ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2739/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub nr. 5285/108/2008 reclamantul C.V. în calitate de asociat al SC A.D.E. SRL Arad a chemat în judecată pe asociatul SC K. LLC, solicitând instanței să dispună continuarea procedurii de divizare a SC A.D.E. SRL, începută de asociați prin hotărârea nr. 19 din 5 iulie 2007 a A.G.A. și înscrierea la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Arad a convenitelor modificări conform divizării. Ulterior, reclamantul și-a precizat acțiunea, arătând că solicită obligarea pârâtei SC K. LLC să semneze proiectul de divizare întocmit de reclamant, iar în caz de refuz, sentința să țină loc consimțământului și semnăturii asociatului pârât, cu obligarea O.R.C.

de pe lângă Tribunalul Arad să efectueze cuvenitele mențiuni. Prin sentința nr. 941 din 18 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 5286/108/2008 a fost admisă excepția inadmisibilității și pe cale de consecință a fost respinsă acțiunea precizată. În motivarea sentinței, instanța a reținut în esență că hotărârea A.G.A. a SC A.D.E. SRL Arad, nr. 19 din data de 5 iulie 2007 este doar o hotărâre de principiu nefiind înregistrată la Registrul Comerțului iar operațiunile prevăzute de art. 238 – art. 239 din Legea nr. 31/1990 privind diviziunea nu au fost efectuate.

Societățile beneficiare nu au fost încă constituite și nu există nici un element care să dovedească intenția reclamantului și a pârâtei cu privire la societatea care se va înființa, structura, forma de organizare, capitalul social, sediul, etc. Deși unul din capetele de cerere ale acțiunii vizează obligarea pârâtei la semnarea proiectului de divizare, aceasta nu exista, fiind confundat cu raportul de evaluare al patrimonoiului societății la nivelul octombrie 2000. Împotriva sentinței menționate mai sus, a formulat apel reclamantul C.V. iar prin decizia nr. 158 din 26 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a fost respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinței nr. 941/2009 pronunțată de Tribunalul Arad.

În motivarea deciziei,instanța de apel a reținut în esență că în mod corect prima instanță a reținut că niciuna din condițiile prealabile pentru divizare nu sunt îndeplinite. Instanța nu se poate substituii voinței asociaților în sensul de a obliga societatea pârâtă, care are drepturi egale cu reclamanta, să semneze proiectul de divizare care însă nici nu a fost întocmit așa cum recunoaște reclamantul apelant prin motivele de apel arătând că proiectul de divizare nu a fost întocmit din cauza neînțelegerilor intervenite între cei doi asociați cu privire la modalitate de întocmire a acestuia. În cauză nu au fost îndeplinite cerințele prevăzute de lege ca fiind premergătoare pentru întocmirea unui proiect de divizare și pentru operațiunea de divizare însăși, prevăzute de art. 203, art. 238,art.

231 din Legea 31/1990 și art. 1 din Legea 26/1958. Abuzul de majoritate cât și de minoritate, invocat de apelantul reclamant, este sancționat atât de jurisprudența franceză cât și de cea românească dar în speță nu poate fi vorba de abuz de majoritate sau minoritate în condițiile în care cei doi asociați ai SC A.D.E. SRL dețin cote egale de participare. Împotriva deciziei comerciale nr. 158 din 26 octombrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a formulat recurs reclamantul C.V., solicitând instanței ca în baza dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. raportat la art. 312 C. proc. civ. să admită recursul, să caseze decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Arad pentru „continuarea procedurii de diviziune”.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9, recurentul reclamant arată că motivarea deciziei recurate este superficială, în totală neconcordanță cu dispozițiile legale în materie și nu are în vedere motivele de apel invocate. În mod greșit s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege ca fiind premergătoare divizării deoarece în realitate asociații SC A.D.E. SRL, și-au dat consimțământul și au început procesul de divizare a societății, care apoi a fost oprit de către asociatul SC K. LLC, cu rea credință, săvârșind un abuz de drept.

Instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății, respectiv ambele instanțe au interpretat acțiunea ca fiind o cerere de divizare a soicietății împotriva voinței intimatei SC K. LLC, ceea ce este fals, deoarece cei doi asociați au fost de acord cu divizarea, neînțelegerile ivindu-se doar cu privire la divizarea în natură a terenurilor și acest diferend trebuia rezolvat de cele două instanțe. Instanța putea dispune continuarea procedurii divizării și obligarea pârâtei intimate să semneze proiectul de divizare, fiind vorba de obligația de a face prevăzută de art. 1077 C. civ. Acțiunea a fost fundamentată pe teoria abuzului de drept iar prima instanță nu a motivat împrejurarea pentru care a respins aplicabilitatea teoriei abuzului de drept iar instanța de apel a considerat în mod eronat că teoria abuzului de drept nu este aplicabilă speței.

Este evident că în speță este vorba de abuz de drept în condițiile în care asociatul SC K. LLC după ce și-a dat consimțământul la divizare, adoptă o poziție de blocaj, având pretenții absurde și împiedicând astfel continuarea procedurii de divizare. Intimata SC K. LLC a formulat întâmpinare prin care solicită în esență respingerea recursului ca nefondat, arătând că motivele invocate de recurentă nu se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Asociații apreciază suveran asupra oportunității de divizare, pe baza proiectului publicat în condițiile art. 242 din Legea 31/1990 dar în cauză nu există elaborat un astfel de proiect iar instanța nu se poate substituii voinței adunării generale.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Recurentul a invocat ca motive de recurs dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. fără a indica în concret care sunt motivele ce se încadrează distinct în textele legale menționate. Prima critică vizează nemotivarea deciziei pronunțate de instanța de apel, motiv ce poate fi încadrat în raport de dispozițiile art. 306 pct. 3 C. proc. civ. în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează nemotivarea hotărârii judecătorești atunci când nu se arată motivele pe care aceasta se sprijină dar și atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii dar decizia recurată cuprinde motivele de fapt și drept pe care se sprijină, conform cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., context în care nu pot fi primite criticile refritoare la motivarea „superficială în neconcordanță cu dispozițiile legale” aspectele invocate de recurent neconstituind nemotivarea hotărârii, în sensul acestui motiv de recurs. Decizia instanței de apel respecta și exigențele art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. Noțiunea de proces echitabil presupune ca instanța să examineze în mod real problemele esențiale ce i-au fost supuse și să răspundă argumentelor invocate. Ambele instanțe au motivat hotărârile pronunțate, instanța de apel analizând fiecare motiv de apel invocat, argumentând pe larg motivele pentru care nu a fost reținut abuzul de drept invocat în susținerea acțiunii. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., vizează nelegalitatea hotărârii în cazul în care, deși rezultă fără dubiu natura actului juridic dedus judecății, ori înțelesului lui, instanța de apel prin interpretarea greșită dată acestuia, îi alterează, în mod substanțial natura sau înțelesul lămurit, vădit neîndoielnic, dar recurentul C.V. invocând acest motiv, l-a asociat greșitei interpretări a cererii de chemare în judecată motiv ce poate fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., dar ambele instanțe s-au pronunțat în limitele investirii prin cererea de chemare în judecată cu respectarea principiului disponibilității ținând cont și de precizarea la acțiune formulată de reclamant. Se reține că instanța de apel a dat o corectă interpretare și a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente respectiv dispozițiile art. 204, art. 238, art. 241 din Legea nr. 31/1990 și art. 1 din Legea nr. 26/1990.

Astfel, divizarea societăților comerciale, este din punct de vedere economico-organizatoric, o operațiune de reorganizare a persoanei juridice care se hotărăște de A.G.A. conform art. 239 din Legea nr. 31/1990. Proiectul de divizare întocmit cu respectarea dispozițiilor art. 241 din Legea nr. 31/1990 reprezintă o propunere ce trebuie aprobată de asociații societății implicate în respectiva operațiune. Din perspectivă juridică, proiectul de divizare este emanația voinței societăților implicate și trebuie să cuprindă cerințele prevăzute de art. 241 din Legea nr. 31/1990 pentru a constitui un act juridic apt să pună bazele reorganizării unei societăți comerciale. În contextul în care nu a fost întocmit un proiect de divizare care să cuprindă cerințele prevăzute de art. 241 din Legea nr. 31/1990 instanța nu se poate substituii voinței asociaților în sensul de a obliga societatea să semneze un proiect de divizare.

În procesul divizării se întâlnesc un complex de drepturi și obligații aparținând unor persoane diverse motiv pentru care descrierea și repartizarea exactă a activelor și pasivelor reprezintă o cerință esențială, iar asociații apreciază suveran asupra operațiunii de divizare pe baza unui proiect publicat în condițiile art. 232 din Legea nr. 31/1990. Recurentul nu este creditor al intimatei pentru a putea solicita în temeiul art. 1077 C. civ. obligarea acesteia să semneze un proeict de divizare care nu a fost întocmit și publicat în condițiile art. 241 – art. 242 din Legea nr. 31/1990, ambele părți litigante fiind asociate cu cote egale de participare ai SC A.D.E. SRL. Nu poate fi vorba nici de abuz de drept așa cum susține recurenta în contextul în care atât recurentul cât și intimata sunt asociați cu cote egale de participare ai societății supuse divizării.

Ultimul motiv de recurs vizează dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar recurentul nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cerințelor acestui text . Analizând decizia recurată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că aceasta a fost dată cu aplicarea și respectarea dispozițiilor legale incidente, instanța analizând dispozițiile art. 204, art. 238, art. 241, art. 232 din Legea nr. 31/1990 și art. 1 din Legea nr. 26/1990, incidente în cauză. Față de considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ. respinge recursul declarat de C.V. împotriva deciziei civile nr. 158 din 26 octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul C.V. împotriva deciziei civile nr. 158 din 26 octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 septembrie 2010.