ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4959/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4959/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1163 din 22

septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a

admis, în parte, acțiunea reclamantei G.G.L., constatându-se caracterul politic

al măsurii administrative la care a fost supus autorul său, fiind obligat

pârâtul Statul Român prin D.G.F.P. a Municipiului București la plata sumei de

2.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Pentru a pronunța

această sentință, în considerentele hotărârii s-a reținut că tatăl reclamantei,

G.I. a fost internat la data de 09 august 1951, conform Deciziei M.A.I. nr. 287

din 06 iulie 1951 pentru faptul că "a multiplicat mai multe pamflete

pornografice și insultătoare la adresa regimului" și a fost eliberat la

data de 24 martie 1953.

Față de probele administrate

s-a apreciat ca evident caracterul politic al măsurii internării, dispusă

împotriva autorului reclamantei, fiind incidente dispozițiile art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au făcut obiectul unor

măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita

instanței de judecată să se constate caracterul politic al acestora.

Cu privire la

acordarea de despăgubiri, prima instanță a constatat că reclamanta este

îndreptățită la acordarea unei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca

urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispuse, în contextul

prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost

modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, act în vigoare la data pronunțării

sentinței.

Prin Decizia civilă

nr. 98 din 07 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, au fost respinse

apelurile declarate de pârât și de Ministerul Public.

Soluția de respingere

a apelurilor s-a bazat pe opinia potrivit căreia decizia Curții Constituționale

nu este aplicabilă speței, întrucât la data publicării acesteia în Monitorul

Oficial, cauza se afla deja pe rolul instanței de fond, fiind pronunțată o

hotărâre în primă instanță. O soluție contrară ar duce la încălcarea

principiului egalității în fața legii, principiului neretroactivității și pe

cel al egalității armelor. În raport de dispozițiile art. 5 din Legea nr.

221/2009 astfel cum erau în vigoare la data inițierii demersului judiciar, cu

aplicarea art. 14 și a Protocolului nr. 12 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului, au fost respinse apelurile declarat de pârât și cel declarat de

Ministerul Public.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de pârât și de Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Recurentul-pârât

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București au invocat, în esență, lipsa de

temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, susținând că

instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, art. 31 alin. (1) din Legea nr.

47/1992, art. 6 și 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci când a considerat inaplicabilă

în cauză Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

În subsidiar,

recurenții au criticat decizia instanței de apel sub aspectul întinderii

daunelor morale acordate reclamantei, susținând că o aplicare corectă a

criteriilor de evaluare a prejudiciului moral ar fi condus la o sumă mai mică

decât cea stabilită de instanța de apel.

Recursurile declarate

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public

- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sunt fondate, în raport de

criticile comune referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a

daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, problema de

drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care

a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Așa cum susțin și

recurenții, această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța

de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

publicată în Monitorul Oficial în timp ce procesul era în curs de judecată în

faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011,

stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în Monitorul Oficial.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în Monitorul Oficial, așa încât, în raport de decizia în

interesul legii sus-menționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată

pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie

2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia

în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui

"bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut

instanța de apel, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu

se poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de

asemenea greșit a reținut instanța de apel.

Principiul nediscriminării

cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

"discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale

și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Față de toate aceste

considerente, reținute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, urmează a se constata că, în mod

nelegal, curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor

morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a

instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării

definitive a litigiului.

Criticile formulate

de recurenți pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cât privește

criticile subsidiare formulate de aceiași recurenți pe aspectul cuantumului

daunelor morale, acestea au devenit inutil de analizat în condițiile în care

s-a reținut că nu mai există temei legal pentru acordarea în cauză a daunelor

morale.

În concluzie,

raportat la criticile privind inexistența temeiului juridic al cererii de

acordare de daune morale, recursurile declarate de pârât și de Ministerul

Public vor fi admise, conform art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304

pct. 9 C. proc. civ., iar hotărârile pronunțate vor fi casate, cu consecința

respingerii acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

D.G.F.P. a Municipiului București și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București împotriva Deciziei civile nr. 98 din 07 iunie 2011 a

Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Casează decizia

atacată și Sentința civilă nr. 1163 din 22 septembrie 2010 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă, și rejudecând, respinge acțiunea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 iunie 2012.

Procesat

de GGC - CT