ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2739/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Arad sub nr. 5285/108/2008 reclamantul C.V. în calitate de asociat al SC A.D.E.

SRL Arad a chemat în judecată pe asociatul SC K. LLC, solicitând

instanței să dispună continuarea procedurii de divizare a SC

A.D.E. SRL, începută de asociați prin hotărârea nr. 19 din 5

iulie 2007 a A.G.A. și înscrierea la O.R.C. de pe lângă Tribunalul

Arad a convenitelor modificări conform divizării.

Ulterior, reclamantul și-a

precizat acțiunea, arătând că solicită obligarea pârâtei SC

K. LLC să semneze proiectul de divizare întocmit de reclamant, iar în caz

de refuz, sentința să țină loc consimțământului

și semnăturii asociatului pârât, cu obligarea O.R.C. de pe lângă

Tribunalul Arad să efectueze cuvenitele mențiuni.

Prin sentința nr. 941 din 18

mai 2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 5286/108/2008 a

fost admisă excepția inadmisibilității și pe cale de

consecință a fost respinsă acțiunea precizată.

În motivarea sentinței,

instanța a reținut în esență că hotărârea A.G.A.

a SC A.D.E. SRL Arad, nr. 19 din data de 5 iulie 2007 este doar o hotărâre

de principiu nefiind înregistrată la Registrul Comerțului iar

operațiunile prevăzute de art. 238 – art. 239 din Legea nr. 31/1990

privind diviziunea nu au fost efectuate.

Societățile beneficiare nu

au fost încă constituite și nu există nici un element care

să dovedească intenția reclamantului și a pârâtei cu

privire la societatea care se va înființa, structura, forma de organizare,

capitalul social, sediul, etc.

Deși unul din capetele de

cerere ale acțiunii vizează obligarea pârâtei la semnarea proiectului

de divizare, aceasta nu exista, fiind confundat cu raportul de evaluare al

patrimonoiului societății la nivelul octombrie 2000.

Împotriva sentinței

menționate mai sus, a formulat apel reclamantul C.V. iar prin decizia nr. 158

din 26 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a

fost respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinței nr. 941/2009 pronunțată

de Tribunalul Arad.

În motivarea deciziei,instanța

de apel a reținut în esență că în mod corect prima instanță

a reținut că niciuna din condițiile prealabile pentru divizare

nu sunt îndeplinite. Instanța nu se poate substituii voinței

asociaților în sensul de a obliga societatea pârâtă, care are

drepturi egale cu reclamanta, să semneze proiectul de divizare care

însă nici nu a fost întocmit așa cum recunoaște reclamantul

apelant prin motivele de apel arătând că proiectul de divizare nu a

fost întocmit din cauza neînțelegerilor intervenite între cei doi

asociați cu privire la modalitate de întocmire a acestuia.

În cauză nu au fost îndeplinite

cerințele prevăzute de lege ca fiind premergătoare pentru

întocmirea unui proiect de divizare și pentru operațiunea de divizare

însăși, prevăzute de art. 203, art. 238,art. 231 din Legea

31/1990 și art. 1 din Legea 26/1958.

Abuzul de majoritate cât și de

minoritate, invocat de apelantul reclamant, este sancționat atât de

jurisprudența franceză cât și de cea românească dar în

speță nu poate fi vorba de abuz de majoritate sau minoritate în

condițiile în care cei doi asociați ai SC A.D.E. SRL dețin cote

egale de participare.

Împotriva deciziei comerciale nr. 158

din 26 octombrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a

formulat recurs reclamantul C.V., solicitând instanței ca în baza dispozițiilor

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. raportat la art. 312 C. proc. civ.

să admită recursul, să caseze decizia recurată cu

trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Arad pentru „continuarea

procedurii de diviziune”.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate

în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9, recurentul reclamant

arată că motivarea deciziei recurate este superficială, în

totală neconcordanță cu dispozițiile legale în materie

și nu are în vedere motivele de apel invocate.

În mod greșit s-a reținut

că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege ca fiind premergătoare

divizării deoarece în realitate asociații SC A.D.E. SRL, și-au

dat consimțământul și au început procesul de divizare a

societății, care apoi a fost oprit de către asociatul SC K. LLC,

cu rea credință, săvârșind un abuz de drept.

Instanța de apel a interpretat

greșit actul dedus judecății, respectiv ambele instanțe au

interpretat acțiunea ca fiind o cerere de divizare a soicietății

împotriva voinței intimatei SC K. LLC, ceea ce este fals, deoarece cei doi

asociați au fost de acord cu divizarea, neînțelegerile ivindu-se doar

cu privire la divizarea în natură a terenurilor și acest diferend trebuia

rezolvat de cele două instanțe.

Instanța putea dispune

continuarea procedurii divizării și obligarea pârâtei intimate

să semneze proiectul de divizare, fiind vorba de obligația de a face

prevăzută de art. 1077 C. civ.

Acțiunea a fost

fundamentată pe teoria abuzului de drept iar prima instanță nu a

motivat împrejurarea pentru care a respins aplicabilitatea teoriei abuzului de

drept iar instanța de apel a considerat în mod eronat că teoria

abuzului de drept nu este aplicabilă speței.

Este evident că în

speță este vorba de abuz de drept în condițiile în care

asociatul SC K. LLC după ce și-a dat consimțământul la

divizare, adoptă o poziție de blocaj, având pretenții absurde

și împiedicând astfel continuarea procedurii de divizare.

Intimata SC K. LLC a formulat

întâmpinare prin care solicită în esență respingerea recursului

ca nefondat, arătând că motivele invocate de recurentă nu se

încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Asociații apreciază

suveran asupra oportunității de divizare, pe baza proiectului

publicat în condițiile art. 242 din Legea 31/1990 dar în cauză nu

există elaborat un astfel de proiect iar instanța nu se poate substituii

voinței adunării generale.

Analizând decizia recurată în

raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat.

Recurentul a invocat ca motive de

recurs dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. fără

a indica în concret care sunt motivele ce se încadrează distinct în

textele legale menționate.

Prima critică vizează

nemotivarea deciziei pronunțate de instanța de apel, motiv ce poate

fi încadrat în raport de dispozițiile art. 306 pct. 3 C. proc. civ. în

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, dispozițiile art. 304 pct.

7 C. proc. civ., vizează nemotivarea hotărârii

judecătorești atunci când nu se arată motivele pe care aceasta se

sprijină dar și atunci când hotărârea cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii dar decizia recurată

cuprinde motivele de fapt și drept pe care se sprijină, conform

cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., context în care nu pot

fi primite criticile refritoare la motivarea „superficială în

neconcordanță cu dispozițiile legale” aspectele invocate de

recurent neconstituind nemotivarea hotărârii, în sensul acestui motiv de

recurs.

Decizia instanței de apel

respecta și exigențele art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. Noțiunea de

proces echitabil presupune ca instanța să examineze în mod real

problemele esențiale ce i-au fost supuse și să

răspundă argumentelor invocate. Ambele instanțe au motivat

hotărârile pronunțate, instanța de apel analizând fiecare motiv

de apel invocat, argumentând pe larg motivele pentru care nu a fost

reținut abuzul de drept invocat în susținerea acțiunii.

Motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 8 C. proc. civ., vizează nelegalitatea hotărârii în cazul în

care, deși rezultă fără dubiu natura actului juridic dedus

judecății, ori înțelesului lui, instanța de apel prin

interpretarea greșită dată acestuia, îi alterează, în mod substanțial

natura sau înțelesul lămurit, vădit neîndoielnic, dar recurentul

C.V. invocând acest motiv, l-a asociat greșitei interpretări a

cererii de chemare în judecată motiv ce poate fi încadrat în

dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., dar ambele instanțe s-au

pronunțat în limitele investirii prin cererea de chemare în judecată

cu respectarea principiului disponibilității ținând cont și

de precizarea la acțiune formulată de reclamant.

Se reține că instanța

de apel a dat o corectă interpretare și a făcut o corectă

aplicare a prevederilor legale incidente respectiv dispozițiile art. 204, art.

238, art. 241 din Legea nr. 31/1990 și art. 1 din Legea nr. 26/1990.

Astfel, divizarea

societăților comerciale, este din punct de vedere

economico-organizatoric, o operațiune de reorganizare a persoanei juridice

care se hotărăște de A.G.A. conform art. 239 din Legea nr. 31/1990.

Proiectul de divizare întocmit cu

respectarea dispozițiilor art. 241 din Legea nr. 31/1990 reprezintă o

propunere ce trebuie aprobată de asociații societății

implicate în respectiva operațiune.

Din perspectivă juridică,

proiectul de divizare este emanația voinței societăților

implicate și trebuie să cuprindă cerințele prevăzute

de art. 241 din Legea nr. 31/1990 pentru a constitui un act juridic apt să

pună bazele reorganizării unei societăți comerciale.

În contextul în care nu a fost

întocmit un proiect de divizare care să cuprindă cerințele

prevăzute de art. 241 din Legea nr. 31/1990 instanța nu se poate

substituii voinței asociaților în sensul de a obliga societatea

să semneze un proiect de divizare.

În procesul divizării se

întâlnesc un complex de drepturi și obligații aparținând unor

persoane diverse motiv pentru care descrierea și repartizarea exactă a

activelor și pasivelor reprezintă o cerință esențială,

iar asociații apreciază suveran asupra operațiunii de divizare

pe baza unui proiect publicat în condițiile art. 232 din Legea nr. 31/1990.

Recurentul nu este creditor al

intimatei pentru a putea solicita în temeiul art. 1077 C. civ. obligarea

acesteia să semneze un proeict de divizare care nu a fost întocmit și

publicat în condițiile art. 241 – art. 242 din Legea nr. 31/1990, ambele

părți litigante fiind asociate cu cote egale de participare ai SC

A.D.E. SRL.

Nu poate fi vorba nici de abuz de

drept așa cum susține recurenta în contextul în care atât recurentul

cât și intimata sunt asociați cu cote egale de participare ai

societății supuse divizării.

Ultimul motiv de recurs vizează

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar recurentul nu a

arătat în ce constă nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cerințelor

acestui text .

Analizând decizia recurată prin

prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se

constată că aceasta a fost dată cu aplicarea și respectarea

dispozițiilor legale incidente, instanța analizând dispozițiile art.

204, art. 238, art. 241, art. 232 din Legea nr. 31/1990 și art. 1 din

Legea nr. 26/1990, incidente în cauză.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ. respinge recursul

declarat de C.V. împotriva deciziei civile nr. 158 din 26 octombrie 2009 a

Curții de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul C.V. împotriva deciziei civile nr. 158 din 26 octombrie 2009 a

Curții de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 15 septembrie 2010.