ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 392/2011

Deliberând asupra recursului comercial de față, reține următoarele: Prin sentința comercială nr. 373 din 23 februarie 2010, pronunțată în dosarul nr. 4420/108/2009, judecătorul fondului din cadrul Tribunalului Arad, secția comercială a respins cererea formulată de reclamanții A.I., A.S., B.C., ș.a., în contradictoriu cu pârâții SC C.C.S.D. și SC C.C.V. În considerentele sentinței, judecătorul fondului a reținut că reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a divizării SC C.C.V., radierea din registrul comerțului a acestei înregistrări, repunerea părților în situația anterioară și evacuarea SC C.C.V. din imobilele înscrise în C.F. 300406 Vladimirescu și nr. 300122 Vladimirescu. Din probatoriul administrat, judecătorul a reținut că în Adunarea generală din 11 septembrie 2008 a societății pârâte SC C.C.S.D.

s-a hotărât aprobarea de principiu a cererii de divizare a acesteia, urmând să se parcurgă procedura prevăzută de Legea nr. 1/2005. a fost întocmit proiectul de divizare, depus la Oficiul registrului comerțului de pe lângă Tribunalul Arad, iar prin încheierea nr. 8176 din 08 octombrie 2008 a fost admisă cererea de divizare, iar proiectul a fost publicat în M.Of. partea VII nr. 43 din 29 octombrie 2009. Fără a exista dovada unei a doua adunări generale extraordinare, la data de 2 decembrie 2009, numitul U.P., în calitate de administrator al pârâtei SC C.C.S.D. a solicitat înregistrarea mențiunii privind divizarea societății, depunând în probațiunea Hotărârea nr. 3 din 30 noiembrie 2009 semnată de președintele societății U.P..

Mențiunea de divizare a fost admisă prin încheierea nr. 9559 din 3 decembrie 2009, în urma divizării fiind transferate în patrimoniul pârâtei SC C.C.V. mai multe imobile. S-a reținut că potrivit art. 79 alin. (2) din Legea nr. 1/2005, în termen de 2 luni de la expirarea termenului de opoziție prevăzut de art. 78 alin. (4) din aceeași lege, consiliul de administrație al societății pârâte de rang 1 îi revenea obligația de a convoca o nouă adunarea generală extraordinară în care să se supună la vot operațiunea propriu-zisă de divizare, termenul de 30 de zile începând să curgă la 29 octombrie 2008, fiind împlinit la 29 noiembrie 2008. Această adunare nu a mai fost convocată. S-a apreciat că divizarea unei societăți, comerciale sau cooperative, presupune o succesiune de acte juridice care pot fi atacate fiecare în parte de persoanele care justifică un interes.

Conform art. 251 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 52/2008, în urma prevederilor art. 249 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, care creează obligația României de a transpune în dreptul intern directivele comunitare, procedurile de anulare și de declarare a nulității fuziunii sau divizării nu pot fi inițiate după expirarea unui termen de 6 luni de la data la care fuziunea sau divizarea a devenit efectivă, în temeiul art. 249, sau dacă situația a fost rectificată.

Reținând și aplicabilitatea directă în dreptul intern a art. 19 din cea de-a VI-a Directivă nr. 82/891/CEE, judecătorul fondului a constatat că procedurile de anulare nu pot fi inițiate după expirarea termenului de 6 luni de la data la care divizarea este opozabilă persoanei care invocă nulitatea; s-a reținut că în speță proiectul de divizare a fost publicat la data de 29 octombrie 2008, acțiunea fiind introdusă peste termenul de 6 luni, la data de 21 august 2009. Împotriva acestei sentinței au formulat apel reclamanții A.I., A.S., B.C., ș.a., care au solicitat admiterea apelului și desființarea sentinței de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare, apreciind că judecătorul fondului a făcut o greșită apreciere a textelor de lege incidente în cauză.

Prin decizia civilă nr. 134/A din 6 iulie 2010, completul de judecată din cadrul Curții de Apel Timișoara, secția comercială, a admis apelul reclamanților, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, cu următoarele considerente: s-a reținut că în cadrul judecării cauzei în fond, pârâta SC C.C.V. a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în anularea divizării, excepție ce a fost calificată de aceeași pârâtă ca fiind o apărare de fond, iar nu o veritabilă excepție procesuală, calificare acceptată și de judecător, care nu a mai pus în discuția părților acest aspect; s-a mai reținut că sentința de fond nu cuprinde poziția părților cu privire la excepția prescripției acțiunii, excepție care a stat la baza soluției pronunțate, fiind invocată de pârâta SC C.C.V.

prin concluziile scrise depuse la dosar după închiderea dezbaterilor. În raport de aceste elemente, completul de apel a reținut că judecătorul fondului a soluționat cauza cu încălcarea dreptului la apărare al reclamanților, garantat de principiile oralității și contradictorialității, împrejurare care atrage nulitatea sentinței de fond. În raport de prevederile art. 297 alin. (2) C. proc. civ., completul de apel a hotărât reținerea cauzei spre rejudecare sub aspectul excepțiilor invocate de pârâtă: a apreciat, în acest context că excepția de inadmisibilitate este prioritară verificării termenului de introducere al acțiunii, trecând la analiza acesteia.

S-a reținut că pârâta a invocat inadmisibilitate, considerând că neregularitățile hotărârii adunări generale ori cele ale înregistrării în registrul comerțului pot fi cenzurate de către membrii cooperatori prin exercitarea acțiunii în anularea hotărârii, ori prin exercitarea recursului împotriva încheierii judecătorului delegat. Analizând prevederile primei directive a Consiliului nr. 68/151/CEE, ale celei de-a VI Directive nr. 82/891/CEE, completul de apel a ajuns la concluzia că atâta timp cât se invocă nerespectarea etapei convenționale – în speță, inexistența hotărârii adunării generale extraordinare – iar această eludare a procedurii, deși supusă controlului preventiv în etapa înregistrării în registrul comerțului, nu a fost sesizată, nu există nicio justificare de a nu se recunoaște dreptul la acțiunea în nulitatea divizării, interesul fiind restabilirea legalității.

În ce privește modul de soluționare a cauzei, raportat la termenul de 6 luni în care trebuia introdusă acțiunea, completul de apel a reținut că, în considerarea unui affectio societatis diminuat în cazul societăților pe acțiuni, legiuitorul comunitar a apreciat că se impune o reglementare mai riguroasă a procedurilor de divizare (directiva 82/891/CEE) și de fuziune (directiva 78/955/CEE). Această ultimă directivă prevede posibilitate statelor membre de a restrânge domeniul de aplicare la societățile pe acțiuni propriu-zise, excluzându-se cooperativele ce ar putea fi constituite în forma societăților pe acțiuni. Faptul că legiuitorul român a implementat conținutul directivelor, extinzându-le și cu privire și la alte forme de societăți, nu îndreptățește concluzia la care a ajuns judecătorul fondului în sensul că aceste obligații sunt impuse și societăților cooperative, constituite în temeiul Legii nr. 1/2005.

În consecință, a apreciat că termenul de 6 luni prevăzut pentru introducerea acțiunii în anularea divizării unei societăți pe acțiuni nu poate fi aplicat prin analogie societăților cooperative. Decizia de apel a fost recurată de pârâta SC C.C.V., care a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei apelate în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți. Pârâta a invocat prevederile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea motivelor de recurs arătând următoarele: greșita soluționare a excepției de inadmisibilitate, cu depășirea limitelor de investire, date de cererea de apel; greșita soluționare a aceleiași excepții, cu aplicarea greșită a legii; greșita soluționare a excepției prescripției acțiunii, apreciind că era necesară sesizarea Curții de Justiție pentru interpretarea dreptului Uniunii Europene.

Prin întâmpinare, reclamanții au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind legalitatea deciziei de apel din perspective neaplicării termenului de 6 luni pentru introducerea acțiunii în anulare, termen ce se aplică doar pentru societățile reglementate de Legea nr. 31/1990; a apreciat, totodată că în mod corect a precedat completul de apel soluționând excepția de inadmisibilitate, în condițiile în care această excepție a fost invocată de către recurentă prin întâmpinarea depusă la dosarul de apel. Nu au fost administrate înscrisuri noi în recurs.

Analizându-se actele și lucrările dosarului în raport de criticile formulate și de apărările invocate, se apreciază caracterul nefondat al cererii de recurs, cu următoarele considerente: nu poate fi reținută critica recurentei referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, completul de apel făcând o corectă aplicare a legislației române, coroborat cu cea a Uniunii Europene. În speță, nu ne aflăm în situația interpretării dreptului comunitar, care ar fi atras obligativitatea sesizării Curții de Justiție pentru obținerea unei hotărâri preliminare. Din conținutul normelor comunitare incidente în cauză, se desprinde concluzia, reținută și de completul de apel, că legiuitorul comunitar a intenționat stabilirea unui regim riguros în ceea ce privește societățile pe acțiuni, lăsând, totodată, la aprecierea statelor membre extinderea acestor prevederi și cu privire la alte forma de societate.

Legiuitorul român, în transpunerea în dreptul intern a legislației europene, a apreciat că dispozițiile directivelor în ceea ce privește fuziunea și divizare trebuie impuse și altor forme de societate, respectiv cele reglementate de Legea nr. 31/1990. În lipsa unei prevederi exprese, aceste dispoziții nu pot fi aplicate muttatis muttandi și formelor de asociere reglementate de legi speciale. În speță, societatea cooperativă este reglementată de o lege specială, Legea nr. 1/2005, în vigoare la momentul transpunerii în dreptul intern a legislației comunitare, iar în lipsa reglementării directe în cadrul acestei legi a directivelor comunitare, nu se poate reține aplicabilitatea termenului de 6 luni pentru introducerea cereri în anularea divizării.

În raport de aceste considerente, raportat și la limitele de investire în căile de atac, date prin sentința de fond, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de pârâtă va fi respins ca nefondat. În cadrul rejudecării cauzei în fond, judecătorul va ignora, însă, soluția consemnată în considerentele deciziei de apel referitoare la excepția inadmisibilității acțiunii. Această excepție nu a fost analizată de judecătorul fondului, iar completul de apel, cu aplicarea greșită a prevederilor art. 297 alin. (2) C. proc. civ. a procedat la analiză, fără a avea o investire, dată prin sentința de fond și cererea de apel. Se reține totodată, că judecătorii apelului au stabilit o ierarhizare eronată de soluționare a excepțiilor, primând cea de prescripție a acțiunii, excepție de procedură, față de excepția de inadmisibilitate, excepție de fond.

În consecință, fiind apreciată ca legală soluția dată de completul de apel de desființare a sentinței de fond, cu trimitere spre rejudecare, se impune ca în cadrul acestei rejudecări, în conformitate cu art. 315 C. proc. civ., judecătorul să procedeze la soluționarea și a excepției de inadmisibilitate, alături de fondul cauzei. Va fi respinsă solicitarea intimaților de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată, reținându-se că nu s-a dovedit efectuarea acestor cheltuieli, nefiind depusă la dosar chitanța originală de plată a onorariului de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC C.C.V. împotriva deciziei nr. 134/A din 6 iulie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat. Respinge cererea intimaților reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 27 ianuarie 2011.