta fiind deținut de terțe persoane, ale căror

titluri nu pot fi desființate.

Aceasta întrucât valabilitatea

contractelor nu poate fi analizată în prezentul litigiu decât cu încălcarea

dispozițiilor art. 45 alineatul final din Legea nr. 10/2001, care prevede un

termen expres de formulare a unei asemenea acțiuni, care a expirat în anul

2002.

În speță, numai

pârâții sunt deținătorii unui "bun" în sensul art. 1 al Protocolului

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce confirmă

legalitatea soluției pronunțate, în sensul respingerii acțiunii în revendicare.

În Hotărârea-pilot

pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010,

publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, Curtea a reținut că:

"134. (...) un

reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile"

sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea "bunuri" poate cuprinde

atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe,

în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță

legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui

dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au

recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii

ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul

administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în

dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat

al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Față de aceste

considerente, se constată că, întrucât reclamanților nu li s-a recunoscut

printr-o hotărâre judecătorească anterioară dreptul la restituire a

apartamentului solicitat în prezenta cauză, aceștia nu se pot prevala de

existența unui "bun actual" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care să le dea dreptul

să pretindă o analiză a ingerinței în lumina acestei norme și o restituire în

natură a imobilului.

Nu se poate reține că

prin soluția pronunțată s-ar încălca dreptul de acces la justiție al

reclamanților, întrucât acest drept nu echivalează cu o soluție favorabilă în

demersul judiciar promovat de aceștia, ci presupune posibilitatea părților de a

deduce judecății unei instanțe imparțiale și independente pretențiile lor și de

a se bucura, în procesul astfel declanșat, de toate garanțiile procesuale

oferite de lege, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat.

Față de susținerile

recurenților potrivit cărora Legea nr. 10/2001 ar încălca, în abstract, dreptul

lor de proprietate, reglementat de Primul Protocol adițional la Convenție,

soluția oferită de acest act normativ fiind teoretică și iluzorie, trebuie

subliniat că recunoașterea calității de proprietar a persoanei care pretinde

această calitate trebuia realizată prin declanșarea procedurii prevăzute de

legea specială, Legea nr. 112/1995 sau Legea nr. 10/2001, iar exercitarea

atributelor specifice dreptului în discuție are loc, în mod corespunzător, după

confirmarea dreptului respectiv, prin intermediul dispoziției administrative

sau a hotărârii judecătorești pronunțate în acest sens.

Obținerea

recunoașterii dreptului, pe cale administrativă sau judiciară, în favoarea unei

persoane, este o condiție prealabilă firească exercițiului dreptului respectiv,

nu numai în cazul dreptului de proprietate, ci al oricărui alt drept, pentru

care, calitatea de titular este disputată de mai multe persoane.

De asemenea,

reglementarea de către legiuitor a condițiilor de exercitare a unui drept

subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, ce trebuie să

fie rezonabile, nu constituie o restrângere a exercițiului acestor drepturi, ci

doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea lor abuzivă, în

detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite.

Din acest punct de

vedere, caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare, incontestabil,

în raport de natura acțiunii și de caracterul perpetuu al dreptului ocrotit

prin intermediul mijlocului procedural respectiv, nu permite, însă, obținerea

bunului, în orice condiții, și indiferent de dreptul invocat de o altă persoană

în legătură cu acest bun, ci devine operant în cazul în care, în raport de

ansamblul legislației unui stat, inclusiv al documentelor internaționale,

mijlocul procedural respectiv este permis pentru recunoașterea și valorificarea

dreptului în discuție.

În aplicarea Deciziei

nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii de către secțiile unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, acțiunea de față nu mai putea fi promovată cu

succes de către reclamanți, în raport de absența oricărui demers anterior

pentru constatarea nulității titlului translativ de proprietate al terțului

cumpărător, în condițiile Legilor nr. 112/1995 și 10/2001.

Susținerea

recurenților privind ineficiența "Fondului Proprietatea" interesează

strict modalitățile de reparare prin echivalent, din perspectiva Legii nr.

247/2005, dar nu are relevanță în prezenta cauză.

Reclamanții au

invocat și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, dar

fără a preciza în ce constă încălcarea acestuia, din perspectiva soluției

pronunțate de instanțele de fond și argumentele pentru care, în absența

recunoașterii judiciare a dreptului de proprietate, pentru imobilul în litigiu,

acesta se bucură de un bun actual, în sensul Convenției.

Astfel, art. 1 din

Protocolul nr. 1 garantează, în substanță, dreptul de proprietate, dar nu

recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun, în temeiul dispoziției

menționate.

De asemenea, art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca

restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele

acceptă să restituie bunurile ce au trecut în proprietatea lor, anterior

ratificării Convenției, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de

apreciere, în ceea ce privește politica lor economică și socială în această

materie.

Statul Român și-a

propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada

regimului comunist, iar una dintre condițiile acordării unei astfel de

reparații a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptățită să

redobândească bunul preluat, să formuleze cerere de restituire în temeiul Legii

nr. 112/1995, să formuleze notificare conform Legii nr. 10/2001, în termen de

un an de la data intrării sale în vigoare și să atace actul de

vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între stat și terțul

cumpărător, cu o acțiune în nulitate.

Reclamanții nu au

atacat actul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între

stat și terțul cumpărător.

Neprocedând în sensul

celor stipulate prin legea specială pentru recuperarea bunului, reclamanții au

pierdut dreptul de a-l obține prin intermediul acțiunii în revendicare de drept

comun, introdusă abia în anul 2008.

Ca atare, soluția

instanței de apel este în deplină concordanță și cu principiul stabilității

raporturilor juridice, aspect fundamental al preeminenței dreptului, ca element

de patrimoniu comun al statelor contractante, astfel cum este definit în

Preambulul Convenției.

În ce privește

susținerile recurenților privind necondiționarea, potrivit legii speciale, a

restituirii în natură a apartamentelor către foștii proprietari sau

moștenitorii lor, de anularea sau constatarea nulității absolute a contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți, și acestea sunt nefondate față de

dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora măsurile

reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost

înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții aveau posibilitatea să atace în

justiție contractul de vânzare-cumpărare, respectiv să solicite constatarea nulității

acestuia, în interiorul termenului special de prescripție de 1 an de la

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen care a fost prelungit succesiv.

Or, reclamanții nu au

acționat în acest sens și nici nu au oferit o explicație a motivului pentru

care au rămas în pasivitate față de posibilitatea pe care le-o oferea legea

specială de reparație, aceea de a solicita anularea contractului și, în cazul

obținerii unei soluții favorabile, de a primi în natură imobilul.

Recurenții au invocat

și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă nu au formulat critici care

să poată fi încadrate în acest motiv de nelegalitate.

Acestea sunt

considerentele pentru care decizia curții de apel apare ca fiind legală și

pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții M.C.I. și M.M.F. împotriva Deciziei

civile nr. 591 A din 14 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 septembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ