ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3024/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

instanței de apel

Prin

decizia civilă nr. 545 A din 2 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a admis apelul declarat de reclamanții N.A., N.D. și S.E.E. împotriva

sentinței civile nr. 381 din 17 martie 2009 pronunțată de Tribunalului

București, secția a IV-a civilă. A desființat sentința și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că acțiunea este admisibilă, având în vedere

practica Curții Europene a Drepturilor Omului cu care, în esență, instanța de

apel este de acord.

Acțiunile în

revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu ar mai

trebui respinse ca inadmisibile în situațiile în care mecanismul alternativ

oferit de legea specială nu este unul care să funcționeze efectiv, adică să

conducă la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri rezonabile

într-un interval suficient de scurt.

Admisibilitatea

acțiunii în revendicare de drept comun a fost recunoscută și prin Decizia nr.

33/2008.

În prezenta cauză

Curtea nu face abstracție de efectele juridice ale Legii nr. 10/2001, ci,

dimpotrivă, le-a analizat și le-a considerat ineficace, potrivit și

jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului.

2.1. Motive

Pârâții au declarat

recurs prin care au formulat următoarele critici:

Față de art. 304 pct.

7 C. proc. civ., analiza făcută de instanța de apel se bazează fie pe o serie de

alegații confuze ori pe unele în contradicție totală cu normele legale

incidente speței ori chiar străine de natura acesteia.

Din cuprinsul

raționamentelor avute în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în

soluționarea cauzei Faimblat vs. România, se poate observa că la baza analizei

realizate a stat în permanență eficacitatea reglementărilor legii în ceea ce

privește acordarea despăgubirilor iar nu efectiva restituire în natură.

Însăși jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului statuează că atunci când statul nu mai

poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent

prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească

reclamantului, de către stat, despăgubiri bănești.

Au fost încălcate

dispozițiile art. 329 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. Deși Înalta Curte de

Casație și Justiție nu a exclus posibilitatea declarării ca admisibile a unei

acțiuni în revendicare, a circumscris pronunțarea unei asemenea soluții de

îndeplinirea cumulativă a două condiții: există un conflict între prevederile legii

interne speciale și cele cuprinse în Convenție; prin admiterea acțiunii în

revendicare să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Instanța de control

judiciar se limitează la a realiza exclusiv o analiză a efectivității mecanismului

de despăgubiri reglementat de lege și maniera în care prevederile acesteia

intră în conflict cu cele ale art. 6 al Convenției, ignorând restul

obligațiilor cei îi reveneau în virtutea Deciziei nr. 33 precum și materialul

probator administrat în cauză, ce convergeau, în totalitate, către concluzia neîndeplinirii

celei de-a doua condiții.

Este de notorietate

faptul că în cazul acțiunilor de natura celei ce face obiectul acestui dosar,

titlul exhibat de foștii proprietari este opus celui al subdobânditorului ce

reprezintă fie un titlu ce a fost confirmat irevocabil prin respingerea

acțiunii în constatarea nulității, întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea

nr. 10/2001, reținându-se buna credință a cumpărătorului, fie unul ce nu a fost

atacat de către foștii proprietari. Ori, în speța de față, părțile adverse nu

au promovat nici un moment vreo acțiune prin care să conteste titlul de

proprietate pe care pârâții îl au asupra imobilului.

Instanța de apel a

ignorat dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007 și au fost încălcate prevederile pct. 7

din Legea nr. 1/2009.

2.2. Analiza

recursului

Recursul nu este

întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Acțiunea în

revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în

perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a

legii speciale, nu poate fi soluționată „doar” potrivit dreptului comun, cu

aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor, ci trebuie să fie soluționată

și cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale,

care, altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care

prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor

îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa, și să se aplice

numai regulile specifice acțiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară

și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

Aceasta nu înseamnă

însă, având în vedere și Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secții Unite, că acțiunea revendicare introdusă împotriva chiriașilor

cumpărători potrivit Legii nr. 112/1995 trebuie respinsă ca inadmisibilă. Prin

decizia enunțată s-a stabilit prioritatea legii speciale de reparație în raport

cu dreptul comun, dar și împrejurarea că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude

în toate cazurile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare,

pentru că este posibil ca reclamantul să se prevaleze, la rândul său, de un bun

în sensul Convenției și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Legea nr.

10/2001 nu asigură în toate cazurile aplicarea efectivă și concretă a măsurilor

reparatorii, astfel încât poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul nr.

1, ceea ce determină prioritatea Convenției în temeiul art. 11 alin. (2) și

art. 20 din Constituția României.

Problema dacă

prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare

de drept comun, respectiv dacă această acțiune poate constitui un remediu

efectiv, se poate desluși în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun

introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiune în cadrul

căreia se va analiza dacă și pârâtul avea un bun în sensul Convenției și anume:

o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a

păstra bunul, o speranță legitimă conform legii speciale, unită cu o

jurisprudență constantă pe acest aspect etc.

În alți termeni, și

făcând chiar o critică a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,

același lucru spune și instanța de apel în motivarea soluției de desființare a

sentinței.

De altfel, din

expunerea criticilor formulate în recurs rezultă că și recurenții au adus în

discuție necesitatea de a se recunoaște faptul că, atâta timp cât nu li s-a

anulat contractul de vânzare-cumpărare, ei sunt cei care au un bun în sensul

Convenției. Or, această recunoaștere nu poate fi făcută decât prin cercetarea

fondului pretenției deduse judecății.

Având în vedere cele

mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate de recurenți nu

întrunesc cerințele art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâții B.A.T. și B.N.S. împotriva deciziei nr. 545 A din 02

noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 31 martie 2011.