ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 391/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 391/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, la data de 13 noiembrie 2008,

reclamanta P.M.M. a chemat în judecată

pe pârâta P.M.B., prin

P.G., solicitând

instanței restituirea în natură a imobilului

situat în București, str.

Turnu Măguele și, în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent

bănesc.

La data de 11 decembrie 2008,

reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că cererea s-a formulat în

contradictoriu cu pârâții S.R., prin M.E.F., și A.N.R.P.

La data de 04 februarie

2009, reclamanta și-a precizat temeiul de drept al acțiunii de chemare în

judecată, acesta fiind reprezentat de dispozițiile art. 480 – art. 481 C. civ.

Prin

sentința civilă nr. 571 din 16 aprilie 2009, Tribunalul București,

secția a

IV-

a civilă,

a

admis excepția inadmisibilității și, pe acest temei, a respins acțiunea

reclamantei, ca inadmisibilă.

În esență, s-a reținut

că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998 și art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage

inadmisibilitatea formulării unei acțiuni întemeiată pe dispozițiile art. 480

C. civ.

Prin decizia civilă nr.

422/ A din 14 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a admis apelul, a desființat sentința

și a trimis cauza spre rejudecare, Tribunalului București.

S-a reținut că decizia

nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite, nu exclude posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, ci arată că

trebuie acordată prioritate C.E.D.O.

C.E.D.O. a stabilit că,

deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedura

administrativă, cât și, ulterior, dacă este necesar, la o procedură

contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu,

nefiind în prezent în măsură să conducă, într-un termen rezonabil, la

plata

unei despăgubiri. C.E.D.O. a stabilit că refuzul accesului la instanță pe calea

dreptului comun poate fi acceptată numai în cazul în care calea specială

oferită este efectivă.

Prin decizia civilă nr.

6320 din 22 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție

a admis recursul pârâtului S.R., a

casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, a constatat

nul recursul pârâtei P.M.B

S-a

statuat, în esență, că, deși în dispozitivul sentinței civile nr. 571 din 16

aprilie 2009, prima instanță a admis excepția inadmisibilității, cu

toate consecințele inerente, prin

considerentele hotărârii, aceasta a expus argumentele care susțin o dezlegare a

fondului pretențiilor deduse judecății. Astfel, instanța a arătat motivele

pentru care

imobilul în litigiu este supus

regimului juridic reglementat de Legea nr. 10/2001 și considerentele în temeiul

cărora a apreciat că, în lipsa

parcurgerii procedurii administrative,

deși dreptul de proprietate al reclamantei nu s-a stins, el nu mai poate fi

valorificat în justiție prin promovarea unei acțiuni în revendicare în

condițiile dreptului comun.

Față de modul în care

dispozitivul sentinței apelate a fost

explicitat

prin considerentele hotărârii, nu se poate susține că prima

instanță a

rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului litigiului, pentru a fi

aplicabile prevederile art. 297 C. proc. civ.

În ceea ce privește

incidența în cauză a deciziei în interesul Legi nr. 33/2008, Înalta Curte a

reținut următoarele: Înalta Curte a analizat atât problema raportului dintre

Legea nr. 10/2001, ca lege specială și Codul Civil, ca generală, cât și cea a

raportului dintre legea internă și C.E.D.O.; atâta timp cât pentru imobilele

preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a

adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot

restitui în natură, persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea

specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu

acesta; numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum

și cele care, din motive independente de voința

lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au

deschisă

calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.

Prin decizia civilă nr.

204/ A din 17 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca nefondat, apelul

reclamantei.

S-a apreciat că prima

instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză,

prin prisma celor statuate

prin decizia în

interesul Legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și

Justiție.

Apelanta-reclamantă nu a

urmat procedura legii speciale în vederea redobândirii bunului preluat în mod

abuziv de către stat, deși această procedură s-a aflat la îndemâna sa.

Înalta Curte a stabilit

că legea specială înlătură aplicarea

dreptului

comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să

fie

încorporat în textul legii speciale, și că aplicarea unor dispoziții ale legii

speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin C.E.D.O.

De asemenea, în

dispozitivul deciziei, se reține că în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială și C.E.D.O., aceasta din urmă are

prioritate, prioritatea putând fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun.

Referirile apelantei la

considerentele reținute în decizia în

interesul

Legii nr. 33/2008, sunt corecte, dar ele nu sunt aplicabile în cauză, întrucât

reclamanta nu se poate prevala de existența unui bun,

în sensul art. 1

din Protocolul

I

adițional la C.E.D.O.

În jurisprudența C.E.D.O.,

semnificația noțiunii de bun se raportează atât la bunurile actuale existente,

cât și la valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora,

reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține

exercițiul efectiv al unui drept de proprietate. Nu trebuie considerate bunuri

în sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un drept de

proprietate care s-a stins de mult timp, și nici creanța condițională rămasă

fără obiect, în urma nerealizării condiției (Cauzele C. contra României, M. contra

României)

Cu privire la

semnificația noțiunii de bun în Cauza pilot

A.

și alții contra României

s-a statuat

că nici o jurisdicție sau

autoritate administrativă internă nu a

recunoscut, reclamantelor, în mod irevocabil un drept la restituirea

apartamentului litigios.

C.E.D.O. a apreciat că

transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul

I

la Convenție, a interesului

patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, se

subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din

cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de

recurs prevăzute de aceste legi.

Aplicând aceste principii

cauzei de față, Curtea a constatat că reclamanta nu deține un bun, deoarece

nici o jurisdicție sau

autoritatea

administrativă nu i-a recunoscut un drept la restituirea în

natură sau

la acordarea de despăgubiri pentru imobilul în cauză.

Prin urmare, soluția de

respingere a acțiunii în revendicare

formulată

pe calea dreptului comun, după apariția Legii nr. 10/2001

este corectă și nu aduce atingere art. 1 din Protocolul

I

la Convenție.

De asemenea, această

soluție nu încalcă prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenție, care

garantează fiecărei persoane dreptul la un tribunal, adică dreptul ca o

instanță judiciară să soluționeze orice contestație privind drepturile și

obligațiile sale civile. C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut și că

statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. Legea nr.

10/2001 prevede obligativitatea unei proceduri administrative prealabile,

astfel că este exclusă privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, cât

timp împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă,

legea prevede calea contestației în instanță conform art. 26 din această lege.

În cauză, nu s-a dovedit

că ar exista motive independente de voința părții care să fi împiedicat-o pe

reclamantă să urmeze procedura prevăzută de legea specială, în sensul

formulării în termen legal a notificării, motivele la care se referă decizia în

interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție vizând

împrejurări obiective, insurmontabile, asimilabile forței majore și

independente de conduita părții.

Așadar, Curtea constată

că reclamanta apelantă nu poate invoca imposibilitatea utilizării procedurii

prevăzute de Legea nr. 10/2001 din motive care să excludă culpa sa în

formularea în termenul legal a notificării.

Împotriva deciziei

instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 18 iunie 2012,

reclamanta P.M.M., prin care a invocat următoarele critici de pretinsă

nelegalitate;

Recurenta-reclamantă

a susținut că privarea de bun, în absenta

oricărei

despăgubiri, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr.

I,

adițional la Convenție. Aceasta a

suferit o ingerință în dreptul de proprietate, fiind în prezenta unor acte de

preluare abuzivă, precum și a unor imobile transformate definitiv.

Literatura juridică

națională a admis că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se

conservă atâta timp cât există și posibilitatea de a readuce lucrul revendicat

în patrimonial revendicatului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauza imputabilă

uzurpatorului sau a fost transmis către un terț care a dobândit în mod

iremediabil proprietatea, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o

pretenție de despăgubiri.

Decizia nr. 33/2008

precizează că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în

toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare,

căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala, la

rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se

analiza, in funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea

internă intră în conflict cu Convenția și daca admiterea acțiunii în

revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori principiului securității raporturilor juridice.

Acțiunea in revendicare

poate fi exercitata cu succes în condițiile existentei Legii nr. 10/2001, în

următoarele condiții; admiterea acțiunii în revendicare să nu aducă atingere

altui drept de proprietate; admiterea acțiunii în revendicare să nu aducă

atingere principiului securității raporturilor juridice; exproprierea fiind

abuzivă, a constituit o ingerința în dreptul de proprietate; reclamanții au un

bun in sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În privința conflictului

dintre Legea nr. 10/2001 și Convenție, s-a susținut că acesta există câtă vreme

reclamanții nu și-au putut

apăra dreptul de

proprietate din cauza neformulării notificării cerute

de Legea nr.

10/2001. Acțiunea reglementată de Legea nr. 10/2001 este prescriptibila, spre

deosebire de acțiunea de drept comun care este imprescriptibila. Aceasta

limitare este de natura a genera o discriminare între categoriile de titulari

de drepturi de proprietate, după cum imobilul este sau nu preluat abuziv în

timpul regimului comunist.

Admiterea acțiunii in

revendicare pendinte nu aduce atingere unui alt drept de proprietate si nici

principiului securității raporturilor juridice, întrucât imobilul a dispărut

dintr-o cauza imputabilă uzurpatorului. In cauză, nu se pune problema ca un

terț

dobânditor al proprietății imobilului

să fie supus restituirii, singurele

operațiuni săvârșite cu privire la

imobil fiind exproprierea abuzivă,

demolarea

construcțiilor si afectarea terenului blocurilor de locuințe.

Legea nr. 10/2001 conține

prevederi exclusive în privința acordării de măsuri reparatorii pentru imobilul

preluat abuziv, nu si pentru exploatarea lui economica. Aceste prevederi se

regăsesc însă în dreptul comun, în dispozițiile Codului civil în vigoare la

momentul formulării acțiunii pendinte.

Preluând abuziv imobilul,

statul și a asumat riscul de a restitui nu numai valoarea bunului în sine, ci

și valoarea veniturilor pe care bunul le-ar fi putut produce. Prin urmare,

atâta timp cât Legea nr. 10/2001 vizează numai măsuri reparatorii pentru bunul

preluat abuziv, nu se poate susține că în aceste măsuri reparatorii se includ

și veniturile care ar fi rezultat din exploatarea economica a imobilului

preluat abuziv.

Recursul

este nefondat.

Relevant în cauză este

faptul că printr-o hotărâre judecătorească anterioară, decizia civilă nr. 6320

din 22 septembrie 2011,

Înalta Curte de

Casație și Justiție a făcut în mod explicit trimitere la

decizia în

interesul Legi nr. 33/2008, care a analizat atât

problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și Codul

Civil,

ca lege generală, cât și problema raportului dintre legea internă și C.E.D.O.

S-a statuat astfel că

atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, s-a

adoptat o lege

specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se

pot restitui în

natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială,

derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica

în concurs cu acesta,

respectiv

faptul că numai persoanele exceptate

de la procedura acestui act

normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au

putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea

acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.

Acestea au fost

coordonatele explicite ale rejudecării cauzei, după casarea hotărârii cu

trimitere la aceeași instanță de apel, respectate întru totul de aceasta, dar

ignorate de recurenta-reclamantă atunci când a formulat criticile din recurs.

Expunerea

de motive a cererii de recurs nesocotește nu numai

ceea ce s-a statuat cu caracter

obligatoriu prin decizia anterioară a instanței de casare, ci și considerentele

de fapt și de drept pentru care instanța anterioară a respins apelul

reclamantei.

S-a reținut astfel

corect, în circumstanțierea situației de fapt a cauzei pendinte, faptul că reclamanta

nu a urmat procedura legii speciale în vederea redobândirii bunului preluat în

mod abuziv de către stat.

Chiar dacă prin decizia

dată în interesul legii s-a statuat că, în ipoteza în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială și C.E.D.O., aceasta din urmă are

prioritate, prioritatea putând fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare de

drept comun, reclamanta nu îndeplinește condiția de a fi deținătoarea unui bun

actual în propriul patrimoniu.

În cauza A. și alții împotriva

României, pronunțată la data de 12 octombrie 2010, instanța de contencios

european a statuat, cu putere obligatorie pentru instanțele naționale, că un

reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție, decât în măsura în care

deciziile pe care le incriminează

se raportează la bunurile sale în

sensul acestei dispoziții, existența unui bun actual în patrimoniul unei

persoane ființează manifest fără nici o îndoială dacă, printr-o hotărâre

definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de

proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres

restituirea bunului.

Reclamanta nu se poate

prevala de un bun actual în sensul

Convenției,

acesta nefăcând dovada că a acționat în justiție anterior

datei

introducerii acțiunii și că a obținut o hotărâre judecătorească irevocabilă

prin care să-i fi fost recunoscută calitatea de proprietar iar, în dispozitiv,

să se fi inserat obligația de restituire a imobilului în litigiu.

Mai mult, C.E.D.O. a

apreciat în mod consecvent că transformarea într-o valoare patrimonială în

sensul art. 1 din Protocolul

I

la Convenție, a

interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a

cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și

epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.

S-a apreciat astfel

corect că soluția de respingere a acțiunii în

revendicare

formulată pe calea dreptului comun, după apariția Legii

nr. 10/2001,

este corectă și nu aduce atingere art. 1 din Protocolul

I

la Convenție.

În aceeași cauză A. și

alții contra României, Curtea Europeană a interpretat Convenția și art. 1 din

Protocolul nr. 1 în raport cu legislația internă, reținând că de la intrarea în

vigoare a Legii nr. 1/2001, a Legii nr. 10/2001 și, mai ales, a Legii nr.

247/2005, dreptul intern prevede un mecanism pentru a se ajunge, fie la

restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Transformarea într-o

valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a

ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea

interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de

reparație și

epuizării căilor de recurs

prevăzute de aceste legi.

Nu pot fi reținute

susținerile recurentei-reclamantei, conform cărora aceasta are un bun în sensul

Convenției și un titlu valabil la momentul promovării acțiunii, dispozițiile

art. 2 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001

putând fi valorificate doar dacă ar fi recurs la procedura

administrativă

prealabilă prevăzută de acest act normativ.

C.E.D.O. a statuat și că

„întocmai cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu

garantează un drept la

dobândirea unor bunuri, nu se impune statelor

contractante nicio restricție în libertatea lor de a determina domeniul de

aplicare a legilor pe care le pot adopta în materia restituirii bunurilor și de

a-și alege condițiile în temeiul cărora ele acceptă să restituie drepturile de

proprietate persoanelor deposedate. În asemenea circumstanțe, autoritățile

naționale trebuie să beneficieze de o amplă marjă de apreciere nu numai pentru

a alege măsurile de reglementare a raporturilor de proprietate din țară, ci să

facă o evaluare și a timpului necesar pentru realizarea obiectivului”.

În aceste circumstanțe,

reclamanta nu are nici bun actual și nici o valoare patrimonială în sensul art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenție, singura speranță legitimă de a se

bucura efectiv de un drept de proprietate, în contextul în care statul are

dreptul să reglementeze situația unor bunuri trecute în proprietatea statului

anterior semnării Convenției l-a constituit Legea nr. 10/2001, act normativ pe

care însă reclamanta nu au înțeles să-1 valorifice.

S-a apreciat corect că

reclamanta nu poate pretinde despăgubiri în temeiul art. 480 și urm. C. civ.,

aplicabile în materia revendicării, întrucât măsurile reparatorii în echivalent

sunt reglementate doar prin legea specială, de care însă aceasta nu a înțeles

să uzeze.

Critica

referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiție nu

poate fi primită, întrucât prin

reglementarea unei proceduri speciale de restituire a imobilelor naționalizate,

o limitare stabilită de însuși legiuitorul național, s-a urmărit asigurarea

stabilității circuitului civil al imobilelor și rezolvarea definitivă a

situației juridice a acestor imobile.

S.R. a adoptat Legea nr.

10/2001 cu scopul de a îndrepta consecințele negative ale abuzurilor comise în

perioada regimului politic comunist, instituind cerințe specifice, obligatorii,

pentru restituirea imobilelor preluate de stat ori acordarea altor forme de

despăgubiri. Existând două categorii de norme juridice care reglementează

aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate,

în mod firesc nu se mai aplică normele cu caracter general ale Codului civil,

ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001.

Concluzia ce se impune a

fi reconfirmată este aceea că legiuitorul permite revendicarea imobilelor

preluate în mod abuziv, dar numai în condițiile legii speciale ce se aplică cu

prioritate față de prevederile art. 480 C. civ.

Aceasta

soluție a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din

Legea nr.

213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al

acesteia, care a prevăzut în mod

expres ca: „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele

obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de

reparație”.

În contextul acestor

reglementări, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că situația

juridică a recurentei-reclamante a fost corect stabilită, la această concluzie

conducând circumstanțele de fapt concrete reținute de instanțele fondului, valorizate

din perspectiva efectelor create prin aplicarea normelor speciale, raportul

dintre legea specială și legea generală fiind dezlegată cu

caracter obligatoriu prin decizia in interesul

legii incidență în cauză.

Criticile

recurentei-reclamantei întemeiate pe existența unui conflict între Legea nr.

10/2001 și Convenție, nu pot fi primite întrucât ignoră considerentele deciziei

date în interesul legii. Faptul

că

reclamanta nu a înțeles să formuleze notificare în condițiile Legii

nr.

10/2001 nu reprezintă un argument pertinent pentru promovarea și susținerea

unei acțiuni în revendicare de drept comun, cu ignorarea totală a legii

speciale și a procedurii impuse de aceasta.

În cauză, instanța de

apel a reținut corect că nu s-a dovedit că

ar

exista motive independente de voința părții care să fi împiedicat-o

pe

reclamantă să urmeze procedura prevăzută de legea specială, în sensul

formulării în termen legal a notificării, motivele la care se referă decizia în

interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție vizând

împrejurări obiective, insurmontabile, asimilabile forței majore și

independente de conduita părții.

Așadar, Curtea a

constatat corect că reclamanta nu poate invoca imposibilitatea utilizării

procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 din motive care să excludă culpa sa

în formularea în termenul legal a notificării.

Susținerile

recurentei-reclamante referitoare la privarea de bun

și la absenta

oricărei despăgubiri, cu toate condițiile impuse de art. 1

din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție, nu pot fi primite, întrucât

înainte de a invoca o privarea de

proprietate, partea în cauză trebuie să dovedească chiar existența bunului în

propriul său patrimoniu.

Toate referirile

recurentei-reclamante la regimul juridic al

acțiunii

în revendicare de drept comun nu au relevanță în cauză, cât

timp acestea

exced analizei impuse de instanța supremă prin prima decizie pronunțată în

cauză, întemeiată pe efectele unui recurs în interesul legii.

În egală măsură nu sunt

întemeiate motivele care repun în discuție raportul dintre Legea nr. 10/2001 și

Convenție, respectiv dintre Legea nr. 10/2001 și dreptul comun, dat fiind

dezlegările cu caracter obligatoriu al deciziei date în interesul legii.

Împrejurarea că, în

cauză, nu există o altă persoană care să revendice același bun, situație în

care s-ar fi putut pune problema respectării principiului securității

raporturilor juridice, nu schimbă situația cauzei pendinte, întrucât concursul

între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este

prevăzut de legea specială, dezlegare cuprinsă în chiar dispozitivul deciziei

date în interesul legii.

Așa fiind, pentru

considerentele de fapt și de drept arătate, pe temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul

reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta P.M.M. împotriva deciziei nr. 204/ A din 17 mai

2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2013.