ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6573/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6573/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1659 din 6 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția

a

IV

- a civilă, s-a respins acțiunea

înaintată de reclamanta B.C.T.R. împotriva pârâților D.M.I., D.C.I., P.C. și P.M.

reținându-se următoarele considerente:

Imobilul ce face obiectul acțiunii a

trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, de la

autoarea reclamantei B.C., imobilul fiind compus din teren cu o suprafață

totală de 474,05 mp și două corpuri de clădire A și B, ambele fiind vândute în

temeiul Legii nr. 112/1995 către pârâții chemați în judecată.

Imobilul a fost dobândit de către

autoarea reclamantei prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 februarie 1934

înscris în Cartea Funciară prin procesul-verbal din 15 decembrie 1941 de la

vânzătorul G.G..

Calitatea de moștenitoare a

reclamantei s-a dovedit prin certificatul de moștenitor din 1975 eliberat de

fostul Notariat de Stat al Sectorului 6 București potrivit căruia are calitatea

de moștenitoare B.C.T.R. în calitate de strănepoată iar acest certificat de

moștenitor până la anularea sa printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă face

dovada calității de moștenitor potrivit dispozițiilor art. 88 Legea nr.

136/1995.

Imobilul a trecut în proprietatea

statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, de la autorul reclamanților B.C.,

iar preluarea imobilului nu poate fi considerata decât una fără titlu valabil.

Acțiunea în revendicare imobiliară în

esența sa presupune compararea titlurilor de proprietate invocate de către

părți, inclusiv analiza valabilității titlului statului. Instanța este

abilitată să examineze valabilitatea titlului statului, în temeiul art. 6 alin.

(3) Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al

acesteia.

Decretul nr. 92/1950 este contrar și

Declarației Universale a Dreptului Omului (adoptată de Adunarea Generală ONU la

10 decembrie 1948) la care România era parte semnatară și care prevedea în art.

17 pct. 1 și 2 că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singura cât

și în asociere cu alții; nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa.

De asemenea, Decretul nr. 92/1950 încalcă

și dispozițiile art. 481 C. civ. potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda

proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă

și prealabilă despăgubire" tocmai prin faptul că obliga cetățenii români să

cedeze proprietatea în favoarea statului fără să existe o cauză de utilitate publică.

Prin urmare, trecerea imobilului în proprietatea

statului în condițiile Decretului nr. 92/1950 nefiind subsumată cerințelor unei

exproprieri în sensul art. 481 C. civ. nu reprezintă un mod valabil de dobândire

a proprietății, neputând constitui un titlu al statului (în sensul art. 645 C.

civ.), ci are valoarea doar a unui instrument probatoriu autoconstituit de către

stat pentru a justifica deposedarea proprietarului.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare

formulată, instanța a reținut că întrucât atât reclamanta, cât și pârâții pretind

a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâții

au și posesia bunului în prezent, instanța trebuie să procedeze la compararea titlurilor

pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior) deci care dintre ele

justifica în plan probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimoniu.

Tribunalul a reținut că potrivit art. 46

alin. (2) Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare

chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu sunt valabile dacă au

fost încheiate cu bună- credință.

În speța dedusă judecății, la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâților,

pârâții cumpărători au fost de bună-credință, în sensul că au avut credința că au

contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român, iar față de dispozițiile

alin. (2), (3) și (4) ale art. 1 din Normele metodologice privind aplicarea Legii

nr. 112/1995 aprobată prin H.G. nr. 20 din 17 ianuarie 1996 și republicată în temeiul

prevederilor art.

II

H.G. nr. 11/1997 se consideră

a fi trecute în proprietatea statului cu titlu imobilele cu destinație de locuință

care au fost preluate cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă,

fiind enumerate cu titlu exemplificativ Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951,

Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 și Decretul nr. 223/1974. Pe de altă parte

se arată și că imobilul supus vânzării la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare

se încadra în categoria celor prevăzute de art. 1 Legea nr. 112/1995, apartamentele

nu puteau fi supuse restituirii în natură foștilor proprietari, iar titlul statului

nu era contestat nici în cadrul unei acțiuni judecătorești, astfel că situația juridică

a imobilului nu impunea verificări cu privire la valabilitatea titlului statului.

Din adresa din 3 octombrie 2002 emisă de

către SC C. SA rezultă că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din

19 ianuarie 1997, nu rezultă că ar fi existat proces la instanță sau altă formă

de revendicare a imobilului de către fostul proprietar sau de către moștenitorii

acestuia, și deși reclamanta a susținut că a formulat cerere de restituire a imobilului,

anterior vânzării nu a făcut astfel de dovezi.

Dispozițiile art. 45 Legea nr. 10/2001

reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validității aparenței în drept

care presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: actul încheiat sa

fie un contract oneros și cu titlu particular, contractantul să fie de bună credință

și în plus să existe o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de vânzător

a transmițătorului.

Reclamanta nu a promovat o acțiune judecătorească

întemeiată pe dispozițiile art. 445 Legea nr. 10/2001 prin care să solicite anularea

titlului de proprietate al pârâților , acțiune supusă termenului de prescripție

de 1 an, prin urmare nu se poate considera decât că titlul pârâților s-a consolidat

și acesta poate fi opus în mod valabil titlului de proprietate al reclamanților.

Așadar, nu există nici o rațiune pentru

a considera că la data la care s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare în

temeiul Legii nr. 112/1995 pentru apartamentele în litigiu să fi fost considerat

ca neintrând în obiectul de reglementare al art. 1 alin. (1) Legea nr. 112/1995,

astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 73/1995.

Prin deciziile pronunțate de către Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Ouzounis și alții contra Greciei și Malhous

contra Cehiei în aplicarea art. 1 din Codul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului în calitatea de titular al titlului de proprietate există conform

jurisprudenței CEDO numai la data recunoașterii sale printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă sau printr-un act de aplicare a unor măsuri legislative de restituire,

or, în cauză, cu privire la apartamentul în litigiu nu există un astfel de act de

confirmare.

Or, în cazul de față dreptul pârâților

de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament

care are aceeași valoare cu dreptul reclamanților.

Instanța de fond a reținut că, în raport

de situația de fapt arătată în cele ce preced, tribunal a apreciat că acțiunea formulată

este neîntemeiată întrucât, indiferent c considerentele arătate de către reclamantă

prin acțiune, aceasta nu are dec posibilitatea acordării de despăgubiri în baza

Legii nr. 10/2001 (art. 18 lit. c)) nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor,

atâta timp cât imobilul fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Prin această normă juridică, deși este

recunoscută existența dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptățite

la beneficiul măsurilor reparatorii calea obținerii unei reparații în natură imposibil

de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat

unui terț.

În opinia tribunalului, prin această dispoziție

legală având în vedere necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic civil

se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil

în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și se instituie indirect un criteriu

de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra

imobil în baza art. 9 Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii

în revendicare.

S-a mai reținut că, voința legiuitorului

de a menține situația juridică ce fost creată în mod valabil în aplicarea Legii

nr. 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea

abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferință în beneficiul pârâților,

dobânditori ai imobilului în conformitate cu prevederile art. 9 Legea nr. 112/1995,

superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-au

prevalat reclamanții.

Având în vedere această dispoziție legală

se asigură respectarea principiului stabilității circuitului civil și se instituie

indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul

de propriei temeiul dispozițiilor art. 9 Legea nr. 112/1995, criteriu de preferință

aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare. Așadar, în raport de prevederile

speciale ale Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a fost neîntemeiată fără

considera că dreptul de proprietate nu ar fi dovedit în patrimoniul autorului reclamantei

și chiar și în măsura în care contract vânzare-cumpărare s-a încheiat cu un neproprietar.

în speța dedusă judecății, obiectul litigiului este obligarea pârâților să lase

în deplină proprietate și posesie un imobil despre care reclamanta susține că are

calitatea de proprietar și care a trecut în proprietatea statului în mod abuziv

în temeiul Decretului nr. 92/1950.

De asemenea, a aprecia în sensul admisibilității

acțiunii în revendicare, nu înseamnă o eludare a dispozițiilor art. 46 alin.

(5) Legea nr. 10/2001 - în sensul că proprietarul care nu a fost diligent și nu

a atacat titlul de proprietate al subdobanditorului bunului în termenul prevăzut

de textul menționat, ar formula după expirarea termenului, o acțiune imprescriptibilă.

În consecință, în speța dedusă judecății,

tribunalul a constatat că acțiunea introductivă de instanță nu se întemeiază pe

Legea nr. 10/2001, fiind o acțiune în revendicare, prin comparare de titluri, între

două persoane fizice, neavând ca obiect revendicarea imobilului de la statul român,

prin vreuna din unitățile deținătoare pentru a fi incidență procedura administrativă,

prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În speța dedusă judecății, obiectul litigiului

este o acțiune în revendicare; formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

împotriva unor persoane care nu au calitatea să retrocedeze administrativ bunul,

astfel încât în mod evident nu se poate pune problema inadmisibilității acțiunii

formulate, fiind fără relevanță în ce măsură reclamanta a urmat sau nu procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă aceasta s-a finalizat.

În concluzie faptul că reclamanta a recurs

la acțiunea în justiție potrivit dreptului comun după ce autorul acestora formulase

o cerere de restituire în temeiul legii speciale nu echivalează cu o eludare a procedurii

instituite din legea specială, din moment ce, prin intermediul acțiunii în fața

instanței de judecată, se urmărește valorificarea dreptului de proprietate imobiliară

în contradictoriu cu deținătorii actuali ai locuințelor, în condițiile în care restituirea

în natură a acestora pe calea procedurii administrative reglementate de Legea

nr. 10/2001 nu și-ar putea atinge în mod obiectiv finalitatea, câtă vreme apartamentul

în litigiu nu se mai află în sfera de deținere a instituțiilor solicitate, situație

în care nici etapa jurisdicțională prevăzută de art. 26 din această lege nu ar putea

opera în scopul pentru care a fost concepută de legiuitor.

Prin urmare, adoptarea Legii nr. 10/2001

nu constituie prin sine un „fine de neprimire" pentru acțiunea în revendicare

de drept comun, în măsura în care persoana care se consideră adevărat proprietar

al imobilului preluat abuziv de stat urmărește recunoașterea dreptului său de proprietate

și redobândirea efectivă a posesiei imobilului, în contradictoriu cu subdobânditorul

acestui imobil, deci cu titularul contractului încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995,

iar o interpretare contară anihilează vocația persoanei care se consideră adevărat

proprietar al bunului de a-și valorifica dreptul său de proprietate în scopul redobândirii

plenitudinii prerogativelor ce definesc acest drept real, îu condițiile în care

nici o altă instanță nu a mai cercetat, până în prezent, temeinicia pretenției sale

cu privire la bunul în concret revendicat în justiție. Tribunalul a reținut că,

într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat mai multe hotărâri

împotriva României (hotărârea Păduraru împotriva României, hotărârea Străin împotriva

României, hotărârea Săvulescu împotriva României, hotărârea Popescu și Dașoveanu

împotriva României, etc.) prin care a obligat statul român să restituie reclamanților

apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire

statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul

material suferit.

Aceste hotărâri și această practică judiciară

conturată de CEDO nu sunt însă aplicabile în speța dedusă judecății, întrucât în

toate situațiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat statul

român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii

nr. 112/1995, reclamanții au reținut că o situație permisă de la care nu a existat

nici o excepție, excepție, o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu

cu statul român, sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluționată

irevocabil și în principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare

în baza Legii nr. 112/1995, și prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină

proprietate și posesie reclamantului imobilul și prin care se constatase nevalabilitatea

titlului statului.

Ori, în speța dedusă judecății, reține

instanța de fond, reclamanta nu deține nici o hotărâre judecătorească nici anterioară

și nici ulterioară încheierii contractelor de vânzare-cumpărare pronunțată în contradictoriu

cu Statul Român sau cu Municipiul București prin care să se constate nevalabilitatea

titlului statului asupra imobilului în litigiu, prin care să se constate existența

dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui apartament sau prin care

să fie obligate persoanele juridice sus menționate să lase în deplină proprietate

și posesie apartamentul astfel încât acțiunea în revendicare formulată în lipsa

unei asemenea hotărâri judecătorești nu poate fi admisă.

Reclamanta nu a formulat nici o acțiune

în revendicare îndreptată împotriva statului român prin care să constate nevalabilitatea

titlului statului și existența dreptului său de proprietate, astfel încât formularea

unei acțiuni în revendicare după circa 10 ani de la data cumpărării imobilului de

către pârâți nu poate fi admisă și nu poate reprezenta o privare de bun contrar

art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Precizează instanța că, în lipsa unei asemenea

hotărâri judecătorești, reclamanta nu deține în viziunea CEDO decât o speranță legitimă

la dobândirea bunului, pe câtă vreme pârâții dețin un drept actual asupra bunului,

întrucât au dobândit imobilul după anul 1997, în baza unui contract de vânzare-cumpărare

neanulat de către o instanță judecătorească (vezi Hotărârea Raicu împotriva României),

ori în conflictul dintre o persoană care deține o speranță legitimă la dobândirea

bunului și o persoană care deține un drept actual asupra bunului, nu poate avea

câștig de cauză decât persoana care are un drept actual asupra bunului în sensul

Convenției și anume, pârâții.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel

reclamanta B.C.T.R. iar prin decizia civilă nr. 497 din 15 octombrie 2009 a Curții

de Apel București secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

s-a admis apelul reclamantei, s-a schimbat în tot sentința în sensul admiterii acțiunii

fiind obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

situat în București, inclusiv părțile de folosință comună și dependințele împreună

cu terenul aferent în suprafață de 247,71 mp și s-a luat act de renunțarea reclamantei

la judecarea cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

din 17 ianuarie 1997 și din 22 ianuarie 1997, reținându-se următoarele considerente:

Imobilul din litigiu a fost dobândit de

către autoarea reclamantei Bosero Cecilia prin actul de vânzare-cumpărare autentificat

din 17 februarie 1934 de secția notariat a Tribunalului Ilfov, fiind intabulat în

Cartea Funciară prin procesul verbal din 15 decembrie 1941 și transmis pe cale succesorală

reclamantei.

Prin Decretul nr. 92/1950 imobilul a intrat

în proprietatea statului fiind naționalizat de la proprietara Bosero Cecilia.

Pârâții D. au dobândit calitatea de proprietari

ai imobilului prin actul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997, iar pârâții

P. prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2007, cumpărând imobilul

în temeiul Legii nr. 112/1995.

Anterior perfectării actelor de vânzare-cumpărare

dintre stat și pârâți, apelanta-reclamantă a formulat în temeiul Legii nr. 112/1995

cererile din 11 iulie 1996 solicitând restituirea imobilului în natură.

Ulterior în baza Legii nr. 10/2001 s-a

formulat și notificare cu aceeași solicitare. Prin dispoziția Primarului general

al Municipiului București din 17 octombrie 2005 s-a restituit în natură reclamantei

suprafața de teren de 198,29 mp, afectată însă de calea de acces în imobil, restul

imobilului fiind înstrăinat prin actele de vânzare-cumpărare menționate anterior.

Prin prezenta acțiune reclamanta a solicitat

în contradictoriu cu pârâții recunoașterea calității de proprietar al imobilului,

titlul său fiind mai bine caracterizat și, în consecință, obligarea pârâților la

P. Rea-posesiei, aceștia dobândind de la un neproprietar, prin frauda legii și cu

rea-credință.

Instanța de fond a respins acțiunea în

revendicare pe considerentul că pârâții sunt cumpărători de bună-credință, fiind

apărați de dispozițiile Legii nr. 10/2001 iar reclamanta nu deține o hotărâre anterioară

în contradictoriu cu statul prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului

sau cu unitatea administrativ teritorială, pentru a fi aplicabilă practica judiciară

conturată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În același timp, tribunalul a reținut în

considerentele sentinței apelate că, imobilul a trecut în proprietatea statului

prin Decretul nr. 92/1950, de la autorul reclamanților B.C., iar preluarea imobilului

nu poate fi considerată decât una fără titlu valabil.

De asemenea, s-a arătat că acțiunea în

revendicare imobiliară presupune compararea titlurilor de proprietate invocate de

către părți, inclusiv analiza valabilității titlului statului, în temeiul art. 6

alin. (3) Legea nr. 213/1998.

În raport de dispozițiile Constituției

din 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950, doar art.

I

pct. 3 Decretul nr. 92/1950 (referitor

la naționalizarea hotelurilor), apare ca fiind constituțional.

În celelalte ipoteze, respectiv pct. 1,

2, 4 și 5 ale art.

I

Decretul nr. 92/1950, naționalizarea

s-a făcut cu încălcarea Constituției atunci în vigoare, astfel încât imobilul s-a

preluat fără titlu valabil.

Tribunalul a mai statuat că Decretul

nr. 92/1950 este contrar și Declarației Universale a Drepturilor Omului (adoptată

în 1948) la care România era parte semnatară și care prevede în art. 17 pct. 1 și

2 că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât și în asociere

cu alții; nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa.

Decretul nr. 92/1950 încalcă și dispozițiile

art. 480 C. civ. potrivit cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa

afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă

despăgubire, tocmai prin faptul că obliga cetățenii români să cedeze proprietatea

în favoarea statului fără să existe o cauză de utilitate publică.

Prin urmare, se arată în continuare, trecerea

imobilului în proprietatea statului în condițiile Decretul nr. 92/1950 nefiind subsumată

cerințelor unei exproprieri în sensul art. 481 C. civ. nu reprezintă un mod valabil

de dobândire a proprietății, neputând constitui un titlu al statului (în sensul

art. 645 C. civ.), ci are valoarea doar a unui instrument probatoriu autoconstituit

de către stat pentru a justifica deposedarea proprietarului.

În condițiile în care tribunalul a reținut

nevalabilitatea statului cu ocazia analizării titlurilor de proprietate a părților,

în considerentele hotărârii apelate, și cum acestea nu au fost criticate de nici

una dintre părți, fiind definitive, apelanta-reclamantă este cea care are un bun

în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, împrejurare față de care în mod greșit s-a respins acțiunea în revendicare.

Această soluție nu vine în contradicție

cu decizia civilă nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde se arată

că „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul

într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.

1 Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se analiza, în funcție

de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict

cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare

nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității

raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe

între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul

în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției -

o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra

imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale,

unică cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare

împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea

terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.".

Din această perspectivă, s-a avut în vedere

Hotărârea din 4 noiembrie 2008 a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Gingis

împotriva României, unde se arată, „Reclamanții insistă asupra faptului că apartamentul

lor a fost naționalizat abuziv și apoi vândut chiriașilor, care au fost de rea-credință.

De aceea, ei consideră că instanțele naționale au refuzat pe nedrept să anuleze

contractul de vânzare-cumpărare. Referitor la notificarea vizând restituirea bunului

în temeiul Legii nr. 10/2001, ei susțin că primăria a amânat analizarea acestei

cereri de o manieră excesivă.

În prezenta cauză, reclamanta a solicitat

încă din anul 1996 prin cererile înregistrate din 1996 restituirea în natură a imobilului,

cereri care nu erau soluționate la momentul înstrăinării imobilului către pârâți

prin actele de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997 și din 22 ianuarie 1997, iar

potrivit art. 9 Legea nr. 112/1995, vânzarea către chiriași se putea realiza doar

după soluționarea cererilor foștilor proprietari.

Rezultă astfel, că actele de vânzare-cumpărare

nu au fost încheiate cu respectarea legii și că reclamanta nu a stat în pasivitate

până la momentul introducerii acțiunii, ci a învederat autorităților statului că

titlul lor nu este valabil, solicitând restituirea în natură a proprietății, apelanta

fiind privată de bun, în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

recurs pârâții D.C.I., D.M.I., P.C. și P.M., solicitând modificarea ei în sensul

respingerii apelului reclamantei.

Criticile aduse hotărârii instanței de

apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel se invocă greșita interpretare și

aplicare a legii, în condițiile în care în acțiune reclamanta nu a contestat titlul

statului și nici nu a informat unitatea administrativă de vreo notificare sau acțiune.

În acest sens reclamanții susțin că instanța

de apel a ignorat adresa din 3 octombrie 2002, deși instanța de fond a avut-o în

vedere.

Recurenții susțin că în condițiile în care

reclamanta nu le contestă titlurile, renunțând la judecarea capătului de cerere

privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, totuși se reține

că vânzarea imobilului s-a făcut cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În aceeași idee se susține și faptul că

motivarea hotărârii este nelegală, lipsită de temei și în totală contradicție cu

Decizia nr. 73/1995 a Curții Constituționale, cu atât mai mult cu cât s-au încălcat

și dispozițiile art. 45 Legea nr. 10/2001 care statuează că imobilele preluate de

stat fără titlu, pot face obiect al vânzării, dacă la data vânzării actele au fost

încheiat cu bună credință.

O altă critică vizează faptul că instanța

de apel a ignorat decizia civilă nr. 198/2003 a Curții de Apel București care confirmă

valabilitatea titlului lor, în condițiile în care această hotărâre a dobândit caracter

definitiv și irevocabil ca urmare a nerecurării ei de către reclamanți.

Or, în această situație, susțin recurenții,

valabilitatea titlurilor lor nu mai poate fi pusă în discuție, cu atât mai mult

cu cât s-a prescris și dreptul reclamantei la acțiune împotriva titlurilor lor de

proprietate.

Astfel, susțin recurenții, în condițiile

în care titlurile lor sunt valabile, fiind consolidate printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă, acțiunea în revendicare le-a încălcat dreptul lor de

proprietate, sens în care s-a invocat Hotărârea Curții Europene Raicu contra României.

O altă critică vizează faptul că instanța

de apel nu a respectat nici dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite dată în recurs în interesul

legii.

Intimata B.C.T.R. prin întâmpinare s-a

opus admiterii recursului.

Examinând hotărârea prin prisma motivelor

de recurs a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 26 iunie

2007, reclamanta a solicitat a se constata că titlul său de proprietate respectiv

contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1934 este mai bine caracterizat

în comparație cu titlurile părților și să se dispună obligarea pârâților de a-i

lăsa în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul situat în București, împreună

cu terenul aferent în suprafață de 247,71 mp.

Temeiul de drept al acțiunii l-a constituit

art. 480 C. civ..

Astfel în limitele acestei investiri instanța

avea obligația de a se pronunța, în condițiile în care cadrul procesual atât sub

aspectul obiectului cât și al părților, între care se derulează procesul, este cel

fixat de părți, nefiind permis instanței ca din oficiu să se pronunțe în afara limitelor

în care a fost investită.

Or respectarea de către instanță a obligației

de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecății, constituie garanția

aplicării principiului disponibilității (art. 129 pct. 6 C. proc. civ.).

Or, raportând cele expuse de hotărârea

recurată, este de reținut că instanța de apel analizează alte aspecte, decât petitele

acțiunii principale, și anume nevalabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare,

reținând că nu au fost încheiate cu respectarea legii.

Este real că reclamanta prin precizarea

de acțiune și completarea ei depusă la 5 septembrie 2007 Dosar nr. 6796/302/2007

al Judecătoriei Sectorului 5 a solicitat a se constata și nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997 încheiat între Primăria Municipiului București

prin SC C. SA și pârâții D.C.I. și D.M.I. și respectiv a contractului de vânzare-cumpărare

din 22 ianuarie 1997 încheiat între Primăria Municipiului București și pârâții P.C.

dar tot atât de real este și faptul că reclamanta a renunțat la judecarea acestui

petit ce viza nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare.

De această renunțare la judecarea petitului

privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, instanța ia act

în condițiile art. 246 C. proc. civ., dar cu toate acestea analizează contractele

sub aspectul nevalabilității lor, reținând în considerente că aceste contracte nu

au fost încheiate cu respectarea legii.

Or, în aceste condiții, există contradicție

între considerente și dispozitiv în condițiile în care deși s-a luat act de renunțarea

la judecată a petitului privind nulitatea contractelor, instanța totuși analizează

nevalabilitatea lor prin prisma nerespectării dispozițiilor legale de la momentul

încheierii lor.

Motivarea hotărârii are un caracter esențial,

întrucât în baza acesteia părțile cunosc temeiurile ce au format convingerea instanței

în sensul pronunțării soluțiilor adoptate. În aceleași timp motivarea hotărârii

permite exercitarea controlului judiciar.

De asemenea motivarea hotărârii înseamnă

stabilirea în concret clar și concis a stării de fapt, urmând o ordine cronologică,

înseamnă practic și încadrarea unei situații particulare de speță, în cadrul prevederilor

generale și abstracte ale unei legi.

Prin urmare, motivarea unei hotărâri este

o problemă, o chestiune de esență și nu de volum, și ea se circumscrie și în conținutul

noțiunii de proces echitabil prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Or din perspectiva celor expuse, a existenței

contradicției dintre considerente și dispozitiv, rezultă fără posibilitatea de echivoc

că hotărârea instanței de apel nu întrunește exigențele prevăzute de art. 261

C. proc. civ. și nici ale dreptului la un proces echitabil.

În aceeași idee este de reținut că situația

juridică a contractelor de vânzare-cumpărare, cu privire la care instanța de apel

reține „că nu au fost încheiate cu respectarea legii" a format obiectul unui

litigiu derulat între părți și finalizat prin decizia civilă nr. 198 din 23 aprilie

2003 a Curții de Apel București Dosar nr. 910/2003 (Dosar civil nr. 6796/302/2007

al Judecătoriei Sectorului 5 București), hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă

prin nerecurare.

Deși pârâții au invocat acest aspect în

apărare, instanța de apel nu face nici o referire la această hotărâre.

Întrucât legalitatea hotărârii atacate

trebuie analizată în funcție de motivele de fapt și de drept reținute, motive ce

trebuie să fie concordante cu actele de la dosar și cu celelalte probe, în lipsa

indicării unor asemenea motive, instanța de recurs este în imposibilitate de a analiza

justețea soluției adoptate în întregul ei.

Prin urmare, față de cele expuse fiind

incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâților urmează

a fi admis și în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ., a se casa hotărârea instanței

de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâții D.C.I.,

D.M.I., P.C. și P.M. împotriva deciziei nr. 497A din 15 octombrie 2009 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează

decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2010.