ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5152/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

instanței de fond, ce formează obiectul recursului

Prin sentința nr. 623 din 31 ianuarie 2011,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a

hotărât următoarele:

- a respins excepția

inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, reținând că art.

34 alin. (2) din Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit

din fonduri publice, nr. 330/2009 - lege specială - lasă la aprecierea

angajatului opțiunea de a urma procedura administrativă prealabilă;

- a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul T.I., în contradictoriu cu

pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, având ca obiect obligarea pârâtei la

revocarea măsurii de diminuare cu 25% a salariului și la plata drepturilor

salariale la zi, actualizate cu inflația, până la data plății efective.

Pe fondul cauzei,

Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamantul invocă, pe de o parte, conflictul cu unele

norme constituționale a măsurii de restrângere a exercițiului dreptului la

salariu, văzut ca un corolar al dreptului la muncă prevăzut de art. 41 din

Constituție, iar, pe de altă parte, neconcordanța între anumite acte

internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România

este parte și legile interne, solicitând să se dea prioritate, în temeiul art.

20 alin. (2) din Constituție, reglementărilor internaționale mai favorabile, în

principal, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a

drepturilor omului împreună cu jurisprudența CEDO, precum și art. 17, art. 23

pct. 3, art. 25 pct. 1 din Declarația Universală a Dreptului Omului și art. 1

pct. 2 și 4 și art. 4 din Carta Socială Europeană.

În ceea ce privește

conformitatea normei interne cu Declarația Universală a Drepturilor Omului și

cu Carta Socială Europeană, Curtea a constatat că cele două documente

internaționale nu au valoare normativă și nu pot fi invocate decât ca documente

ce ajută la interpretarea dispozițiilor constituționale.

S-a mai reținut că nu

poate fi inclusă în noțiunea de drept de proprietate, salariul viitor al unei

persoane întrucât acesta nu este un drept câștigat. Statul are dreptul ca, în

raport de situația economică de la un moment dat să dispună, pentru viitor, cu

privire la salariile persoanelor plătite de la bugetul de stat fără că prin

această măsură să se aducă atingere unui drept câștigat.

Împotriva sentinței

pronunțate de Curtea de Apel, a declarat recurs reclamantul T.I., invocând

motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin cererea de

recurs, recurentul-reclamant critică sentința atacată pentru aspecte nereținute

de către instanța de fond.

Se susține că

instanța de fond în mod greșit a reținut că nu a fost privat de dreptul de

folosință al bunului său reprezentat de procentul de 25% din salariu, întrucât

măsura de reducere a salariului reprezintă o expropriere formală, atâta timp

cât nu este amânată plata sumei respective, ci aceasta nu va mai fi plătită

niciodată.

Recurentul-reclamant

susține, în esență, că, prin măsura contestată, se încalcă prevederile art. 1

din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului. În

motivarea încălcării dispozițiilor citate, se arată că salariul reprezintă un

bun în sensul dispozițiilor menționate, așa cum a reținut CEDO în cauza Mureșan

împotriva României, Hotărârea din 15 iunie 2010, că există o ingerință a

autorității publice constând în privarea de 25% din salariu și că, întrucât

Legea nr. 118/2010 nu oferă posibilitatea de a obține despăgubiri pentru

privarea de proprietate, reprezintă o sarcină disproporționată și excesivă,

incompatibilă cu dreptul garantat de prevederile din Convenție.

Mai susține recurentul-reclamant

că, prin măsura de reducere a salariului cu 25%, este obligat să presteze

activitate fără a fi remunerat, fapt interzis de Convenția nr. 29/1930 a

Organizației Internaționale a Muncii privind munca forțată sau obligatorie,

ratificată de prin Decretul nr. 213/1957 și de Convenția nr. 105/1997 a

Organizației Internaționale a Muncii privind abolirea muncii forțate,

ratificată prin Legea nr. 140/1998.

instanței de recurs

Analizând cauza, prin

prisma motivelor de recurs invocate de recurentul-reclamant, precum și în

raport cu dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

În esență, prin

criticile din recurs, recurentul-reclamant susține că instanța de fond, în mod

greșit a apreciat că măsura reducerii drepturilor salariale cu 25% dispusă prin

Legea nr. 118/2010 nu contravine dreptului consacrat de art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, invocând, sub

acest aspect, și numai în fața instanței de recurs nerespectarea interdicției

referitoare la munca forțată statuată în Convențiile Organizației

Internaționale a Muncii, ratificate de România.

Înalta Curte constată

că instanța de fond a realizat, prin prisma jurisprudenței CEDO, o corectă

evaluare a pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 1 Protocolul adițional nr.

1 la Convenția europeană a drepturilor omului.

Astfel, în mod corect

instanța a apreciat că dreptul la salariu se circumscrie, în sens larg,

noțiunii de „interes patrimonial", în sensul autonom al noțiunii

consacrate de art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a

drepturilor omului, conform căruia:

„Art. 1. - Protecția

proprietății

Orice persoană fizică

sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi

lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în

condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului

internațional.

Dispozițiile

precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le

consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului

general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a

amenzilor."

Totodată, este

adevărat că, potrivit jurisprudenței CEDO, atât cea invocată de recurent -

cauza Gasus Dosier-und F

ö

rdertechrdk GmbH

împotriva Olandei, Hotărârea din 23 februarie 1995, parag. 55 -, cât și în

jurisprudența mai recentă reprezentată de hotărâri pronunțate în cauze

împotriva României (spre exemplu, cauza Popescu și Toader împotriva României,

Hotărârea din 8 martie 2007, parag. 35, publicată în M. Of. nr.

618/22.08.2008):

„[...] art. 1 din

Protocolul nr. 1 conține 3 norme distincte: prima, exprimată în prima frază a

primului alineat și care îmbracă un caracter general, enunță principiul

respectării proprietății; a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a

aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor

condiții; în ceea ce o privește pe a treia, menționată în cel de-al doilea alineat,

recunoaște puterea statelor, printre altele, de a reglementa folosința

bunurilor conform interesului general. Nu este vorba totuși de reguli lipsite

de legătură între ele. A doua și a treia se referă la anumite exemple de

atingeri ale dreptului de proprietate; prin urmare, ele trebuie interpretate în

lumina principiului consacrat de prima dintre ele [a se vedea, în special,

James și alții împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1986, seria

A nr. 98, pp. 29 - 30, § 37, care reiterează în parte principiile enunțate de

Curte în Cauza Sporrong și Lonnroth împotriva Suediei, Hotărârea din 23

septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 24, § 61; a se vedea și Broniozvski

împotriva Poloniei (MC) nr. 31.443/96, § 134, CEDO 2004-V, și Hutten-Czapska

împotriva Poloniei (MC) nr. 35.014/97, § 157, CEDO 2006-]".

Într-adevăr, Legea

nr. 118/2010 constituie o ingerință a statului în privința interesului

patrimonial al reclamantului de a primi integral salariul avut înainte de

intrarea în vigoare a acestei legi.

Pentru ca această

ingerință să nu conducă la încălcarea art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la

Convenția europeană a drepturilor omului, ea trebuie: (1) să fie legală; (2) să

urmărească un scop legitim; (3) să respecte un rezonabil raport de

proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat.

În cauză, ingerința

este legală, întrucât este prevăzută de Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri

necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Totodată, ingerința

ce decurge din aplicarea dispozițiilor Legii nr. 118/2010 urmărește un scop

legitim, constând în reducerea cheltuielilor bugetare, întrucât, în caz

contrar, situația de criză financiară cu care se confruntă statul ar putea

afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și,

implicit, securitatea națională.

Cu privire la

raportul de proporționalitate, Înalta Curte reține că există un raport

rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a

cuantumului salariului) și scopul legitim urmărit (restabilirea echilibrului

bugetar) și că există un echilibru între cerințele de interes general ale

colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului (aceeași

fiind și opinia exprimată de Curtea Constituțională în Decizia nr. 1155/2011

prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.

1 din Legea nr. 118/2010).

În același sens, în

mod just, instanța de fond a avut în vedere și faptul că CEDO a reținut că

statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenției, o largă marjă de

apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajații plătiți din

bugetul de stat, precum și în materie de legislație socială (cauza Kechko

împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, parag. 23; cauza Kjartan Asmundsson

împotriva Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 45).

Independent de

aspectele arătate, Înalta Curte are în vedere și cele reținute de Curtea

Constituțională în considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că

„salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu

intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un

atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca

urmare a muncii viitoare prestate de angajat. Dreptul de proprietate al

angajatului în privința salariului vizează numai sumele certe, lichide și

exigibile. [...] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu, în

Hotărârea din 31 mai 2011, pronunțată în Cauza Maggio și alții împotriva Italiei,

parag. 55, a reiterat jurisprudența sa cu privire la faptul că art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale nu implică un drept la dobândirea proprietății".

Criticile din recurs

referitoare la faptul că diminuarea drepturilor salariale, ca urmare a

adoptării și aplicării Legii nr. 118/2010, reprezintă o încălcare a celor

statuate cu privire la abolirea muncii forțate prin Convenția nr. 29/1930 și

Convenția nr. 105/1997 ale Organizației Internaționale a Muncii, ratificate de

România, sunt lipsite de suport, atâta timp cât măsura contestată nu se

circumscrie noțiunii de „muncă forțată sau obligatorie", în sensul de

„orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub amenințarea unei pedepse

oarecare și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie" (art.

2 pct. 1 din Convenția nr. 29/1930).

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea

sentinței potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de T.I. împotriva sentinței nr. 623 din 31 ianuarie 2011 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 noiembrie 2011.