ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 391/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 13 noiembrie 2008, reclamanta P.M.M. a chemat în judecată pe pârâta P.M.B., prin P.G., solicitând instanței restituirea în natură a imobilului situat în București, str. Turnu Măguele și, în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc. La data de 11 decembrie 2008, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că cererea s-a formulat în contradictoriu cu pârâții S.R., prin M.E.F., și A.N.R.P. La data de 04 februarie 2009, reclamanta și-a precizat temeiul de drept al acțiunii de chemare în judecată, acesta fiind reprezentat de dispozițiile art. 480 – art. 481 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 571 din 16 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IV- a civilă, a admis excepția inadmisibilității și, pe acest temei, a respins acțiunea reclamantei, ca inadmisibilă. În esență, s-a reținut că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage inadmisibilitatea formulării unei acțiuni întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Prin decizia civilă nr. 422/ A din 14 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, Tribunalului București. S-a reținut că decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, nu exclude posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate C.E.D.O.

C.E.D.O. a stabilit că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedura administrativă, cât și, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă, într-un termen rezonabil, la plata unei despăgubiri. C.E.D.O. a stabilit că refuzul accesului la instanță pe calea dreptului comun poate fi acceptată numai în cazul în care calea specială oferită este efectivă.

Prin decizia civilă nr. 6320 din 22 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul pârâtului S.R., a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, a constatat nul recursul pârâtei P.M.B S-a statuat, în esență, că, deși în dispozitivul sentinței civile nr. 571 din 16 aprilie 2009, prima instanță a admis excepția inadmisibilității, cu toate consecințele inerente, prin considerentele hotărârii, aceasta a expus argumentele care susțin o dezlegare a fondului pretențiilor deduse judecății. Astfel, instanța a arătat motivele pentru care imobilul în litigiu este supus regimului juridic reglementat de Legea nr. 10/2001 și considerentele în temeiul cărora a apreciat că, în lipsa parcurgerii procedurii administrative, deși dreptul de proprietate al reclamantei nu s-a stins, el nu mai poate fi valorificat în justiție prin promovarea unei acțiuni în revendicare în condițiile dreptului comun.

Față de modul în care dispozitivul sentinței apelate a fost explicitat prin considerentele hotărârii, nu se poate susține că prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului litigiului, pentru a fi aplicabile prevederile art. 297 C. proc. civ.

În ceea ce privește incidența în cauză a deciziei în interesul Legi nr. 33/2008, Înalta Curte a reținut următoarele: Înalta Curte a analizat atât problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și Codul Civil, ca generală, cât și cea a raportului dintre legea internă și C.E.D.O.; atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură, persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta; numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.

Prin decizia civilă nr. 204/ A din 17 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei. S-a apreciat că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, prin prisma celor statuate prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Apelanta-reclamantă nu a urmat procedura legii speciale în vederea redobândirii bunului preluat în mod abuziv de către stat, deși această procedură s-a aflat la îndemâna sa. Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale, și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin C.E.D.O.

De asemenea, în dispozitivul deciziei, se reține că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate, prioritatea putând fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun. Referirile apelantei la considerentele reținute în decizia în interesul Legii nr. 33/2008, sunt corecte, dar ele nu sunt aplicabile în cauză, întrucât reclamanta nu se poate prevala de existența unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul I adițional la C.E.D.O. În jurisprudența C.E.D.O., semnificația noțiunii de bun se raportează atât la bunurile actuale existente, cât și la valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora, reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate.

Nu trebuie considerate bunuri în sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, și nici creanța condițională rămasă fără obiect, în urma nerealizării condiției (Cauzele C. contra României, M. contra României) Cu privire la semnificația noțiunii de bun în Cauza pilot A. și alții contra României s-a statuat că nici o jurisdicție sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut, reclamantelor, în mod irevocabil un drept la restituirea apartamentului litigios. C.E.D.O. a apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul I la Convenție, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.

Aplicând aceste principii cauzei de față, Curtea a constatat că reclamanta nu deține un bun, deoarece nici o jurisdicție sau autoritatea administrativă nu i-a recunoscut un drept la restituirea în natură sau la acordarea de despăgubiri pentru imobilul în cauză. Prin urmare, soluția de respingere a acțiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun, după apariția Legii nr. 10/2001 este corectă și nu aduce atingere art. 1 din Protocolul I la Convenție. De asemenea, această soluție nu încalcă prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenție, care garantează fiecărei persoane dreptul la un tribunal, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privind drepturile și obligațiile sale civile.

C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea unei proceduri administrative prealabile, astfel că este exclusă privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, cât timp împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță conform art. 26 din această lege. În cauză, nu s-a dovedit că ar exista motive independente de voința părții care să fi împiedicat-o pe reclamantă să urmeze procedura prevăzută de legea specială, în sensul formulării în termen legal a notificării, motivele la care se referă decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție vizând împrejurări obiective, insurmontabile, asimilabile forței majore și independente de conduita părții.

Așadar, Curtea constată că reclamanta apelantă nu poate invoca imposibilitatea utilizării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 din motive care să excludă culpa sa în formularea în termenul legal a notificării. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 18 iunie 2012, reclamanta P.M.M., prin care a invocat următoarele critici de pretinsă nelegalitate; Recurenta-reclamantă a susținut că privarea de bun, în absenta oricărei despăgubiri, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. I, adițional la Convenție. Aceasta a suferit o ingerință în dreptul de proprietate, fiind în prezenta unor acte de preluare abuzivă, precum și a unor imobile transformate definitiv.

Literatura juridică națională a admis că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atâta timp cât există și posibilitatea de a readuce lucrul revendicat în patrimonial revendicatului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauza imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis către un terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri. Decizia nr. 33/2008 precizează că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se analiza, in funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția și daca admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori principiului securității raporturilor juridice. Acțiunea in revendicare poate fi exercitata cu succes în condițiile existentei Legii nr. 10/2001, în următoarele condiții; admiterea acțiunii în revendicare să nu aducă atingere altui drept de proprietate; admiterea acțiunii în revendicare să nu aducă atingere principiului securității raporturilor juridice; exproprierea fiind abuzivă, a constituit o ingerința în dreptul de proprietate; reclamanții au un bun in sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În privința conflictului dintre Legea nr. 10/2001 și Convenție, s-a susținut că acesta există câtă vreme reclamanții nu și-au putut apăra dreptul de proprietate din cauza neformulării notificării cerute de Legea nr. 10/2001. Acțiunea reglementată de Legea nr. 10/2001 este prescriptibila, spre deosebire de acțiunea de drept comun care este imprescriptibila. Aceasta limitare este de natura a genera o discriminare între categoriile de titulari de drepturi de proprietate, după cum imobilul este sau nu preluat abuziv în timpul regimului comunist. Admiterea acțiunii in revendicare pendinte nu aduce atingere unui alt drept de proprietate si nici principiului securității raporturilor juridice, întrucât imobilul a dispărut dintr-o cauza imputabilă uzurpatorului.

In cauză, nu se pune problema ca un terț dobânditor al proprietății imobilului să fie supus restituirii, singurele operațiuni săvârșite cu privire la imobil fiind exproprierea abuzivă, demolarea construcțiilor si afectarea terenului blocurilor de locuințe. Legea nr. 10/2001 conține prevederi exclusive în privința acordării de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv, nu si pentru exploatarea lui economica. Aceste prevederi se regăsesc însă în dreptul comun, în dispozițiile Codului civil în vigoare la momentul formulării acțiunii pendinte. Preluând abuziv imobilul, statul și a asumat riscul de a restitui nu numai valoarea bunului în sine, ci și valoarea veniturilor pe care bunul le-ar fi putut produce.

Prin urmare, atâta timp cât Legea nr. 10/2001 vizează numai măsuri reparatorii pentru bunul preluat abuziv, nu se poate susține că în aceste măsuri reparatorii se includ și veniturile care ar fi rezultat din exploatarea economica a imobilului preluat abuziv. Recursul este nefondat. Relevant în cauză este faptul că printr-o hotărâre judecătorească anterioară, decizia civilă nr. 6320 din 22 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut în mod explicit trimitere la decizia în interesul Legi nr. 33/2008, care a analizat atât problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și Codul Civil, ca lege generală, cât și problema raportului dintre legea internă și C.E.D.O.

S-a statuat astfel că atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta, respectiv faptul că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios. Acestea au fost coordonatele explicite ale rejudecării cauzei, după casarea hotărârii cu trimitere la aceeași instanță de apel, respectate întru totul de aceasta, dar ignorate de recurenta-reclamantă atunci când a formulat criticile din recurs.

Expunerea de motive a cererii de recurs nesocotește nu numai ceea ce s-a statuat cu caracter obligatoriu prin decizia anterioară a instanței de casare, ci și considerentele de fapt și de drept pentru care instanța anterioară a respins apelul reclamantei. S-a reținut astfel corect, în circumstanțierea situației de fapt a cauzei pendinte, faptul că reclamanta nu a urmat procedura legii speciale în vederea redobândirii bunului preluat în mod abuziv de către stat. Chiar dacă prin decizia dată în interesul legii s-a statuat că, în ipoteza în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate, prioritatea putând fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, reclamanta nu îndeplinește condiția de a fi deținătoarea unui bun actual în propriul patrimoniu.

În cauza A. și alții împotriva României, pronunțată la data de 12 octombrie 2010, instanța de contencios european a statuat, cu putere obligatorie pentru instanțele naționale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziții, existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nici o îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.

Reclamanta nu se poate prevala de un bun actual în sensul Convenției, acesta nefăcând dovada că a acționat în justiție anterior datei introducerii acțiunii și că a obținut o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să-i fi fost recunoscută calitatea de proprietar iar, în dispozitiv, să se fi inserat obligația de restituire a imobilului în litigiu. Mai mult, C.E.D.O. a apreciat în mod consecvent că transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul I la Convenție, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.

S-a apreciat astfel corect că soluția de respingere a acțiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun, după apariția Legii nr. 10/2001, este corectă și nu aduce atingere art. 1 din Protocolul I la Convenție. În aceeași cauză A. și alții contra României, Curtea Europeană a interpretat Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1 în raport cu legislația internă, reținând că de la intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2001, a Legii nr. 10/2001 și, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

Transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi. Nu pot fi reținute susținerile recurentei-reclamantei, conform cărora aceasta are un bun în sensul Convenției și un titlu valabil la momentul promovării acțiunii, dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 putând fi valorificate doar dacă ar fi recurs la procedura administrativă prealabilă prevăzută de acest act normativ.

C.E.D.O. a statuat și că „întocmai cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la dobândirea unor bunuri, nu se impune statelor contractante nicio restricție în libertatea lor de a determina domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materia restituirii bunurilor și de a-și alege condițiile în temeiul cărora ele acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate. În asemenea circumstanțe, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o amplă marjă de apreciere nu numai pentru a alege măsurile de reglementare a raporturilor de proprietate din țară, ci să facă o evaluare și a timpului necesar pentru realizarea obiectivului”.

În aceste circumstanțe, reclamanta nu are nici bun actual și nici o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, singura speranță legitimă de a se bucura efectiv de un drept de proprietate, în contextul în care statul are dreptul să reglementeze situația unor bunuri trecute în proprietatea statului anterior semnării Convenției l-a constituit Legea nr. 10/2001, act normativ pe care însă reclamanta nu au înțeles să-1 valorifice. S-a apreciat corect că reclamanta nu poate pretinde despăgubiri în temeiul art. 480 și urm. C. civ., aplicabile în materia revendicării, întrucât măsurile reparatorii în echivalent sunt reglementate doar prin legea specială, de care însă aceasta nu a înțeles să uzeze.

Critica referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiție nu poate fi primită, întrucât prin reglementarea unei proceduri speciale de restituire a imobilelor naționalizate, o limitare stabilită de însuși legiuitorul național, s-a urmărit asigurarea stabilității circuitului civil al imobilelor și rezolvarea definitivă a situației juridice a acestor imobile. S.R. a adoptat Legea nr. 10/2001 cu scopul de a îndrepta consecințele negative ale abuzurilor comise în perioada regimului politic comunist, instituind cerințe specifice, obligatorii, pentru restituirea imobilelor preluate de stat ori acordarea altor forme de despăgubiri. Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se mai aplică normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001.

Concluzia ce se impune a fi reconfirmată este aceea că legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, dar numai în condițiile legii speciale ce se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ. Aceasta soluție a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care a prevăzut în mod expres ca: „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

În contextul acestor reglementări, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că situația juridică a recurentei-reclamante a fost corect stabilită, la această concluzie conducând circumstanțele de fapt concrete reținute de instanțele fondului, valorizate din perspectiva efectelor create prin aplicarea normelor speciale, raportul dintre legea specială și legea generală fiind dezlegată cu caracter obligatoriu prin decizia in interesul legii incidență în cauză. Criticile recurentei-reclamantei întemeiate pe existența unui conflict între Legea nr. 10/2001 și Convenție, nu pot fi primite întrucât ignoră considerentele deciziei date în interesul legii. Faptul că reclamanta nu a înțeles să formuleze notificare în condițiile Legii nr. 10/2001 nu reprezintă un argument pertinent pentru promovarea și susținerea unei acțiuni în revendicare de drept comun, cu ignorarea totală a legii speciale și a procedurii impuse de aceasta.

În cauză, instanța de apel a reținut corect că nu s-a dovedit că ar exista motive independente de voința părții care să fi împiedicat-o pe reclamantă să urmeze procedura prevăzută de legea specială, în sensul formulării în termen legal a notificării, motivele la care se referă decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție vizând împrejurări obiective, insurmontabile, asimilabile forței majore și independente de conduita părții. Așadar, Curtea a constatat corect că reclamanta nu poate invoca imposibilitatea utilizării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 din motive care să excludă culpa sa în formularea în termenul legal a notificării.

Susținerile recurentei-reclamante referitoare la privarea de bun și la absenta oricărei despăgubiri, cu toate condițiile impuse de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, nu pot fi primite, întrucât înainte de a invoca o privarea de proprietate, partea în cauză trebuie să dovedească chiar existența bunului în propriul său patrimoniu. Toate referirile recurentei-reclamante la regimul juridic al acțiunii în revendicare de drept comun nu au relevanță în cauză, cât timp acestea exced analizei impuse de instanța supremă prin prima decizie pronunțată în cauză, întemeiată pe efectele unui recurs în interesul legii. În egală măsură nu sunt întemeiate motivele care repun în discuție raportul dintre Legea nr. 10/2001 și Convenție, respectiv dintre Legea nr. 10/2001 și dreptul comun, dat fiind dezlegările cu caracter obligatoriu al deciziei date în interesul legii.

Împrejurarea că, în cauză, nu există o altă persoană care să revendice același bun, situație în care s-ar fi putut pune problema respectării principiului securității raporturilor juridice, nu schimbă situația cauzei pendinte, întrucât concursul între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială, dezlegare cuprinsă în chiar dispozitivul deciziei date în interesul legii. Așa fiind, pentru considerentele de fapt și de drept arătate, pe temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.M.M.

împotriva deciziei nr. 204/ A din 17 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2013.