ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5154/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5154/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

instanței de fond, ce formează obiectul recursului.

Prin sentința nr. 146 din 14 ianuarie 2011,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

hotărât următoarele:

- a respins, ca

nefondată, excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii

prealabile, reținând că art. 34 alin. (2) din Legea cadru privind salarizarea

unitară a personalului plătit din fonduri publice, nr. 330/2009 – lege specială

– lasă la aprecierea angajatului opțiunea de a urma procedura administrativă

prealabilă;

- a respins¸ ca

nefondată, acțiunea formulată de reclamanta D.N., în contradictoriu cu pârâta

Autoritatea Națională a Vămilor, având ca obiect obligarea pârâtei la revocarea

măsurii de diminuare cu 25 % a salariului și la plata drepturilor salariale la

zi, actualizate cu inflația, până la data plății efective.

Pe fondul cauzei,

Curtea de apel, a reținut, în esență, următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamanta invocă, pe de o parte, conflictul cu unele

norme constituționale a măsurii de restrângere a exercițiului dreptului la

salariu, văzut ca un corolar al dreptului la muncă prevăzut de art. 41 din

Constituție, iar, pe de altă parte, neconcordanța între anumite acte

internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România

este parte și legile interne, solicitând să se dea prioritate, în temeiul art. 20

alin. (2) din Constituție, reglementărilor internaționale mai favorabile, în

principal, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a

drepturilor omului împreună cu jurisprudența C.E.D.O., precum și art. 17, art. 23

pct. 3, art. 25 pct. 1 din Declarația Universală a Dreptului Omului și art. 1 pct.

2 și 4 și art. 4 din Carta Socială Europeană.

A reținut instanța că

reclamanta era salarizată conform Legii nr. 330/2009 privind salarizarea

unitară a personalului plătit din fonduri publice.

În ceea ce privește

invocarea de către reclamantă a încălcării dispozițiilor constituționale,

instanța a reținut că stabilirea concordanței între dispozițiile unei legi și

Constituție intră în atribuțiile exclusive ale Curții Constituționale, iar,

prin Decizia nr. 872/2010, Curtea Constituțională, a statuat că este

constituțională, inclusiv în raport cu prevederile invocate de reclamanta,

măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar dispusă prin art. 1

alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea

restabilirii echilibrului bugetar.

A reținut instanța și

că, în cauză, nu se constată încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului. În acest sens,

Curtea de apel, a reținut că, în lumina jurisprudenței C.E.D.O., salariul, în

principiu, este o valoare patrimonială, care intră în câmpul de aplicare al

dispozițiilor respectiv, iar diminuarea pentru o perioadă determinată,

viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar constituie o atingere

adusă dreptului de proprietate, care însă nu corespunde unei exproprieri

(privări de proprietate) și nici unei măsuri de reglementare a folosinței

bunurilor.

În concluzie, Curtea,

a apreciat că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu

25% nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a

Statului, nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și

păstrează justul echilibru între interesul general al colectivității și

imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, așa încât nu se

poate reține o încălcare a art. 1 din Protocol adițional nr. 1 la Convenție.

Față de susținerile

din cererea de chemare în judecată, Curtea de apel, a reținut că reclamanta nu

a adus argumente în sensul că drepturile fundamentale garantate de art. 17, art.

23 pct. 3 și art. 25 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, similare

celor reglementate prin art. 41, art. 44 și art. 47 din Constituție, ar avea un

conținut mai favorabil decât reglementarea internă sau ar împiedica

restrângerea adusă dreptului la salariu, în condițiile art. 53 din Constituție.

Împotriva sentinței

pronunțate de Curtea de apel, a declarat recurs reclamanta D.N., invocând

motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin criticile din

recurs, recurenta-reclamantă susține că instanța de fond în mod greșit a

reținut că nu a fost privată de dreptul de folosință al bunului său reprezentat

de procentul de 25% din salariu, întrucât măsura de reducere a salariului

reprezintă o expropriere formală, atâta timp cât nu este amânată plata sumei

respective, ci aceasta nu va mai fi plătită niciodată.

Recurenta-reclamantă

susține, în esență, că, prin măsura contestată, se încalcă prevederile art. 1

din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului. În

motivarea încălcării dispozițiilor citate, se arată că salariul reprezintă un

bun în sensul dispozițiilor menționate, așa cum a reținut C.E.D.O. în cauza M.

împotriva României, Hotărârea din 15 iunie 2010, că există o ingerință a

autorității publice constând în privarea de 25% din salariu și că, întrucât

Legea nr. 118/2010 nu oferă posibilitatea de a obține despăgubiri pentru

privarea de proprietate, reprezintă o sarcină disproporționată și excesivă,

incompatibilă cu dreptul garantat de prevederile din Convenție.

Mai susține

recurenta-reclamantă că, prin măsura de reducere a salariului cu 25%, este

obligată să presteze activitate fără a fi remunerată, fapt interzis de

Convenția nr. 29/1930 a Organizației Internaționale a Muncii privind munca

forțată sau obligatorie, ratificată de prin Decretul nr. 213/1957 și de

Convenția nr. 105/1997 a Organizației Internaționale a Muncii privind abolirea

muncii forțate, ratificată prin Legea nr. 140/1998.

instanței de recurs.

Analizând cauza, prin

prisma motivelor de recurs invocate de recurenta-reclamantă, precum și în

raport cu dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte,

constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

În esență, prin

criticile din recurs, recurenta-reclamantă susține că instanța de fond, în mod

greșit a apreciat că măsura reducerii drepturilor salariale cu 25% dispusă prin

Legea nr. 118/2010 nu contravine dreptului consacrat de art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, invocând, sub

acest aspect, și numai în fața instanței de recurs nerespectarea interdicției

referitoare la munca forțată statuată în Convențiile Organizației

Internaționale a Muncii, ratificate de România.

Înalta Curte,

constată că instanța de fond a realizat, prin prisma jurisprudenței C.E.D.O., o

corectă evaluare a pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 1 Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.

Astfel, în mod corect

instanța a apreciat că dreptul la salariu se circumscrie, în sens larg,

noțiunii de „interes patrimonial”, în sensul autonom al noțiunii consacrate de art.

1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului,

conform căruia:

„Art. 1. – Protecția

proprietății:

Orice persoană fizică

sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi

lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în

condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului

internațional.

Dispozițiile

precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le

consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului

general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a

amenzilor.”

Totodată, este

adevărat că, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., atât cea invocată de recurentă –

cauza G.D. - und Fördertechnik GmbH împotriva Olandei, Hotărârea din 23

februarie 1995, par.55 –, cât și în jurisprudența mai recentă reprezentată de

hotărâri pronunțate în cauze împotriva României (spre exemplu, cauza P. și T.

împotriva României, Hotărârea din 8 martie 2007, par.35, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 618 din 22 august 2008):

„Art. 1 din

Protocolul nr. 1 conține 3 norme distincte: prima, exprimată în prima frază a

primului alineat și care îmbracă un caracter general, enunță principiul

respectării proprietății; a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a

aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții;

în ceea ce o privește pe a treia, menționată în cel de-al doilea alineat,

recunoaște puterea statelor, printre altele, de a reglementa folosința

bunurilor conform interesului general. Nu este vorba totuși de reguli lipsite

de legătură între ele. A doua și a treia se referă la anumite exemple de

atingeri ale dreptului de proprietate; prin urmare, ele trebuie interpretate în

lumina principiului consacrat de prima dintre ele [a se vedea, în special, J.

și alții împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1986, care

reiterează în parte principiile enunțate de Curte, în Cauza S. și L. împotriva

Suediei, Hotărârea din 23 septembrie 1982, a se vedea și B. împotriva Poloniei

(M.C.), C.E.D.O. 2004 - V., și H.C. împotriva Poloniei (M.C.), C.E.D.O. 2006”.

Într-adevăr, Legea nr.

118/2010 constituie o ingerință a statului în privința interesului patrimonial

al reclamantei de a primi integral salariul avut înainte de intrarea în vigoare

a acestei legi.

Pentru ca această

ingerință să nu conducă la încălcarea art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la

Convenția europeană a drepturilor omului, ea trebuie: (1) să fie legală; (2) să

urmărească un scop legitim; (3) să respecte un rezonabil raport de

proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat.

În cauză, ingerința

este legală, întrucât este prevăzută de Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri

necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Totodată, ingerința

ce decurge din aplicarea dispozițiilor Legii nr. 118/2010 urmărește un scop

legitim, constând în reducerea cheltuielilor bugetare, întrucât, în caz

contrar, situația de criză financiară cu care se confruntă statul ar putea

afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și,

implicit, securitatea națională.

Cu privire la

raportul de proporționalitate, Înalta Curte, reține că există un raport

rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a

cuantumului salariului) și scopul legitim urmărit (restabilirea echilibrului

bugetar) și că există un echilibru între cerințele de interes general ale

colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului (aceeași

fiind și opinia exprimată de Curtea Constituțională în Decizia nr. 1155/2011

prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.

1 din Legea nr. 118/2010).

În același sens, în

mod just, instanța de fond a avut în vedere și faptul că C.E.D.O. a reținut că

statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenției, o largă marjă de

apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajații plătiți din

bugetul de stat, precum și în materie de legislație socială (cauza K. împotriva

Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, par.23; cauza K.A: împotriva

Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par.45).

Independent de

aspectele arătate, Înalta Curte, are în vedere și cele reținute de Curtea

Constituțională, în considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că

„salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu

intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un

atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca

urmare a muncii viitoare prestate de angajat. Dreptul de proprietate al

angajatului în privința salariului vizează numai sumele certe, lichide și

exigibile. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu, în Hotărârea

din 31 mai 2011, pronunțată în Cauza M. și alții împotriva Italiei, paragraful

55, a reiterat jurisprudența sa cu privire la faptul că art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale nu implică un drept la dobândirea proprietății”.

Criticile din recurs

referitoare la faptul că diminuarea drepturilor salariale, ca urmare a

adoptării și aplicării Legii nr. 118/2010, reprezintă o încălcare a celor

statuate cu privire la abolirea muncii forțate prin Convenția nr. 29/1930 și

Convenția nr. 105/1997 ale Organizației Internaționale a Muncii, ratificate de

România, sunt lipsite de suport, atâta timp cât măsura contestată nu se

circumscrie noțiunii de „muncă forțată sau obligatorie”, în sensul de „orice

muncă sau serviciu pretins unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare

și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie” (art. 2 pct. 1 din

Convenția nr. 29/1930).

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte, va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea

sentinței potrivit art. 20 alin. (3) din Legea n.554/2004 sau art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de D.N. împotriva sentinței nr. 146 din 14 ianuarie 2011 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 noiembrie 2011.