ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 392/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 392/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Deliberând asupra recursului
comercial de față, reține următoarele:
Prin sentința comercială nr. 373 din
23 februarie 2010, pronunțată în dosarul nr. 4420/108/2009, judecătorul
fondului din cadrul Tribunalului Arad, secția comercială a respins cererea
formulată de reclamanții A.I., A.S., B.C., ș.a., în contradictoriu cu pârâții SC
C.C.S.D. și SC C.C.V.
În considerentele sentinței,
judecătorul fondului a reținut că reclamanții au solicitat constatarea
nulității absolute a divizării SC C.C.V., radierea din registrul comerțului a
acestei înregistrări, repunerea părților în situația anterioară și evacuarea SC
C.C.V. din imobilele înscrise în C.F. 300406 Vladimirescu și nr. 300122
Vladimirescu.
Din probatoriul administrat,
judecătorul a reținut că în Adunarea generală din 11 septembrie 2008 a
societății pârâte SC C.C.S.D. s-a hotărât aprobarea de principiu a cererii de
divizare a acesteia, urmând să se parcurgă procedura prevăzută de Legea nr.
1/2005. a fost întocmit proiectul de divizare, depus la Oficiul registrului
comerțului de pe lângă Tribunalul Arad, iar prin încheierea nr. 8176 din 08
octombrie 2008 a fost admisă cererea de divizare, iar proiectul a fost publicat
în M.Of. partea VII nr. 43 din 29 octombrie 2009. Fără a exista dovada unei a
doua adunări generale extraordinare, la data de 2 decembrie 2009, numitul U.P.,
în calitate de administrator al pârâtei SC C.C.S.D. a solicitat înregistrarea
mențiunii privind divizarea societății, depunând în probațiunea Hotărârea nr. 3
din 30 noiembrie 2009 semnată de președintele societății U.P.. Mențiunea de
divizare a fost admisă prin încheierea nr. 9559 din 3 decembrie 2009, în urma
divizării fiind transferate în patrimoniul pârâtei SC C.C.V. mai multe imobile.
S-a reținut că potrivit art. 79
alin. (2) din Legea nr. 1/2005, în termen de 2 luni de la expirarea termenului
de opoziție prevăzut de art. 78 alin. (4) din aceeași lege, consiliul de
administrație al societății pârâte de rang 1 îi revenea obligația de a convoca
o nouă adunarea generală extraordinară în care să se supună la vot operațiunea
propriu-zisă de divizare, termenul de 30 de zile începând să curgă la 29
octombrie 2008, fiind împlinit la 29 noiembrie 2008. Această adunare nu a mai
fost convocată.
S-a apreciat că divizarea unei
societăți, comerciale sau cooperative, presupune o succesiune de acte juridice
care pot fi atacate fiecare în parte de persoanele care justifică un interes.
Conform art. 251 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, astfel cum a fost modificată
prin O.U.G. nr. 52/2008, în urma prevederilor art. 249 din Tratatul de
instituire a Comunității Europene, care creează obligația României de a
transpune în dreptul intern directivele comunitare, procedurile de anulare și
de declarare a nulității fuziunii sau divizării nu pot fi inițiate după
expirarea unui termen de 6 luni de la data la care fuziunea sau divizarea a
devenit efectivă, în temeiul art. 249, sau dacă situația a fost rectificată.
Reținând și aplicabilitatea directă în dreptul intern a art. 19 din cea de-a
VI-a Directivă nr. 82/891/CEE, judecătorul fondului a constatat că procedurile
de anulare nu pot fi inițiate după expirarea termenului de 6 luni de la data la
care divizarea este opozabilă persoanei care invocă nulitatea; s-a reținut că
în speță proiectul de divizare a fost publicat la data de 29 octombrie 2008,
acțiunea fiind introdusă peste termenul de 6 luni, la data de 21 august 2009.
Împotriva acestei sentinței au
formulat apel reclamanții A.I., A.S., B.C., ș.a., care au solicitat admiterea
apelului și desființarea sentinței de fond cu trimiterea cauzei spre
rejudecare, apreciind că judecătorul fondului a făcut o greșită apreciere a
textelor de lege incidente în cauză.
Prin decizia civilă nr. 134/A din 6
iulie 2010, completul de judecată din cadrul Curții de Apel Timișoara, secția comercială,
a admis apelul reclamanților, a desființat sentința apelată și a trimis cauza
spre rejudecare la aceeași instanță, cu următoarele considerente: s-a reținut
că în cadrul judecării cauzei în fond, pârâta SC C.C.V. a invocat excepția
inadmisibilității acțiunii în anularea divizării, excepție ce a fost calificată
de aceeași pârâtă ca fiind o apărare de fond, iar nu o veritabilă excepție
procesuală, calificare acceptată și de judecător, care nu a mai pus în discuția
părților acest aspect; s-a mai reținut că sentința de fond nu cuprinde poziția
părților cu privire la excepția prescripției acțiunii, excepție care a stat la
baza soluției pronunțate, fiind invocată de pârâta SC C.C.V. prin concluziile
scrise depuse la dosar după închiderea dezbaterilor. În raport de aceste
elemente, completul de apel a reținut că judecătorul fondului a soluționat
cauza cu încălcarea dreptului la apărare al reclamanților, garantat de
principiile oralității și contradictorialității, împrejurare care atrage
nulitatea sentinței de fond.
În raport de prevederile art. 297
alin. (2) C. proc. civ., completul de apel a hotărât reținerea cauzei spre
rejudecare sub aspectul excepțiilor invocate de pârâtă: a apreciat, în acest
context că excepția de inadmisibilitate este prioritară verificării termenului
de introducere al acțiunii, trecând la analiza acesteia. S-a reținut că pârâta a
invocat inadmisibilitate, considerând că neregularitățile hotărârii adunări
generale ori cele ale înregistrării în registrul comerțului pot fi cenzurate de
către membrii cooperatori prin exercitarea acțiunii în anularea hotărârii, ori
prin exercitarea recursului împotriva încheierii judecătorului delegat.
Analizând prevederile primei directive a Consiliului nr. 68/151/CEE, ale celei
de-a VI Directive nr. 82/891/CEE, completul de apel a ajuns la concluzia că
atâta timp cât se invocă nerespectarea etapei convenționale – în speță,
inexistența hotărârii adunării generale extraordinare – iar această eludare a
procedurii, deși supusă controlului preventiv în etapa înregistrării în
registrul comerțului, nu a fost sesizată, nu există nicio justificare de a nu
se recunoaște dreptul la acțiunea în nulitatea divizării, interesul fiind
restabilirea legalității.
În ce privește modul de soluționare
a cauzei, raportat la termenul de 6 luni în care trebuia introdusă acțiunea,
completul de apel a reținut că, în considerarea unui affectio societatis
diminuat în cazul societăților pe acțiuni, legiuitorul comunitar a apreciat că
se impune o reglementare mai riguroasă a procedurilor de divizare (directiva
82/891/CEE) și de fuziune (directiva 78/955/CEE). Această ultimă directivă
prevede posibilitate statelor membre de a restrânge domeniul de aplicare la
societățile pe acțiuni propriu-zise, excluzându-se cooperativele ce ar putea fi
constituite în forma societăților pe acțiuni. Faptul că legiuitorul român a
implementat conținutul directivelor, extinzându-le și cu privire și la alte
forme de societăți, nu îndreptățește concluzia la care a ajuns judecătorul
fondului în sensul că aceste obligații sunt impuse și societăților cooperative,
constituite în temeiul Legii nr. 1/2005. În consecință, a apreciat că termenul
de 6 luni prevăzut pentru introducerea acțiunii în anularea divizării unei
societăți pe acțiuni nu poate fi aplicat prin analogie societăților
cooperative.
Decizia de apel a fost recurată de
pârâta SC C.C.V., care a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei
apelate în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți.
Pârâta a invocat prevederile art.
304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea motivelor de recurs arătând
următoarele: greșita soluționare a excepției de inadmisibilitate, cu depășirea
limitelor de investire, date de cererea de apel; greșita soluționare a
aceleiași excepții, cu aplicarea greșită a legii; greșita soluționare a excepției
prescripției acțiunii, apreciind că era necesară sesizarea Curții de Justiție
pentru interpretarea dreptului Uniunii Europene.
Prin întâmpinare, reclamanții au
solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind legalitatea deciziei de
apel din perspective neaplicării termenului de 6 luni pentru introducerea
acțiunii în anulare, termen ce se aplică doar pentru societățile reglementate
de Legea nr. 31/1990; a apreciat, totodată că în mod corect a precedat
completul de apel soluționând excepția de inadmisibilitate, în condițiile în
care această excepție a fost invocată de către recurentă prin întâmpinarea
depusă la dosarul de apel.
Nu au fost administrate înscrisuri
noi în recurs.
Analizându-se actele și lucrările
dosarului în raport de criticile formulate și de apărările invocate, se
apreciază caracterul nefondat al cererii de recurs, cu următoarele
considerente: nu poate fi reținută critica recurentei referitoare la greșita
soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, completul
de apel făcând o corectă aplicare a legislației române, coroborat cu cea a
Uniunii Europene. În speță, nu ne aflăm în situația interpretării dreptului
comunitar, care ar fi atras obligativitatea sesizării Curții de Justiție pentru
obținerea unei hotărâri preliminare. Din conținutul normelor comunitare
incidente în cauză, se desprinde concluzia, reținută și de completul de apel,
că legiuitorul comunitar a intenționat stabilirea unui regim riguros în ceea ce
privește societățile pe acțiuni, lăsând, totodată, la aprecierea statelor
membre extinderea acestor prevederi și cu privire la alte forma de societate.
Legiuitorul român, în transpunerea în dreptul intern a legislației europene, a
apreciat că dispozițiile directivelor în ceea ce privește fuziunea și divizare
trebuie impuse și altor forme de societate, respectiv cele reglementate de
Legea nr. 31/1990. În lipsa unei prevederi exprese, aceste dispoziții nu pot fi
aplicate
muttatis muttandi
și formelor de asociere reglementate de legi
speciale. În speță, societatea cooperativă este reglementată de o lege
specială, Legea nr. 1/2005, în vigoare la momentul transpunerii în dreptul
intern a legislației comunitare, iar în lipsa reglementării directe în cadrul
acestei legi a directivelor comunitare, nu se poate reține aplicabilitatea
termenului de 6 luni pentru introducerea cereri în anularea divizării.
În raport de aceste considerente,
raportat și la limitele de investire în căile de atac, date prin sentința de
fond, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de pârâtă va fi
respins ca nefondat.
În cadrul rejudecării cauzei în
fond, judecătorul va ignora, însă, soluția consemnată în considerentele
deciziei de apel referitoare la excepția inadmisibilității acțiunii. Această
excepție nu a fost analizată de judecătorul fondului, iar completul de apel, cu
aplicarea greșită a prevederilor art. 297 alin. (2) C. proc. civ. a procedat la
analiză, fără a avea o investire, dată prin sentința de fond și cererea de
apel. Se reține totodată, că judecătorii apelului au stabilit o ierarhizare
eronată de soluționare a excepțiilor, primând cea de prescripție a acțiunii,
excepție de procedură, față de excepția de inadmisibilitate, excepție de fond.
În consecință, fiind apreciată ca legală soluția dată de completul de apel de desființare
a sentinței de fond, cu trimitere spre rejudecare, se impune ca în cadrul
acestei rejudecări, în conformitate cu art. 315 C. proc. civ., judecătorul să
procedeze la soluționarea și a excepției de inadmisibilitate, alături de fondul
cauzei.
Va fi respinsă solicitarea
intimaților de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată,
reținându-se că nu s-a dovedit efectuarea acestor cheltuieli, nefiind depusă la
dosar chitanța originală de plată a onorariului de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta
SC C.C.V. împotriva deciziei nr. 134/A din 6 iulie 2010 a Curții de Apel
Timișoara, secția comercială, ca nefondat.
Respinge cererea intimaților
reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședința publică, astăzi 27
ianuarie 2011.