ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 645/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

1.

Hotărârea instanței de fond, ce formează obiectul recursului

Prin

sentința nr. 1981 din 14 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele:

- a respins excepția inadmisibilității

acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, reținând că art. 34 alin. (2) din

Legea cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri

publice, nr. 330/2009 - lege specială - lasă la aprecierea angajatului opțiunea

de a urma procedura administrativă prealabilă;

- a respins, ca neîntemeiată, acțiunea

formulată de reclamanta O.A., în contradictoriu cu pârâta A.N.V., având ca

obiect obligarea pârâtei la revocarea măsurii de diminuare cu 25 % a salariului

și la plata drepturilor salariale la zi, actualizate cu inflația, până la data

plății efective.

Pe fondul cauzei, Curtea de apel a

reținut, în esență, următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată,

reclamanta invocă, pe de o parte, conflictul cu unele norme constituționale a

măsurii de restrângere a exercițiului dreptului la salariu, văzut ca un corolar

al dreptului la muncă prevăzut de art. 41 din Constituție, iar, pe de altă

parte, neconcordanța între anumite acte internaționale privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne,

solicitând să se dea prioritate, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție,

reglementărilor internaționale mai favorabile, în principal, art. l din

Protocolul adițional nr. l la Convenția europeană a drepturilor omului împreună

cu jurisprudența CEDO, precum și art. l7, art. 23 pct. 3, art. 25 pct. l din

Declarația Universală a Dreptului Omului și art. l pct. 2 și 4 și art. 4 din

Carta Socială Europeană.

A reținut instanța că reclamanta era

salarizată conform Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a

personalului plătit din fonduri publice.

În ceea ce privește invocarea de către

reclamantă a încălcării dispozițiilor constituționale, instanța a reținut că

stabilirea concordanței între dispozițiile unei legi și Constituție intră în

atribuțiile exclusive ale Curții Constituționale, iar, prin Decizia nr. 872/2010,

Curtea Constituțională a statuat că este constituțională, inclusiv în raport cu

prevederile invocate de reclamantă, măsura reducerii temporare a salariului

personalului bugetar dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010

privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

A reținut instanța și că, în cauză, nu

se constată încălcarea prevederilor art. l din Protocolul adițional nr. l la

Convenția europeană a drepturilor omului. În acest sens, Curtea de apel a

reținut că, în lumina jurisprudenței CEDO, salariul, în principiu, este o

valoare patrimonială, care intră în câmpul de aplicare al dispozițiilor

respectiv, iar diminuarea pentru o perioadă determinată, viitoare, prin lege, a

salariului personalului bugetar constituie o atingere adusă dreptului de

proprietate, care însă nu corespunde unei exproprieri (privări de proprietate)

și nici unei măsuri de reglementare a folosinței bunurilor.

În concluzie, Curtea a apreciat că

măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce

atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este

o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează justul

echilibru între interesul general al colectivității și imperativele protecției

drepturilor fundamentale ale omului, așa încât nu se poate reține o încălcare a

art. l din Protocol adițional art. l la Convenție.

împotriva sentinței pronunțate de

Curtea de apel, a declarat recurs reclamanta O.A., invocând motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin criticile din recurs,

recurenta-reclamantă susține că instanța de fond în mod greșit a reținut că nu

a fost privată de dreptul de folosință al bunului său reprezentat de procentul

de 25% din salariu, întrucât măsura de reducere a salariului reprezintă o

expropriere formală, atâta timp cât nu este amânată plata sumei respective, ci

aceasta nu va mai fi plătită niciodată.

Recurenta-reclamantă susține, în

esență, că, prin măsura contestată, se încalcă prevederile art. l din

Protocolul adițional nr. l la Convenția europeană a drepturilor omului. în

motivarea încălcării dispozițiilor citate, se arată că salariul reprezintă un

bun în sensul dispozițiilor menționate, așa cum a reținut CEDO în cauza Mureșan

împotriva României, Hotărârea din 15 iunie 2010, că există o ingerință a

autorității publice constând în privarea de 25% din salariu și că, întrucât

Legea nr. 118/2010 nu oferă posibilitatea de a obține despăgubiri pentru

privarea de proprietate, reprezintă o sarcină disproporționată și excesivă,

incompatibilă cu dreptul garantat de prevederile din Convenție.

Analizând cauza, prin prisma motivelor

de recurs invocate de recurenta-reclamantă, precum și în raport cu dispozițiile

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

În esență, prin criticile din recurs,

recurenta-reclamantă susține că instanța de fond, în mod greșit a apreciat că

măsura reducerii drepturilor salariale cu 25% dispusă prin Legea nr. 118/2010

nu contravine dreptului consacrat de art. l din Protocolul adițional nr. l la

Convenția europeană a drepturilor omului, invocând, sub acest aspect, și numai

în fața instanței de recurs nerespectarea interdicției referitoare la munca

forțată statuată în Convențiile Organizației Internaționale a Muncii, ratificate

de România.

Înalta Curte constată că instanța de

fond a realizat, prin prisma jurisprudenței CEDO, o corectă evaluare a

pretinsei încălcări a dispozițiilor art. l Protocolul adițional nr. l la

Convenția europeană a drepturilor omului.

Astfel, în mod corect instanța a

apreciat că dreptul la salariu se circumscrie, în sens larg, noțiunii de „interes

patrimonial”, în sensul autonom al noțiunii consacrate de art. l Protocolul

adițional nr. l la Convenția europeană a drepturilor omului, conform căruia:

„Art. 1 - Protecția proprietății

Orice persoană fizică sau juridică are

dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc

atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare

pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru

a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”

Totodată, este adevărat că, potrivit

jurisprudenței CEDO, atât cea invocată de recurent - cauza G.D. und F.G.H.

împotriva Olandei, Hotărârea din 23 februarie 1995, par.55 -, cât și în

jurisprudența mai recentă reprezentată de hotărâri pronunțate în cauze

împotriva României (spre exemplu, cauza Popescu și Toader împotriva României,

Hotărârea din 8 martie 2007, par. 35, publicată în M. Of. al României, Partea

I, nr. 618 din 22 august 2008):

„

[..

.] art. 1 din Protocolul nr. 1 conține 3 norme distincte:

prima, exprimată în prima frază a primului alineat și care îmbracă un caracter

general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, ce figurează în

cea de-a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o

supune anumitor condiții; în ceea ce o privește pe a treia, menționată în cel

de-al doilea alineat, recunoaște puterea statelor, printre altele, de a

reglementa folosința bunurilor conform interesului general. Nu este vorba

totuși de reguli lipsite de legătură între ele. A doua și a treia se referă la

anumite exemple de atingeri ale dreptului de proprietate; prin urmare, ele

trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima dintre ele [a se

vedea, în special, James și alții împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 21

februarie 1986, seria A nr. 98, pp. 29-30, § 37, care reiterează în parte

principiile enunțate de Curte în Cauza S. și L. împotriva Suediei, Hotărârea

din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 24, § 61; a se vedea și B. împotriva

Poloniei (MC) nr. 31.443/96, § 134, CEDO 2004-V, și H.C. împotriva Poloniei (MC)

nr. 35.014/97, § 157, CEDO 2006]”.

Într-adevăr, Legea nr. 118/2010

constituie o ingerință a statului în privința interesului patrimonial al

reclamantei de a primi integral salariul avut înainte de intrarea în vigoare a

acestei legi.

Pentru ca această ingerință să nu

conducă la încălcarea art. l Protocolul adițional nr. l la Convenția europeană

a drepturilor omului, ea trebuie: (1) să fie legală; (2) să urmărească un scop

legitim; (3) să respecte un rezonabil raport de proporționalitate între

mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat.

În cauză, ingerința este legală,

întrucât este prevăzută de Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în

vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Totodată, ingerința ce decurge din

aplicarea dispozițiilor Legii nr. 118/2010 urmărește un scop legitim, constând

în reducerea cheltuielilor bugetare, întrucât, în caz contrar, situația de

criză financiară cu care se confruntă statul ar putea afecta, în lipsa unor

măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea

națională.

Cu privire la raportul de proporționalitate,

Înalta Curte reține că există un raport rezonabil de proporționalitate între

mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului) și scopul

legitim urmărit (restabilirea echilibrului bugetar) și că există un echilibru

între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor

fundamentale ale individului (aceeași fiind și opinia exprimată de Curtea

Constituțională în Decizia nr. 1155/2011 prin care a fost respinsă excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 1 din Legea nr. 118/2010).

În același sens, în mod just, instanța

de fond a avut în vedere și faptul că CEDO a reținut că statelor le este

recunoscută, din perspectiva Convenției, o largă marjă de apreciere asupra

politicilor salariale privitoare la angajații plătiți din bugetul de stat,

precum și în materie de legislație socială (cauza K. împotriva Ucrainei,

Hotărârea din 8 noiembrie 2005, par.23; cauza K.A. împotriva Islandei,

Hotărârea din 12 octombrie 2004, par.45).

Independent de aspectele arătate,

Înalta Curte are în vedere și cele reținute de Curtea Constituțională în

considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că „salariile viitoare pe care

angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a

dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce

vor fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare

prestate de angajat. Dreptul de proprietate al angajatului în privința

salariului vizează numai sumele certe, lichide și exigibile. (.) Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu, în Hotărârea din 31 mai 2011,

pronunțată în Cauza M. și alții împotriva Italiei, paragraful 55, a reiterat

jurisprudența sa cu privire la faptul că art. l din Primul Protocol adițional

la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

nu implică un drept la dobândirea proprietății”.

Criticile din recurs referitoare la

faptul că diminuarea drepturilor salariale, ca urmare a adoptării și aplicării

Legii nr. 118/2010, reprezintă o încălcare a celor statuate cu privire la

abolirea muncii forțate prin Convenția nr. 29/1930 și Convenția nr. 105/1997

ale Organizației Internaționale a Muncii, ratificate de România, sunt lipsite

de suport, atâta timp cât măsura contestată nu se circumscrie noțiunii de „muncă

forțată sau obligatorie”, în sensul de „orice muncă sau serviciu pretins unui

individ sub amenințarea unei pedepse oarecare și pentru care numitul individ nu

s-a oferit de bună voie” (art. 2 pct. l din Convenția nr. 29/1930).

Având în vedere toate considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea sentinței potrivit art. 20 alin.

(3) din Legea n.554/2004 sau art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de O.A.

împotriva sentinței nr. 1981 din 14 martie 2011 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

8 februarie 2012.