ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6320/2011

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 13 noiembrie 2008, reclamanta P.M.M. a chemat în judecată Primăria Municipiului București și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună, în principal, restituirea în natură a imobilului situat în București, str. Turnu Măgurele și, în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc. Prin cererea depusă în ședința publică din data de 11 decembrie 2008, reclamanta și-a precizat acțiunea, arătând că înțelege să-și formuleze pretențiile și în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Prin cererea depusă prin serviciul registratură la data de 04 februarie 2009, reclamanta și-a precizat temeiul de drept al acțiunii, ca fiind dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ. Prin sentința civilă nr. 571 din 16 aprilie 2009 Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a respins acțiunea precizată ca inadmisibilă. Pentru a se pronunța această hotărâre, instanța a reținut că în cauză devin aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care atrag inadmisibilitatea formulării unei acțiuni întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Împotriva acestei hotărâri judecătorești a formulat apel reclamanta P.M.M., iar prin decizia civilă nr. 422/A din 14 iunie 2010, Curtea de Apel București – secția a IV- a civilă a admis apelul declarat, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București.

Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente: Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și Justiție în Secțiile Unite nu exclude posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, deși Legea nr. 10/2001 oferă părților interesate atât accesul la o procedura administrativă, cât și, ulterior, dacă este necesar, accesul la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că refuzul accesului la instanță pe calea dreptului comun poate fi acceptată numai în cazul în care calea oferită de legea specială este efectivă.

Instanța se apel a reținut incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, a dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituție și a concluzionat că tribunalul a soluționat în mod greșit cauza pe cale de excepție, fără a intra în cercetarea fondului, situație în care devin aplicabile dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs Statul Roman reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și Primăria Municipiului București prin Primar General. 1. Prin recursul declarat, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: Instanța de apel nu a avut în vedere la pronunțarea hotărârii atacate prima ipoteză reținută de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2009 pronunțată în recursul în interesul legii și care, potrivit art. 329 C. proc. civ. este obligatorie pentru instanțe. Prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției europene a drepturilor omului.

Persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat deja procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare, având în vedere regula „electa una via” și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. Faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), asigurându-se astfel o jurisdicție deplină.

Printr-o jurisprudență unificată prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. În consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

2. Prin recursul declarat, Primăria Municipiului București prin Primar General face referiri la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și redă o parte din considerentele deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Se mai arată că, în cea ce privește capătul de cerere prin care se solicită măsuri reparatorii prin echivalent, reclamanta are obligația să depună dovezi, prin care să probeze că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului.

Recursul este întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte reține următoarele: Este adevărat că prin sentința civilă nr. 571 din 16 aprilie 2009, hotărâre care face obiectul apelului soluționat prin decizia recurată, Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată de reclamantă, ca inadmisibilă. Înalta Curte constată însă că, deși în dispozitivul acestei sentințe, prima instanță a menționat admiterea excepției inadmisibilității și respingerea, ca inadmisibilă, a cererii formulate, prin considerentele hotărârii, tribunalul a expus argumente care susțin o dezlegare a fondului pretențiilor deduse judecății.

Astfel, prima instanță a arătat motivele pentru care, în opinia sa, imobilul în litigiu este supus regimului juridic reglementat de Legea nr. 10/2001 și considerentele în temeiul cărora a apreciat că, în lipsa parcurgerii procedurii administrative prevăzută de acest act normativ, deși dreptul de proprietate al reclamantei nu s-a stins, el nu mai poate fi valorificat în justiție prin promovarea unei acțiuni în revendicare în condițiile dreptului comun. În aceste condiții, față de modul în care dispozitivul sentinței apelate a fost explicitat prin considerentele hotărârii, nu se poate susține că prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului litigiului, pentru a fi aplicabile prevederile art. 297 C. proc.

civ. În ceea ce privește incidența în cauză a deciziei în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte reține următoarele: În soluționarea recursului în interesului legii finalizată prin pronunțarea deciziei menționate, Înalta Curte a analizat atât problema raportul dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și Codul Civil, ca lege generală, cât și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului.

În ceea ce privește prima problemă și anume aceea a existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, s -a concluzionat că opinia unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă și că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este greșită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a reținut în decizia pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Totodată, s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.

Este necontestat în cauză că reclamanta nu a urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru redobândirea imobilului aflat în proprietatea statului, ci a sesizat direct instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare fundamentată pe dispozițiile dreptului comun. Reclamanta nu se află în situația menționată în considerentele deciziei în interesul legii în care, din motive obiective, nu a putut să utilizeze această procedura specială în termenele legale reglementate de Legea nr. 10/2001, în cauză nefăcându-se susțineri sau probe în acest sens. Este adevărat că prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a analizat și ipoteza în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Însă, pentru această dezlegare, în analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți prevalându-se de existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. În cauză însă, astfel de susțineri nu s-au făcut și pe cale de consecință, această ipoteză avută în vedere de instanța supremă în pronunțarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008, nu a fost analizată în cauză de tribunal, în primă instanță.

Or, curtea de apel, în controlul de legalitate exercitat, s-a raportat exclusiv cea de-a doua problemă dezlegată prin decizia în interesul legii, deși în cauză nu există premisele avute în vedere de instanța supremă. În mod nelegal, a fost ignorată dezlegarea dată primei probleme prin decizia în recursul legii menționată, deși ipoteza avută în vedere în soluționarea acestei chestiuni – și anume aceea în care imobilul a cărui restituire se cere nu a fost înstrăinat, aflându-se încă în posesia unității deținătoare – se regăsește în cauza de față. Prin urmare, apreciind că tribunalul a analizat fondul litigiului, că în această analiză a avut în vedere o dezlegare dată printr-o decizie în interesul legii aplicabilă regimului juridic al imobilului în litigiu, și că această dezlegare a fost ignorată de instanța de apel, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași curți de apel. 2. Recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București prin Primar General va fi constata nul pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Simplele referiri făcute de recurent la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și reproducerea unei părți a considerentelor deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nu îndeplinesc exigențele legale menționate. În ceea ce privește susținerile în sensul că pentru capătul de cerere prin care se solicită măsuri reparatorii prin echivalent, reclamanta are obligația să depună dovezi, prin care să probeze că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, conform art. 5 din Legea 10/2001, Înalta Curte constată că acestea nu se pot constitui în critici de nelegalitate ale deciziei recurate întrucât hotărârea instanței de apel nu a cuprins dezlegări în acest sens.

Cât timp instanța de apel nu și-a întemeiat decizia pronunțată pe dispozițiile legale invocate prin motivele de recurs, criticile formulate în acest sens de recurent nu investesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor. Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 302-303 C. proc. civ. și 306 C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 422/A din 14 iunie 2010 a Curții de Apel București - secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași curți de apel. Constată nul recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București prin Primar General. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2011.