ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6320/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6320/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Deliberând asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de

13 noiembrie 2008, reclamanta P.M.M. a chemat în judecată Primăria Municipiului

București și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să

dispună, în principal, restituirea în natură a imobilului situat în București,

str. Turnu Măgurele și, în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură

nu este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc.

Prin cererea depusă

în ședința publică din data de 11 decembrie 2008, reclamanta și-a precizat

acțiunea, arătând că înțelege să-și formuleze pretențiile și în contradictoriu

cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Prin cererea depusă

prin serviciul registratură la data de 04 februarie 2009, reclamanta și-a

precizat temeiul de drept al acțiunii, ca fiind dispozițiile art. 480 și art. 481

C. civ.

Prin sentința civilă nr.

571 din 16 aprilie 2009 Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a respins

acțiunea precizată ca inadmisibilă.

Pentru a se pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că în cauză devin aplicabile dispozițiile art.

6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

care atrag inadmisibilitatea formulării unei acțiuni întemeiată pe dispozițiile

art. 480 C. civ.

Împotriva acestei

hotărâri judecătorești a formulat apel reclamanta P.M.M., iar prin decizia

civilă nr. 422/A din 14 iunie 2010, Curtea de Apel București – secția a IV- a

civilă a admis apelul declarat, a desființat sentința apelată și a trimis cauza

spre rejudecare Tribunalului București.

Curtea de Apel a avut

în vedere următoarele considerente:

Decizia nr. 33 din 9

iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și Justiție în

Secțiile Unite nu exclude posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, ci

arată că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a stabilit că, deși Legea nr. 10/2001 oferă părților

interesate atât accesul la o procedura administrativă, cât și, ulterior, dacă

este necesar, accesul la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic

și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil

la plata unei despăgubiri.

Astfel, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că refuzul accesului la instanță pe

calea dreptului comun poate fi acceptată numai în cazul în care calea oferită de

legea specială este efectivă.

Instanța se apel a

reținut incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, a

dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituție și a concluzionat că tribunalul a

soluționat în mod greșit cauza pe cale de excepție, fără a intra în cercetarea

fondului, situație în care devin aplicabile dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. care prevăd desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare

primei instanțe.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs Statul Roman reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice și Primăria Municipiului București prin Primar

General.

declarat, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice formulează

următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.:

Instanța de apel nu a

avut în vedere la pronunțarea hotărârii atacate prima ipoteză reținută de Înalta

Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2009 pronunțată

în recursul în interesul legii și care, potrivit art. 329 C. proc. civ. este

obligatorie pentru instanțe.

Prin decizia nr. 33

din 09 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

soluționarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că legea specială

înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca

principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor

dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin

Convenției europene a drepturilor omului.

Persoanele cărora le

sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta

între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în

materia revendicării. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat deja

procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare,

având în vedere regula „electa una via” și principiul securității raporturilor

juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

Faptul că Legea nr. 10/2001

prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu

conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că,

împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea

prevede calea contestației în instanță (art. 26), asigurându-se astfel o

jurisdicție deplină.

Printr-o

jurisprudență unificată prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în

recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile

Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond

nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a

cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate

abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului

nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții

interesate.

În consecință,

întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului

judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001,

inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a

notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

declarat, Primăria Municipiului București prin Primar General face referiri la jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a

României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și

art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și redă o parte

din considerentele deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Se mai arată că, în

cea ce privește capătul de cerere prin care se solicită măsuri reparatorii prin

echivalent, reclamanta are obligația să depună dovezi, prin care să probeze că nu

s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a

terenului.

Recursul este

întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

recurată în limita criticilor formulate prin recursul declarat de Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte reține următoarele:

Este adevărat că prin

sentința civilă nr. 571 din 16 aprilie 2009, hotărâre care face obiectul

apelului soluționat prin decizia recurată, Tribunalul București Secția a IV-a

Civilă a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată de reclamantă, ca

inadmisibilă.

Înalta Curte constată

însă că, deși în dispozitivul acestei sentințe, prima instanță a menționat

admiterea excepției inadmisibilității și respingerea, ca inadmisibilă, a

cererii formulate, prin considerentele hotărârii, tribunalul a expus argumente

care susțin o dezlegare a fondului pretențiilor deduse judecății.

Astfel, prima

instanță a arătat motivele pentru care, în opinia sa, imobilul în litigiu este

supus regimului juridic reglementat de Legea nr. 10/2001 și considerentele în

temeiul cărora a apreciat că, în lipsa parcurgerii procedurii administrative

prevăzută de acest act normativ, deși dreptul de proprietate al reclamantei nu

s-a stins, el nu mai poate fi valorificat în justiție prin promovarea unei

acțiuni în revendicare în condițiile dreptului comun.

În aceste condiții,

față de modul în care dispozitivul sentinței apelate a fost explicitat prin

considerentele hotărârii, nu se poate susține că prima instanță a rezolvat

procesul fără a intra în cercetarea fondului litigiului, pentru a fi aplicabile

prevederile art. 297 C. proc. civ.

În

ceea ce privește incidența în cauză a deciziei în interesul legii nr. 33 din 09

iunie 2008, Înalta Curte reține următoarele:

În

soluționarea recursului în interesului legii finalizată prin pronunțarea

deciziei menționate, Înalta Curte a analizat atât problema raportul dintre

Legea nr. 10/2001, ca lege specială și Codul Civil, ca lege generală, cât și

cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor

omului.

În ceea ce privește

prima problemă și anume aceea a existenței unei opțiuni între aplicarea legii

speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de

referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

și anume Codul civil, s

-a concluzionat că

opinia

unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este

exclusă și că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001

sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au

urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea

acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este

greșită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre

legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care,

pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a reținut în

decizia pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât

pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste

imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține

că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în

concurs cu acesta.

Totodată, s-a

argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ,

precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să

utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedare a bunului litigios.

Este necontestat în

cauză că reclamanta nu a urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr.

10/2001 pentru redobândirea imobilului aflat în proprietatea statului, ci a

sesizat direct instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare fundamentată

pe dispozițiile dreptului comun.

Reclamanta nu se află

în situația menționată în considerentele deciziei în interesul legii în care,

din motive obiective, nu a putut să utilizeze această procedura specială în

termenele legale reglementate de Legea nr. 10/2001, în cauză nefăcându-se

susțineri sau probe în acest sens.

Este adevărat că prin

decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a analizat și ipoteza în

care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

Însă, pentru această

dezlegare, în analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată și

în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care,

ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terț

dobânditor, ambele părți prevalându-se de existența unui bun în sensul art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenție.

În cauză însă, astfel

de susțineri nu s-au făcut și pe cale de consecință, această ipoteză avută în

vedere de instanța supremă în pronunțarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008,

nu a fost analizată în cauză de tribunal, în primă instanță.

Or, curtea de apel,

în controlul de legalitate exercitat, s-a raportat exclusiv cea de-a doua

problemă dezlegată prin decizia în interesul legii, deși în cauză nu există

premisele avute în vedere de instanța supremă. În mod nelegal, a fost ignorată dezlegarea

dată primei probleme prin decizia în recursul legii menționată, deși ipoteza

avută în vedere în soluționarea acestei chestiuni – și anume aceea în care

imobilul a cărui restituire se cere nu a fost înstrăinat, aflându-se încă în

posesia unității deținătoare – se regăsește în cauza de față.

Prin urmare,

apreciind că tribunalul a analizat fondul litigiului, că în această analiză a

avut în vedere o dezlegare dată printr-o decizie în interesul legii aplicabilă

regimului juridic al imobilului în litigiu, și că această dezlegare a fost

ignorată de instanța de apel, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat

la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, va casa decizia

recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași curți de apel.

de pârâta Primăria Municipiului București prin Primar General va fi constata

nul pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 302

1

C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității,

motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar

în conformitate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea

unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ

prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Condiția legală a

dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate

instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art.

304 C. proc. civ.

Simplele referiri

făcute de recurent la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și

reproducerea unei părți a considerentelor deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nu îndeplinesc exigențele legale

menționate.

În ceea ce privește

susținerile în sensul că pentru capătul de cerere prin care se solicită măsuri

reparatorii prin echivalent, reclamanta are obligația să depună dovezi, prin

care să probeze că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în

proprietatea statului a terenului, conform art. 5 din Legea 10/2001, Înalta

Curte constată că acestea nu se pot constitui în critici de nelegalitate ale

deciziei recurate întrucât hotărârea instanței de apel nu a cuprins dezlegări

în acest sens.

Cât timp instanța de

apel nu și-a întemeiat decizia pronunțată pe dispozițiile legale invocate prin

motivele de recurs, criticile formulate în acest sens de recurent nu investesc

în mod legal instanța de recurs cu analiza lor.

Prin urmare, pentru

considerentele expuse, în temeiul art. 302-303 C. proc. civ. și 306 C. proc. civ.,

Înalta Curte va constata nul recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva

deciziei nr. 422/A din 14 iunie 2010 a Curții de Apel București - secția a IV-a

civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași curți de apel.

Constată nul recursul

declarat de pârâta Primăria Municipiului București prin Primar General.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 septembrie 2011.