ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 89/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

obiectul recursului

Prin Sentința nr. 2047 din 15 martie 2011,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a

hotărât următoarele:

- a respins

excepțiile nulității cererii de chemare în judecată, a lipsei capacității

procesuale de exercițiu și a lipsei calității procesuale active. constatând că

acțiunea formulată de sindicat în numele membrilor săi este conformă cu

dispozițiile art. 28 din Legea nr. 54/2003;

- a respins ca

neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul Sindicatul Național al

Funcționarilor Publici în calitate de reprezentant legal al membrilor de

sindicat Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial de Mediu

Pitești, Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial de Mediu

Timișoara, Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial de

Mediu Sibiu, Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial de

Mediu Galați.

Pe fondul cauzei,

Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamantul invocă, pe de o parte, conflictul cu unele

norme constituționale a măsurii de restrângere a exercițiului dreptului la

salariu, văzut ca un corolar al dreptului la muncă prevăzut de art. 41 din

Constituție, iar, pe de altă parte, neconcordanța între anumite acte

internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România

este parte și legile interne, solicitând să se dea prioritate, în temeiul art.

20 alin. (2) din Constituție, reglementărilor internaționale mai favorabile, în

principal, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a

drepturilor omului împreună cu jurisprudența CEDO, precum și art. 17, art. 23

pct. 3, art. 25 pct. 1 din Declarația Universală a Dreptului Omului și art. 1

pct. 2 și 4 și art. 4 din Carta Socială Europeană.

În ceea ce privește

invocarea de către reclamant a încălcării dispozițiilor constituționale,

instanța a reținut că stabilirea concordanței între dispozițiile unei legi și

Constituție intră în atribuțiile exclusive ale Curții Constituționale, iar,

prin Decizia nr. 872/2010, Curtea Constituțională a statuat că este

constituțională, inclusiv în raport cu prevederile invocate de reclamant,

măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar dispusă prin art.

1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea

restabilirii echilibrului bugetar.

În concluzie, Curtea

a apreciat că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu

25% nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a

Statului, nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și

păstrează justul echilibru între interesul general al colectivității și

imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, așa încât nu se

poate reține o încălcare a art. 1 din Protocol adițional nr. 1 la Convenție.

Împotriva sentinței

pronunțate de Curtea de apel, a declarat recurs reclamantul Sindicatul Național

al Funcționarilor Publici în calitate de reprezentant legal al membrilor de

sindicat Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial de Mediu

Pitești, Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial de Mediu

Timișoara, Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial de

Mediu Sibiu, Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial de

Mediu Galați, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin criticile din

recurs, recurentul-reclamant susține, în esență, că, prin măsura contestată, se

încalcă prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția

europeană a drepturilor omului. în motivarea încălcării dispozițiilor citate,

se arată că salariul reprezintă un bun în sensul dispozițiilor menționate, așa

cum a reținut CEDO în cauza Mureșan împotriva României, Hotărârea din 15 iunie

2010, că există o ingerință a autorității publice constând în privarea de 25%

din salariu și că, întrucât Legea nr. 118/2010 nu oferă posibilitatea de a

obține despăgubiri pentru privarea de proprietate, reprezintă o sarcină

disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul garantat de prevederile

din Convenție.

instanței de recurs

Analizând cauza, prin

prisma motivelor de recurs invocate de recurentul-reclamant, precum și în

raport cu dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

În esență, prin

criticile din recurs, recurentul-reclamant susține că instanța de fond, în mod

greșit a apreciat că măsura reducerii drepturilor salariale cu 25% dispusă prin

Legea nr. 118/2010 nu contravine dreptului consacrat de art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, invocând, sub

acest aspect, nerespectarea interdicției referitoare la munca forțată statuată

în Convențiile Organizației Internaționale a Muncii, ratificate de România.

Înalta Curte constată

că instanța de fond a realizat, prin prisma jurisprudenței CEDO, o corectă

evaluare a pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 1 Protocolul adițional nr.

1 la Convenția europeană a drepturilor omului.

Astfel, în mod corect

instanța a apreciat că dreptul la salariu se circumscrie, în sens larg, noțiunii

de „interes patrimonial", în sensul autonom al noțiunii consacrate de art.

1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului,

conform căruia:

„Art. 1. - Protecția

proprietății

Orice persoană fizică

sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi

lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în

condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului

internațional.

Dispozițiile

precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le

consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului

general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a

amenzilor."

Totodată, este

adevărat că, potrivit jurisprudenței CEDO, atât cea invocată de recurent -

cauza Gasus Dosier - und Fordertechnik GmbH împotriva Olandei, Hotărârea din 23

februarie 1995, parag. 55, cât și în jurisprudența mai recentă reprezentată de

hotărâri pronunțate în cauze împotriva României (spre exemplu, cauza Popescu și

Toader împotriva României, Hotărârea din 8 martie 2007, parag. 35, publicată în

M. Of. al României, Partea I, nr. 618 din 22 august 2008):

„(...) art. 1 din

Protocolul nr. 1 conține 3 norme distincte: prima, exprimată în prima frază a primului

alineat și care îmbracă un caracter general, enunță principiul respectării

proprietății; a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiași alineat,

vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; în ceea ce o

privește pe a treia, menționată în cel de-al doilea alineat, recunoaște puterea

statelor, printre altele, de a reglementa folosința bunurilor conform

interesului general. Nu este vorba totuși de reguli lipsite de legătură între

ele. A doua și a treia se referă la anumite exemple de atingeri ale dreptului

de proprietate; prin urmare, ele trebuie interpretate în lumina principiului

consacrat de prima dintre ele [a se vedea, în special, James și alții împotriva

Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, pp. 29 - 30, §

37, care reiterează în parte principiile enunțate de Curte în Cauza Sporrong și

Lonnroth împotriva Suediei, Hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52,

p. 24, § 61; a se vedea și Bronioivski împotriva Poloniei (MC) nr. 31.443/96, §

134, CEDO 2004-V, și Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC) nr. 35.014/97, §

157, CEDO 2006-]".

Într-adevăr, Legea

nr. 118/2010 constituie o ingerință a statului în privința interesului

patrimonial al reclamantului de a primi integral salariul avut înainte de intrarea

în vigoare a acestei legi.

Pentru ca această

ingerință să nu conducă la încălcarea art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la

Convenția europeană a drepturilor omului, ea trebuie: (1) să fie legală; (2) să

urmărească un scop legitim; (3) să respecte un rezonabil raport de

proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat.

În cauză, ingerința

este legală, întrucât este prevăzută de Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri

necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Totodată, ingerința

ce decurge din aplicarea dispozițiilor Legii nr. 118/2010 urmărește un scop

legitim, constând în reducerea cheltuielilor bugetare, întrucât, în caz

contrar, situația de criză financiară cu care se confruntă statul ar putea

afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și,

implicit, securitatea națională.

Cu privire la

raportul de proporționalitate, Înalta Curte reține că există un raport

rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a

cuantumului salariului) și scopul legitim urmărit (restabilirea echilibrului

bugetar) și că există un echilibru între cerințele de interes general ale

colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului (aceeași

fiind și opinia exprimată de Curtea Constituțională în Decizia nr. 1155/2011

prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.

1 din Legea nr. 118/2010).

În același sens, în

mod just, instanța de fond a avut în vedere și faptul că CEDO a reținut că

statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenției, o largă marjă de

apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajații plătiți din

bugetul de stat, precum și în materie de legislație socială (cauza Kechko

împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, parag. 23; cauza Kjartan

Asmundsson împotriva Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 45).

Independent de

aspectele arătate, Înalta Curte are în vedere și cele reținute de Curtea

Constituțională în considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că

„salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu

intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un

atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca

urmare a muncii viitoare prestate de angajat. Dreptul de proprietate al

angajatului în privința salariului vizează numai sumele certe, lichide și

exigibile. [...] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu, în

Hotărârea din 31 mai 2011, pronunțată în Cauza Maggio și alții împotriva

Italiei, parag. 55, a reiterat jurisprudența sa cu privire la faptul că art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale nu implică un drept la dobândirea proprietății".

Criticile din recurs

referitoare la faptul că diminuarea drepturilor salariale, ca urmare a

adoptării și aplicării Legii nr. 118/2010, reprezintă o încălcare a celor

statuate cu privire la abolirea muncii forțate prin Convenția nr. 29/1930 și Convenția

nr. 105/1997 ale Organizației Internaționale a Muncii, ratificate de România,

sunt lipsite de suport, atâta timp cât măsura contestată nu se circumscrie

noțiunii de „muncă forțată sau obligatorie", în sensul de „orice muncă sau

serviciu pretins unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare și pentru

care numitul individ nu s-a oferit de bună voie" (art. 2 pct. 1 din

Convenția nr. 29/1930).

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea

sentinței potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat de Sindicatul Național al

Funcționarilor Publici în calitate de reprezentant legal al membrilor de

sindicat Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial de Mediu

Pitești, Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial de Mediu

Timișoara, Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial de

Mediu Sibiu, Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial de

Mediu Galați împotriva Sentinței nr. 2047 din 15 martie 2011 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 ianuarie 2012.