ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6573/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1659 din 6 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a IV - a civilă, s-a respins acțiunea înaintată de reclamanta B.C.T.R. împotriva pârâților D.M.I., D.C.I., P.C. și P.M. reținându-se următoarele considerente: Imobilul ce face obiectul acțiunii a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, de la autoarea reclamantei B.C., imobilul fiind compus din teren cu o suprafață totală de 474,05 mp și două corpuri de clădire A și B, ambele fiind vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 către pârâții chemați în judecată. Imobilul a fost dobândit de către autoarea reclamantei prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 februarie 1934 înscris în Cartea Funciară prin procesul-verbal din 15 decembrie 1941 de la vânzătorul G.G..

Calitatea de moștenitoare a reclamantei s-a dovedit prin certificatul de moștenitor din 1975 eliberat de fostul Notariat de Stat al Sectorului 6 București potrivit căruia are calitatea de moștenitoare B.C.T.R. în calitate de strănepoată iar acest certificat de moștenitor până la anularea sa printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă face dovada calității de moștenitor potrivit dispozițiilor art. 88 Legea nr. 136/1995. Imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, de la autorul reclamanților B.C., iar preluarea imobilului nu poate fi considerata decât una fără titlu valabil. Acțiunea în revendicare imobiliară în esența sa presupune compararea titlurilor de proprietate invocate de către părți, inclusiv analiza valabilității titlului statului.

Instanța este abilitată să examineze valabilitatea titlului statului, în temeiul art. 6 alin. (3) Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Decretul nr. 92/1950 este contrar și Declarației Universale a Dreptului Omului (adoptată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie 1948) la care România era parte semnatară și care prevedea în art. 17 pct. 1 și 2 că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singura cât și în asociere cu alții; nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa. De asemenea, Decretul nr. 92/1950 încalcă și dispozițiile art. 481 C. civ. potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire" tocmai prin faptul că obliga cetățenii români să cedeze proprietatea în favoarea statului fără să existe o cauză de utilitate publică.

Prin urmare, trecerea imobilului în proprietatea statului în condițiile Decretului nr. 92/1950 nefiind subsumată cerințelor unei exproprieri în sensul art. 481 C. civ. nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietății, neputând constitui un titlu al statului (în sensul art. 645 C. civ.), ci are valoarea doar a unui instrument probatoriu autoconstituit de către stat pentru a justifica deposedarea proprietarului. În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată, instanța a reținut că întrucât atât reclamanta, cât și pârâții pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâții au și posesia bunului în prezent, instanța trebuie să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior) deci care dintre ele justifica în plan probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimoniu.

Tribunalul a reținut că potrivit art. 46 alin. (2) Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună- credință. În speța dedusă judecății, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâților, pârâții cumpărători au fost de bună-credință, în sensul că au avut credința că au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român, iar față de dispozițiile alin. (2), (3) și (4) ale art. 1 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 aprobată prin H.G. nr. 20 din 17 ianuarie 1996 și republicată în temeiul prevederilor art. II H.G.

nr. 11/1997 se consideră a fi trecute în proprietatea statului cu titlu imobilele cu destinație de locuință care au fost preluate cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, fiind enumerate cu titlu exemplificativ Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 și Decretul nr. 223/1974. Pe de altă parte se arată și că imobilul supus vânzării la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare se încadra în categoria celor prevăzute de art. 1 Legea nr. 112/1995, apartamentele nu puteau fi supuse restituirii în natură foștilor proprietari, iar titlul statului nu era contestat nici în cadrul unei acțiuni judecătorești, astfel că situația juridică a imobilului nu impunea verificări cu privire la valabilitatea titlului statului.

Din adresa din 3 octombrie 2002 emisă de către SC C. SA rezultă că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 19 ianuarie 1997, nu rezultă că ar fi existat proces la instanță sau altă formă de revendicare a imobilului de către fostul proprietar sau de către moștenitorii acestuia, și deși reclamanta a susținut că a formulat cerere de restituire a imobilului, anterior vânzării nu a făcut astfel de dovezi. Dispozițiile art. 45 Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validității aparenței în drept care presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: actul încheiat sa fie un contract oneros și cu titlu particular, contractantul să fie de bună credință și în plus să existe o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmițătorului.

Reclamanta nu a promovat o acțiune judecătorească întemeiată pe dispozițiile art. 445 Legea nr. 10/2001 prin care să solicite anularea titlului de proprietate al pârâților , acțiune supusă termenului de prescripție de 1 an, prin urmare nu se poate considera decât că titlul pârâților s-a consolidat și acesta poate fi opus în mod valabil titlului de proprietate al reclamanților. Așadar, nu există nici o rațiune pentru a considera că la data la care s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru apartamentele în litigiu să fi fost considerat ca neintrând în obiectul de reglementare al art. 1 alin. (1) Legea nr. 112/1995, astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 73/1995.

Prin deciziile pronunțate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Ouzounis și alții contra Greciei și Malhous contra Cehiei în aplicarea art. 1 din Codul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în calitatea de titular al titlului de proprietate există conform jurisprudenței CEDO numai la data recunoașterii sale printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau printr-un act de aplicare a unor măsuri legislative de restituire, or, în cauză, cu privire la apartamentul în litigiu nu există un astfel de act de confirmare. Or, în cazul de față dreptul pârâților de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament care are aceeași valoare cu dreptul reclamanților.

Instanța de fond a reținut că, în raport de situația de fapt arătată în cele ce preced, tribunal a apreciat că acțiunea formulată este neîntemeiată întrucât, indiferent c considerentele arătate de către reclamantă prin acțiune, aceasta nu are dec posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 (art. 18 lit. c)) nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale. Prin această normă juridică, deși este recunoscută existența dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptățite la beneficiul măsurilor reparatorii calea obținerii unei reparații în natură imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terț.

În opinia tribunalului, prin această dispoziție legală având în vedere necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic civil se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobil în baza art. 9 Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare. S-a mai reținut că, voința legiuitorului de a menține situația juridică ce fost creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferință în beneficiul pârâților, dobânditori ai imobilului în conformitate cu prevederile art. 9 Legea nr. 112/1995, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-au prevalat reclamanții.

Având în vedere această dispoziție legală se asigură respectarea principiului stabilității circuitului civil și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de propriei temeiul dispozițiilor art. 9 Legea nr. 112/1995, criteriu de preferință aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare. Așadar, în raport de prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a fost neîntemeiată fără considera că dreptul de proprietate nu ar fi dovedit în patrimoniul autorului reclamantei și chiar și în măsura în care contract vânzare-cumpărare s-a încheiat cu un neproprietar. în speța dedusă judecății, obiectul litigiului este obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie un imobil despre care reclamanta susține că are calitatea de proprietar și care a trecut în proprietatea statului în mod abuziv în temeiul Decretului nr. 92/1950.

De asemenea, a aprecia în sensul admisibilității acțiunii în revendicare, nu înseamnă o eludare a dispozițiilor art. 46 alin. (5) Legea nr. 10/2001 - în sensul că proprietarul care nu a fost diligent și nu a atacat titlul de proprietate al subdobanditorului bunului în termenul prevăzut de textul menționat, ar formula după expirarea termenului, o acțiune imprescriptibilă. În consecință, în speța dedusă judecății, tribunalul a constatat că acțiunea introductivă de instanță nu se întemeiază pe Legea nr. 10/2001, fiind o acțiune în revendicare, prin comparare de titluri, între două persoane fizice, neavând ca obiect revendicarea imobilului de la statul român, prin vreuna din unitățile deținătoare pentru a fi incidență procedura administrativă, prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În speța dedusă judecății, obiectul litigiului este o acțiune în revendicare; formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 împotriva unor persoane care nu au calitatea să retrocedeze administrativ bunul, astfel încât în mod evident nu se poate pune problema inadmisibilității acțiunii formulate, fiind fără relevanță în ce măsură reclamanta a urmat sau nu procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă aceasta s-a finalizat.

În concluzie faptul că reclamanta a recurs la acțiunea în justiție potrivit dreptului comun după ce autorul acestora formulase o cerere de restituire în temeiul legii speciale nu echivalează cu o eludare a procedurii instituite din legea specială, din moment ce, prin intermediul acțiunii în fața instanței de judecată, se urmărește valorificarea dreptului de proprietate imobiliară în contradictoriu cu deținătorii actuali ai locuințelor, în condițiile în care restituirea în natură a acestora pe calea procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001 nu și-ar putea atinge în mod obiectiv finalitatea, câtă vreme apartamentul în litigiu nu se mai află în sfera de deținere a instituțiilor solicitate, situație în care nici etapa jurisdicțională prevăzută de art. 26 din această lege nu ar putea opera în scopul pentru care a fost concepută de legiuitor.

Prin urmare, adoptarea Legii nr. 10/2001 nu constituie prin sine un „fine de neprimire" pentru acțiunea în revendicare de drept comun, în măsura în care persoana care se consideră adevărat proprietar al imobilului preluat abuziv de stat urmărește recunoașterea dreptului său de proprietate și redobândirea efectivă a posesiei imobilului, în contradictoriu cu subdobânditorul acestui imobil, deci cu titularul contractului încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995, iar o interpretare contară anihilează vocația persoanei care se consideră adevărat proprietar al bunului de a-și valorifica dreptul său de proprietate în scopul redobândirii plenitudinii prerogativelor ce definesc acest drept real, îu condițiile în care nici o altă instanță nu a mai cercetat, până în prezent, temeinicia pretenției sale cu privire la bunul în concret revendicat în justiție.

Tribunalul a reținut că, într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat mai multe hotărâri împotriva României (hotărârea Păduraru împotriva României, hotărârea Străin împotriva României, hotărârea Săvulescu împotriva României, hotărârea Popescu și Dașoveanu împotriva României, etc.) prin care a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.

Aceste hotărâri și această practică judiciară conturată de CEDO nu sunt însă aplicabile în speța dedusă judecății, întrucât în toate situațiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, reclamanții au reținut că o situație permisă de la care nu a existat nici o excepție, excepție, o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu statul român, sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluționată irevocabil și în principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, și prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului imobilul și prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.

Ori, în speța dedusă judecății, reține instanța de fond, reclamanta nu deține nici o hotărâre judecătorească nici anterioară și nici ulterioară încheierii contractelor de vânzare-cumpărare pronunțată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul București prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, prin care să se constate existența dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui apartament sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus menționate să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul astfel încât acțiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești nu poate fi admisă.

Reclamanta nu a formulat nici o acțiune în revendicare îndreptată împotriva statului român prin care să constate nevalabilitatea titlului statului și existența dreptului său de proprietate, astfel încât formularea unei acțiuni în revendicare după circa 10 ani de la data cumpărării imobilului de către pârâți nu poate fi admisă și nu poate reprezenta o privare de bun contrar art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Precizează instanța că, în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești, reclamanta nu deține în viziunea CEDO decât o speranță legitimă la dobândirea bunului, pe câtă vreme pârâții dețin un drept actual asupra bunului, întrucât au dobândit imobilul după anul 1997, în baza unui contract de vânzare-cumpărare neanulat de către o instanță judecătorească (vezi Hotărârea Raicu împotriva României), ori în conflictul dintre o persoană care deține o speranță legitimă la dobândirea bunului și o persoană care deține un drept actual asupra bunului, nu poate avea câștig de cauză decât persoana care are un drept actual asupra bunului în sensul Convenției și anume, pârâții. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta B.C.T.R.

iar prin decizia civilă nr. 497 din 15 octombrie 2009 a Curții de Apel București secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul reclamantei, s-a schimbat în tot sentința în sensul admiterii acțiunii fiind obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, inclusiv părțile de folosință comună și dependințele împreună cu terenul aferent în suprafață de 247,71 mp și s-a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997 și din 22 ianuarie 1997, reținându-se următoarele considerente: Imobilul din litigiu a fost dobândit de către autoarea reclamantei Bosero Cecilia prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 17 februarie 1934 de secția notariat a Tribunalului Ilfov, fiind intabulat în Cartea Funciară prin procesul verbal din 15 decembrie 1941 și transmis pe cale succesorală reclamantei.

Prin Decretul nr. 92/1950 imobilul a intrat în proprietatea statului fiind naționalizat de la proprietara Bosero Cecilia. Pârâții D. au dobândit calitatea de proprietari ai imobilului prin actul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997, iar pârâții P. prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2007, cumpărând imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995. Anterior perfectării actelor de vânzare-cumpărare dintre stat și pârâți, apelanta-reclamantă a formulat în temeiul Legii nr. 112/1995 cererile din 11 iulie 1996 solicitând restituirea imobilului în natură. Ulterior în baza Legii nr. 10/2001 s-a formulat și notificare cu aceeași solicitare. Prin dispoziția Primarului general al Municipiului București din 17 octombrie 2005 s-a restituit în natură reclamantei suprafața de teren de 198,29 mp, afectată însă de calea de acces în imobil, restul imobilului fiind înstrăinat prin actele de vânzare-cumpărare menționate anterior.

Prin prezenta acțiune reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâții recunoașterea calității de proprietar al imobilului, titlul său fiind mai bine caracterizat și, în consecință, obligarea pârâților la P. Rea-posesiei, aceștia dobândind de la un neproprietar, prin frauda legii și cu rea-credință. Instanța de fond a respins acțiunea în revendicare pe considerentul că pârâții sunt cumpărători de bună-credință, fiind apărați de dispozițiile Legii nr. 10/2001 iar reclamanta nu deține o hotărâre anterioară în contradictoriu cu statul prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului sau cu unitatea administrativ teritorială, pentru a fi aplicabilă practica judiciară conturată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În același timp, tribunalul a reținut în considerentele sentinței apelate că, imobilul a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, de la autorul reclamanților B.C., iar preluarea imobilului nu poate fi considerată decât una fără titlu valabil. De asemenea, s-a arătat că acțiunea în revendicare imobiliară presupune compararea titlurilor de proprietate invocate de către părți, inclusiv analiza valabilității titlului statului, în temeiul art. 6 alin. (3) Legea nr. 213/1998. În raport de dispozițiile Constituției din 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950, doar art. I pct. 3 Decretul nr. 92/1950 (referitor la naționalizarea hotelurilor), apare ca fiind constituțional.

În celelalte ipoteze, respectiv pct. 1, 2, 4 și 5 ale art. I Decretul nr. 92/1950, naționalizarea s-a făcut cu încălcarea Constituției atunci în vigoare, astfel încât imobilul s-a preluat fără titlu valabil. Tribunalul a mai statuat că Decretul nr. 92/1950 este contrar și Declarației Universale a Drepturilor Omului (adoptată în 1948) la care România era parte semnatară și care prevede în art. 17 pct. 1 și 2 că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât și în asociere cu alții; nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa. Decretul nr. 92/1950 încalcă și dispozițiile art. 480 C. civ. potrivit cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, tocmai prin faptul că obliga cetățenii români să cedeze proprietatea în favoarea statului fără să existe o cauză de utilitate publică.

Prin urmare, se arată în continuare, trecerea imobilului în proprietatea statului în condițiile Decretul nr. 92/1950 nefiind subsumată cerințelor unei exproprieri în sensul art. 481 C. civ. nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietății, neputând constitui un titlu al statului (în sensul art. 645 C. civ.), ci are valoarea doar a unui instrument probatoriu autoconstituit de către stat pentru a justifica deposedarea proprietarului. În condițiile în care tribunalul a reținut nevalabilitatea statului cu ocazia analizării titlurilor de proprietate a părților, în considerentele hotărârii apelate, și cum acestea nu au fost criticate de nici una dintre părți, fiind definitive, apelanta-reclamantă este cea care are un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, împrejurare față de care în mod greșit s-a respins acțiunea în revendicare.

Această soluție nu vine în contradicție cu decizia civilă nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde se arată că „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unică cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.". Din această perspectivă, s-a avut în vedere Hotărârea din 4 noiembrie 2008 a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Gingis împotriva României, unde se arată, „Reclamanții insistă asupra faptului că apartamentul lor a fost naționalizat abuziv și apoi vândut chiriașilor, care au fost de rea-credință.

De aceea, ei consideră că instanțele naționale au refuzat pe nedrept să anuleze contractul de vânzare-cumpărare. Referitor la notificarea vizând restituirea bunului în temeiul Legii nr. 10/2001, ei susțin că primăria a amânat analizarea acestei cereri de o manieră excesivă. În prezenta cauză, reclamanta a solicitat încă din anul 1996 prin cererile înregistrate din 1996 restituirea în natură a imobilului, cereri care nu erau soluționate la momentul înstrăinării imobilului către pârâți prin actele de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997 și din 22 ianuarie 1997, iar potrivit art. 9 Legea nr. 112/1995, vânzarea către chiriași se putea realiza doar după soluționarea cererilor foștilor proprietari.

Rezultă astfel, că actele de vânzare-cumpărare nu au fost încheiate cu respectarea legii și că reclamanta nu a stat în pasivitate până la momentul introducerii acțiunii, ci a învederat autorităților statului că titlul lor nu este valabil, solicitând restituirea în natură a proprietății, apelanta fiind privată de bun, în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții D.C.I., D.M.I., P.C. și P.M., solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului reclamantei. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel se invocă greșita interpretare și aplicare a legii, în condițiile în care în acțiune reclamanta nu a contestat titlul statului și nici nu a informat unitatea administrativă de vreo notificare sau acțiune.

În acest sens reclamanții susțin că instanța de apel a ignorat adresa din 3 octombrie 2002, deși instanța de fond a avut-o în vedere. Recurenții susțin că în condițiile în care reclamanta nu le contestă titlurile, renunțând la judecarea capătului de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, totuși se reține că vânzarea imobilului s-a făcut cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995. În aceeași idee se susține și faptul că motivarea hotărârii este nelegală, lipsită de temei și în totală contradicție cu Decizia nr. 73/1995 a Curții Constituționale, cu atât mai mult cu cât s-au încălcat și dispozițiile art. 45 Legea nr. 10/2001 care statuează că imobilele preluate de stat fără titlu, pot face obiect al vânzării, dacă la data vânzării actele au fost încheiat cu bună credință.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel a ignorat decizia civilă nr. 198/2003 a Curții de Apel București care confirmă valabilitatea titlului lor, în condițiile în care această hotărâre a dobândit caracter definitiv și irevocabil ca urmare a nerecurării ei de către reclamanți. Or, în această situație, susțin recurenții, valabilitatea titlurilor lor nu mai poate fi pusă în discuție, cu atât mai mult cu cât s-a prescris și dreptul reclamantei la acțiune împotriva titlurilor lor de proprietate. Astfel, susțin recurenții, în condițiile în care titlurile lor sunt valabile, fiind consolidate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea în revendicare le-a încălcat dreptul lor de proprietate, sens în care s-a invocat Hotărârea Curții Europene Raicu contra României.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel nu a respectat nici dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite dată în recurs în interesul legii. Intimata B.C.T.R. prin întâmpinare s-a opus admiterii recursului. Examinând hotărârea prin prisma motivelor de recurs a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 26 iunie 2007, reclamanta a solicitat a se constata că titlul său de proprietate respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1934 este mai bine caracterizat în comparație cu titlurile părților și să se dispună obligarea pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul situat în București, împreună cu terenul aferent în suprafață de 247,71 mp.

Temeiul de drept al acțiunii l-a constituit art. 480 C. civ.. Astfel în limitele acestei investiri instanța avea obligația de a se pronunța, în condițiile în care cadrul procesual atât sub aspectul obiectului cât și al părților, între care se derulează procesul, este cel fixat de părți, nefiind permis instanței ca din oficiu să se pronunțe în afara limitelor în care a fost investită. Or respectarea de către instanță a obligației de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecății, constituie garanția aplicării principiului disponibilității (art. 129 pct. 6 C. proc. civ.). Or, raportând cele expuse de hotărârea recurată, este de reținut că instanța de apel analizează alte aspecte, decât petitele acțiunii principale, și anume nevalabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, reținând că nu au fost încheiate cu respectarea legii.

Este real că reclamanta prin precizarea de acțiune și completarea ei depusă la 5 septembrie 2007 Dosar nr. 6796/302/2007 al Judecătoriei Sectorului 5 a solicitat a se constata și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997 încheiat între Primăria Municipiului București prin SC C. SA și pârâții D.C.I. și D.M.I. și respectiv a contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997 încheiat între Primăria Municipiului București și pârâții P.C. dar tot atât de real este și faptul că reclamanta a renunțat la judecarea acestui petit ce viza nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare. De această renunțare la judecarea petitului privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, instanța ia act în condițiile art. 246 C. proc.

civ., dar cu toate acestea analizează contractele sub aspectul nevalabilității lor, reținând în considerente că aceste contracte nu au fost încheiate cu respectarea legii. Or, în aceste condiții, există contradicție între considerente și dispozitiv în condițiile în care deși s-a luat act de renunțarea la judecată a petitului privind nulitatea contractelor, instanța totuși analizează nevalabilitatea lor prin prisma nerespectării dispozițiilor legale de la momentul încheierii lor. Motivarea hotărârii are un caracter esențial, întrucât în baza acesteia părțile cunosc temeiurile ce au format convingerea instanței în sensul pronunțării soluțiilor adoptate. În aceleași timp motivarea hotărârii permite exercitarea controlului judiciar.

De asemenea motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret clar și concis a stării de fapt, urmând o ordine cronologică, înseamnă practic și încadrarea unei situații particulare de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Prin urmare, motivarea unei hotărâri este o problemă, o chestiune de esență și nu de volum, și ea se circumscrie și în conținutul noțiunii de proces echitabil prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or din perspectiva celor expuse, a existenței contradicției dintre considerente și dispozitiv, rezultă fără posibilitatea de echivoc că hotărârea instanței de apel nu întrunește exigențele prevăzute de art. 261 C. proc.

civ. și nici ale dreptului la un proces echitabil. În aceeași idee este de reținut că situația juridică a contractelor de vânzare-cumpărare, cu privire la care instanța de apel reține „că nu au fost încheiate cu respectarea legii" a format obiectul unui litigiu derulat între părți și finalizat prin decizia civilă nr. 198 din 23 aprilie 2003 a Curții de Apel București Dosar nr. 910/2003 (Dosar civil nr. 6796/302/2007 al Judecătoriei Sectorului 5 București), hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă prin nerecurare. Deși pârâții au invocat acest aspect în apărare, instanța de apel nu face nici o referire la această hotărâre. Întrucât legalitatea hotărârii atacate trebuie analizată în funcție de motivele de fapt și de drept reținute, motive ce trebuie să fie concordante cu actele de la dosar și cu celelalte probe, în lipsa indicării unor asemenea motive, instanța de recurs este în imposibilitate de a analiza justețea soluției adoptate în întregul ei.

Prin urmare, față de cele expuse fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâților urmează a fi admis și în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ., a se casa hotărârea instanței de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâții D.C.I., D.M.I., P.C. și P.M. împotriva deciziei nr. 497A din 15 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2010.