ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1388/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 11022 din 16 septembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara s-a luat act de renunțarea la judecata acțiunii formulată de reclamanta K.I. în contradictoriu cu pârâții B.V., B.A., A.R. și D.S., și s-a dispus declinarea în favoarea Tribunalului Timiș a acțiunii formulate de aceeași reclamantă în contradictoriu cu pârâții Statul Român reprezentat de Consiliul local al municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara, reprezentat de Primar.

Pentru a proceda astfel, instanța a reținut că petitul principal al acțiunii rămase de soluționat după renunțarea la judecată a reclamantei față de pârâții persoane fizice, este dat de constatarea nevalabilității preluării de către statul român a imobilului situat în Timișoara, compus din casă, curte, grădină, adică a inexistenței dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului în litigiu, a cărui valoare este de 200.000 Euro în anul 2007 așa cum rezultă prețul încasat din vânzarea sa, și depășind valoarea de 500.000 lei atrage competența tribunalului, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 3713 din 19 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii invocate de părți și s-a dispus respingerea ca inadmisibilă a acțiunii formulate de reclamanta K.I.

în contradictoriu cu pârâții Statul Român reprezentat de Consiliul local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara reprezentat de Primar. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele: Prin recursul în interesul legii, instanța supremă a stabilit că prevalează Legea specială nr. 10/2001 în raport cu legea generală, iar în conflictul cu drepturile recunoscute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevalează aceasta din urmă. In cauză însă, reclamantei nu i s-a recunoscut un drept protejat de Convenție, situație în care sunt aplicabile dispozițiile deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție care stabilesc regula în materie, cu atât mai mult cu cât procedura administrativă parcursă de reclamantă a fost soluționată nefavorabil acesteia prin respingerea notificării.

Astfel, deși în dispoziție se rețin ca motive de respingere a notificării prevederile art. 1.4. lit. b) din H.G. nr. 498/2003, reclamanta avea posibilitatea de a contesta și de a obține anularea acestei hotărâri, textul de lege fiind contrar art. 1, art. 9, art. 12 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare, la acel moment. Conform art. 12, în situația imobilelor preluate cu titlu valabil, dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu indicele inflației. In consecință sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 care statuează că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari, dar numai dacă nu fac obiectul unor legi speciale.

Prin decizia civilă nr. 74 din 6 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, s-a dispus admiterea apelului declarat de reclamanta K.I. împotriva sentinței civile nr. 3713 din 19 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș, desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut următoarele: Deși art. 6 din Legea nr. 213/1998 cât și decizia nr. 1351/2008 a Curții Constituționale ca și decizia nr. XXXIII din 9 mai 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au consemnat caracterul special al Legii nr. 10/2001 și implicit caracterul special al procedurii administrative, derogatorie de la normele dreptului comun, acestea nu exclud și nu pot elimina posibilitatea de care trebuie să se bucure foștii proprietari ai căror imobile au fost naționalizate în regimul comunist, de a se adresa unei instanțe care să analizeze modul de naționalizare și să se pronunțe asupra posibilităților compensatorii de care trebuia să beneficieze victimele naționalizărilor.

Însăși decizia nr. XXXIII a Înaltei Curți de Casație și Justiție a consacrat această teză, statuând că privarea de un bun în absența unei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De principiu, literatura juridică a admis că revendicarea bunului este o acțiune reală iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce bunul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă bunul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.

In vederea aplicării unitare a Legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că legea specială înlătură de la aplicare dreptul comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii special și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului. Aplicarea altor dispoziții decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție altor persoane.

Or, din moment ce reclamanta a renunțat la capetele de cerere privind constatarea nulității titlurilor foștilor chiriași și s-a mărginit doar la constatarea naționalizării abuzive și obținerea unei compensații alta decât restituirea în natura a apartamentelor vândute foștilor chiriași în baza Legii nr. 112/1995, atunci aceasta trebuie să se bucure de mijlocirea unei instanțe și o judecată de fond, aspecte care nu contravin Legii nr. 10/2001 și deciziilor Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, abordare care rezultă și din cauza Păduraru contra României și Broniovski contra Poloniei. In concluzie reclamanta era îndreptățită a se adresa unei instanțe care să se pronunțe asupra caracterului naționalizării și să acorde în mod direct compensații.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta criticând-o ca nelegală, invocând drept motive de recurs punctele 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., cărora le-a conferit următoarea motivare. Instanța nu a ținut cont de decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a consacrat caracterul special al Legii nr. 10/2001 și implicit caracterul special al procedurii administrative. Prin urmare, chiar dacă reclamantul a renunțat la capetele de cerere privind constatarea nulității titlurilor foștilor chiriași și s-a mărginit doar la constatarea naționalizării abuzive și la obținerea unei compensații, aceasta nu este îndreptățită la obținerea compensației deoarece nu s-a prevalat de dispozițiile Legii nr. 10/2001 care prevede o procedură obligatorie.

Cu privire la revendicarea imobilului prin compararea titlurilor, întemeiat instanța de fond a admis excepția inadmisibilității deoarece reclamantul nu a uzat de procedura specială de revendicare în baza Legii nr. 10/2001, interpretare impusă și de dispozițiile art. 6 și art. 2 din Legea nr. 213/1998, coroborat cu art. 1, art. 2, art. 47 din Legea nr. 10/2001. Aceeași interpretare a fost impusă și prin decizia civilă nr. 1351 din 10 decembrie 2008 a Curții Constituționale, care arată că este obstrucționat accesul la justiție a celor îndreptățiți la măsuri reparatorii, prin prevederea căii administrative de acordare a reparațiilor în natură sau prin echivalent, sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție precum și literatura juridică de specialitate.

În speță, imobilul a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 223/1974, adică cu titlu, și prin urmare conform art. 45 pct. 5 din Legea nr. 10/2001, termenul de introducere a acțiunii privind constatarea nulității actelor juridic de înstrăinare a fost data de 14 august 2007, imobilul făcând parte din domeniul public sau privat al statului conform art. 6 din Legea nr. 213/1992. Prin urmare, instanța nu putea constata preluarea fără titlu a imobilului în litigiu, deoarece reclamanta nu poate face dovada prin acte în acest sens. Pentru a se putea solicita restituirea în natură a apartamentelor vândute de stat ar fi trebuit să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, exclus însă, datorită trecerii unui an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 așa cum dispune art. 45 al acesteia, termen prelungit succesiv câte trei luni prin O.U.G.

nr. 145/2001 și O.U.G. nr. 109/2001, termene care au expirat fără ca reclamantul să fi solicitat repunerea în termen. Cum în cauză nu este incident nici un motiv de nulitate absolută a convenției, instanța nu poate reține reaua-credință a vânzătorilor sau a cumpărătorilor atâta timp cât drepturile acestora au fost înregistrate în cartea funciară fiind opozabile erga omnes existența contractului de vânzare-cumpărare fiind constatată în anul 2003 și prin dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001. Solicită admiterea recursului, admiterea apelului și respingerea acțiunii.

Examinând cererea de recurs instanța reține următoarele: Petitul acțiunii reclamantei-intimate viza constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului situat în Timișoara, acțiune care nu poate fi îngrădită procesual prin reținerea inadmisibilității ei, consecință a invocării dispozițiilor Legii nr. 10/2001 art. 6 din Legea nr. 213/1998 și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată la 9 iunie 2008 deoarece, nici textele invocate și nici decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nu singularizează dreptul părții la a se adresa unei instanțe judecătorești pentru valorificarea dreptului său doar la acțiunea promovată în condițiile legii speciale.

Astfel, chiar în condițiile legii speciale, părți nu îi poate fi îngrădit dreptul de acces la un tribunal așa cum dispune art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sens reținut de altfel și de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia pronunțată în interesul legii și citată în sens contrar de către recurenți, potrivit cu care nu este impusă aplicarea exclusivă a Legii nr. 10/2001 ci este posibilă și promovarea altor categorii de acțiuni în raport de circumstanțele concrete ale cauzei. Pe de altă parte, partea are dreptul de a i se judeca o cerere întemeiată pe dreptul comun dacă la formarea raționamentului judiciar în pronunțarea soluției pot concura ca elemente de analiză valorificarea nefavorabilă a procedurilor speciale.

În consecință, instanța reține ca nici arc. 6 din Legea nr. 213/1998 nici decizia civilă nr. 1351/2008 și a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XXXIII din 9 iunie 2009, nu exclud posibilitatea judecării părților în condițiile dreptului comun, dacă dispozițiile speciale aduc atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane. Or, din moment ce parcea s-a mărginit la constatarea naționalizării abuzive și obținerea unei compensații alta decât restituirea în natură a apartamentelor vândute foștilor chiriași în condițiile Legii nr. 112/1995, cererea sa trebuia să se bucure de mijlocirea unei instanțe. Față de cele reținute în condițiile art. 312 C. proc. civ. se va dispune respingerea recursului privitor la criticile fundamentate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., fiind neîntemeiate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 74 A din 6 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2010.