ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3024/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 545 A din 2 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamanții N.A., N.D. și S.E.E. împotriva sentinței civile nr. 381 din 17 martie 2009 pronunțată de Tribunalului București, secția a IV-a civilă. A desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că acțiunea este admisibilă, având în vedere practica Curții Europene a Drepturilor Omului cu care, în esență, instanța de apel este de acord.

Acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu ar mai trebui respinse ca inadmisibile în situațiile în care mecanismul alternativ oferit de legea specială nu este unul care să funcționeze efectiv, adică să conducă la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri rezonabile într-un interval suficient de scurt. Admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun a fost recunoscută și prin Decizia nr. 33/2008. În prezenta cauză Curtea nu face abstracție de efectele juridice ale Legii nr. 10/2001, ci, dimpotrivă, le-a analizat și le-a considerat ineficace, potrivit și jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului. 2. Recursul 2.1. Motive Pârâții au declarat recurs prin care au formulat următoarele critici: Față de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., analiza făcută de instanța de apel se bazează fie pe o serie de alegații confuze ori pe unele în contradicție totală cu normele legale incidente speței ori chiar străine de natura acesteia. Din cuprinsul raționamentelor avute în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în soluționarea cauzei Faimblat vs. România, se poate observa că la baza analizei realizate a stat în permanență eficacitatea reglementărilor legii în ceea ce privește acordarea despăgubirilor iar nu efectiva restituire în natură. Însăși jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului statuează că atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului, de către stat, despăgubiri bănești.

Au fost încălcate dispozițiile art. 329 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. Deși Înalta Curte de Casație și Justiție nu a exclus posibilitatea declarării ca admisibile a unei acțiuni în revendicare, a circumscris pronunțarea unei asemenea soluții de îndeplinirea cumulativă a două condiții: există un conflict între prevederile legii interne speciale și cele cuprinse în Convenție; prin admiterea acțiunii în revendicare să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Instanța de control judiciar se limitează la a realiza exclusiv o analiză a efectivității mecanismului de despăgubiri reglementat de lege și maniera în care prevederile acesteia intră în conflict cu cele ale art. 6 al Convenției, ignorând restul obligațiilor cei îi reveneau în virtutea Deciziei nr. 33 precum și materialul probator administrat în cauză, ce convergeau, în totalitate, către concluzia neîndeplinirii celei de-a doua condiții.

Este de notorietate faptul că în cazul acțiunilor de natura celei ce face obiectul acestui dosar, titlul exhibat de foștii proprietari este opus celui al subdobânditorului ce reprezintă fie un titlu ce a fost confirmat irevocabil prin respingerea acțiunii în constatarea nulității, întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, reținându-se buna credință a cumpărătorului, fie unul ce nu a fost atacat de către foștii proprietari. Ori, în speța de față, părțile adverse nu au promovat nici un moment vreo acțiune prin care să conteste titlul de proprietate pe care pârâții îl au asupra imobilului. Instanța de apel a ignorat dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007 și au fost încălcate prevederile pct. 7 din Legea nr. 1/2009.

2.2. Analiza recursului Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente: Acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluționată „doar” potrivit dreptului comun, cu aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor, ci trebuie să fie soluționată și cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa, și să se aplice numai regulile specifice acțiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

Aceasta nu înseamnă însă, având în vedere și Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secții Unite, că acțiunea revendicare introdusă împotriva chiriașilor cumpărători potrivit Legii nr. 112/1995 trebuie respinsă ca inadmisibilă. Prin decizia enunțată s-a stabilit prioritatea legii speciale de reparație în raport cu dreptul comun, dar și împrejurarea că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate cazurile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, pentru că este posibil ca reclamantul să se prevaleze, la rândul său, de un bun în sensul Convenției și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Legea nr. 10/2001 nu asigură în toate cazurile aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, astfel încât poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce determină prioritatea Convenției în temeiul art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituția României.

Problema dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, respectiv dacă această acțiune poate constitui un remediu efectiv, se poate desluși în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiune în cadrul căreia se va analiza dacă și pârâtul avea un bun în sensul Convenției și anume: o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra bunul, o speranță legitimă conform legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect etc. În alți termeni, și făcând chiar o critică a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, același lucru spune și instanța de apel în motivarea soluției de desființare a sentinței.

De altfel, din expunerea criticilor formulate în recurs rezultă că și recurenții au adus în discuție necesitatea de a se recunoaște faptul că, atâta timp cât nu li s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare, ei sunt cei care au un bun în sensul Convenției. Or, această recunoaștere nu poate fi făcută decât prin cercetarea fondului pretenției deduse judecății. Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate de recurenți nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții B.A.T. și B.N.S. împotriva deciziei nr. 545 A din 02 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2011.