ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2308/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2308/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 7 aprilie 2006 la

Tribunalul Dolj, reclamantul D.A.F. a solicitat în contradictoriu cu pârâții SC

C. SRL și C.T. dizolvarea societății pârâte în temeiul art. 227 alin. (1) lit.

e) și art. 327 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, republicată, înscrierea

mențiunii privind dizolvarea hotărârii de dizolvare și deschiderea lichidării,

conform art. 233 alin. (1) din Legea societăților comerciale.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că este asociat la SC C. SRL cu 10 părți sociale, reprezentând

50% din capitalul social, potrivit actului adițional din 14 februarie 2002, iar

diferența de 50% fiind deținută de C.T., care este și administratorul

societății pârâte.

Reclamantul a mai arătat că

între asociați au apărut neînțelegeri, datorită atitudinii pârâtului care a

început să comită abuzuri, iar ca urmare a refuzului acestuia de a înceta

săvârșirea unor asemenea practici, la data de 30 decembrie 2005, adunarea

generală a asociaților a aprobat divizarea societății pârâte prin transferul a ½

din capitalul social către o altă societate, însă pârâtul a împiedicat experții

de a finaliza evaluarea societății în scopul tergiversării și creării unui

prejudiciu reclamantului. Părțile au convenit ca bunurile societății să rămână

în posesia pârâtului până la finalizarea operațiunii de divizare și în scopul

materializării operațiunii de divizare a fost cesionat contractul de leasing

financiar din 10 martie 2005 de SC C. SRL către SC T. SRL, societate ce

aparține reclamantului.

Excepțiile invocate de

pârâți prin întâmpinări au fost respinse de prima instanță la data de 31 mai

2006, întrucât s-a constata că divizarea nu a fost finalizată, în sensul art. 246

din Legea nr. 31/1990.

Prin sentința comercială nr.

4549 din 8 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția comercială, a

fost respinsă cererea reclamantului, cu motivarea că la data de 30 decembrie

2005, în adunarea generală a acționarilor s-a hotărât divizarea societății,

situație în raport de care s-a întocmit proiectul de divizare și evaluarea bunurilor

de către firma desemnată SC E. SRL Craiova. Asociații au analizat raportul de

evaluare la data de 17 martie 2006 și au fost de acord cu concluziile

raportului de evaluare; s-a mai reținut că la data de 5 aprilie 2006,

contractul de audit a fost reziliat, iar o parte din patrimoniul societății a

fost împărțit fizic între cei doi asociați la momentul hotărârii divizării.

S-a constatat nu sunt

incidente dispozițiile invocate de reclamant, deoarece societatea pârâtă are

activitate și are raporturi comerciale și contractuale cu alte părți; că este

așa, se arată în considerentele instanței de fond, o dovedesc contractele de

prestări servicii depuse la dosarul cauzei, ceea ce înseamnă că în cauză nu s-a

reținut existența unor neînțelegeri grave între asociați, care să justifice

dizolvarea societății pârâte; s-a mai reținut de prima instanță că societatea

pârâtă a obținut în anul 2004 locul I în topul firmelor din categoria

întreprinderilor mici din domeniul instalațiilor tehnico - sanitare și

realizarea unui profit al societății - pârâte în anul 2005 de 144.287 lei.

Or, față de aceste motive,

instanța de fond a apreciat că nu se impune măsura dizolvării societății, ce

reprezintă o măsură extremă ce are ca efect deschiderea procedurii lichidării.

La data de 6 decembrie

2006,pârâta SC C. SRL a solicitat completarea sentinței nr. 4549 din 8

noiembrie 2006, în sensul obligării reclamantului la plata cheltuielilor de

judecată, în sumă de 1.000 lei, pentru fiecare pârâtă, iar Tribunalul Dolj, secția

comercială, prin sentința nr. 23 din 24 ianuarie 2007 a fost admisă cererea

pârâtei, cu consecința obligării reclamantului la plata cheltuielilor de

judecată, către fiecare pârât, în sumă de 1.000 lei, având în vedere că

tribunalul din eroare au omis să treacă cheltuielile de judecată cerute de pârâți

prin întâmpinare și concluziile scrise, depuse la dosar.

Împotriva sentinței nr. 23

din 24 ianuarie 2007 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția comercială, a

declarat recurs pârâtul C.T. și a arătat în mod greșit a fost obligat

reclamantul numai la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată, întrucât suma datorată cu titlu de cheltuieli de judecată este 4.000

lei, conform actelor justificative aflate la dosar.

Împotriva sentinței nr. 4549

din 8 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția comercială, a

declarat recurs reclamantul D.A.F.

Instanța de în temeiul

dispozițiilor art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990, republicată, a calificat

calea de atac exercitată de reclamant, ca fiind apel.

În motivarea apelului,

reclamantul a arătat, în esență, că prima instanță în mod greșit a apreciat

materialul probator administrat în cauză, în sensul constatării că între

asociați nu există înțelegeri grave care să conducă la perturbarea activității

societății pârâte, iar prezenta acțiune a fost introdusă la data când a luat

cunoștință de hotărârea pârâtului de reziliere a contractului încheiat cu firma

de audit, situație ce a generat împiedicarea funcționării normale a societății

pârâte; a mai arătat că pârâtul a săvârșit fapte de concurență neloială,

respectiv a semnat numeroase oferte în calitate de director general al firmei

SC A. SRL, entitate distinctă de societatea pârâtă. În opinia sa, o persoană

poate deține părți sociale la mai multe societăți comerciale cu răspundere

limitată.

Prin decizia nr. 184 din 11

septembrie 2007, Curtea de Apel Craiova, secția comercială, a admis apelul, a

schimbat sentința atacată și în consecință:

S-a dispus dizolvarea SC C.

SRL Craiova și deschiderea procedurii de lichidare la momentul rămânerii

definitive a hotărârii de dizolvare.

Prin aceeași decizie a fost

respins apelul declarat de pârâtul C.T. împotriva sentinței nr. 23 din 8

noiembrie 2006 pronunțată în același dosar și a fost obligat pârâtul la 60 ron cheltuieli

de judecată în apel și fond, către reclamant.

Pentru a pronunța această

soluție Curtea de Apel a reținut, în esență, că în cauză s-a demonstrat

neînțelegeri grave între asociați care au condus la împiedicarea funcționării

societății pârâte, respectiv pârâtul C.T. a început să deturneze rezultatele

activității societății comerciale în interes personal prin mai multe modalități

(folosirea în interes personal a unor fonduri bănești aparținând societății,

folosirea forței de muncă angajată la SC C. SRL pentru efectuarea de lucrări la

casa proprietate personală a pârâtului și majoritatea salariaților angajați cu

contract de muncă atât la societatea pârâtă cât și la SC A. SRL), practicând o

concurență neloială, iar în ceea ce privește reclamantul s-a apreciat că se

face vinovat de săvârșirea unor fapte care reprezintă acte de concurență

neloială, întrucât acesta a înființat anterior alte două firme având același

obiect de activitate (firma X.T. SRL în anul 2004 și SC T. SRL, în anul 2006).

În consecință, instanța de

apel a apreciat că între asociați au intervenit grave neînțelegeri, ceea ce a

condus la măsura dizolvării, pentru lipsa de colaborare dintre aceștia și

implicit la absența lui affectio societatis, precum și a interesului social.

Referitor la apelul declarat

de pârâtul C.T. împotriva sentinței nr. 23 din 24 ianuarie 2007 a Tribunalului

Dolj, secția comercială, instanța de apel a apreciat că în cauză s-au aplicat

corect dispozițiile art. 274 C.proC. civ.

În contra celei din urmă

hotărâri, pârâții C.T. și SC C. SRL au declarat recurs.

Printr-un motiv de recurs

pârâtul arată că sentința nr. 4549/2006 era susceptibilă calea de atac a

recursului și nu a apelului, fiind aplicabile dispozițiile art. 304 alin. (7) pct.

1 C. proc. civ., deoarece instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor

legale, în argumentarea căruia invocă incidența prevederilor art. 237 alin. (5)

din Legea nr. 31/1990, dispoziții, care în opinia recurentului, fac trimitere

la calea de atac a recursului în materia dizolvării societăților comerciale.

Un al doilea motiv de recurs

vizează excepțiile invocate, atât la fond, cât și în apel, în ceea ce privește

excepția inadmisibilității acțiunii, pe care înțelege să o reitereze în calea

de atac a prezentului recurs. În susținerea acestui motiv, recurentul arată că

prima instanță le-a respins excepțiile iar pârâta nu a avut interes în

promovarea căii de atac a apelului față de cuprinsul dispozitivului prin care a

fost respinsă acțiunea reclamantului; totodată mai arată că instanța de apel nu

a mai analizat excepțiile invocate și în apel, ca mijloace de apărare, în

condițiile în care interesul ca și o condiție de exercițiu a acțiunii trebuie

să subziste nu numai pe parcursul judecării fondului cauzei, ci și pe toată

durata judecării căilor de atac.

Din perspectiva acestui

motiv de recurs, pârâtul solicită admiterea recursului cu consecința trimiterii

cauzei spre rejudecare conform art. 312 C. proc. civ., în caz contrar, susține

excepțiile inadmisibilității acțiunii reclamantului și excepția lipsei de

interes a reclamantului în promovarea prezentei acțiuni.

În ce privește excepția

inadmisibilității acțiunii, pârâtul arată că prin procesele verbale întocmite

cu ocazia adunării generale a societății pârâte, părțile au convenit divizarea SC

C. SRL, fiind angajată firma SC E. SRL pentru evaluarea patrimoniului, și, în

același scop a fost concesionat contractul de leasing financiar din 10 martie

2005 către SC T. SRL, societate ce aparține reclamantului.

Astfel, s-a modificat forma

juridică a societății pârâte, în atare condiții acțiunea în divizare formulată

de reclamant este inadmisibilă.

În strânsă legătură cu

excepția inadmisibilității acțiunii trebuie analizată și excepția lipsei de

interes a reclamantului în formularea acțiunii de dizolvare a societății

pârâte, având în vedere că hotărârea adunării generale a asociaților de

divizare nu a fost anulată, ci ea era în curs de executare la data când

reclamantul a promovat acțiunea în dizolvare. În susținerea acestei excepții

pârâtul arată că ambele părți au consimțit la operațiunea de divizare a

societății, astfel cum a rezultat și din atribuirea în natură a bunurilor

aparținând patrimoniului societății, situație în care au fost cesionate două

contracte de leasing către o altă societate a reclamantului, unde este asociat

unic, iar pentru finalizarea procedurii de divizare părțile au angajat firme de

avocatură distincte, însă reclamantul a refuzat să se prezinte la locul și ora

stabilită de cele două firme de avocatură pentru încheierea acestei divizări.

Pe fondul cauzei, recurentul

arată că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii,

respectiv a dispozițiilor art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990, republicată,

invocând ca temei art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurentul a arătat

că a fost încălcat unul din principiile fundamentale ale dreptului privat,

respectiv nimeni nu-și poate invoca propria culpă în obținerea unui drept, în

argumentarea căruia a susținut că în cauză s-a reținut culpa reclamantului prin

săvârșirea unor acte de concurență neloială, însă acesta nu este sancționat,

iar cu privire la vinovăția reținută în sarcina sa, instanța de apel nu

motivează în ce a constat presupusa conduită culpabilă a reclamantului.

De asemenea, mai arată că au

fost ignorate dispozițiile art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea societăților

comerciale, ceea ce duce la o recercetare a fondului cauzei, astfel a susținut

că neînțelegerile la care se referă la modul de funcționare al societății,

societate care funcționează normal, nu are datorii, are contracte în derulare,

are profit, motiv pentru care nu se putea dispune dizolvarea societății pârâte,

nefiind îndeplinite condițiile pentru a opera dizolvarea acesteia.

Recursul este nefondat

conform considerentelor ce se vor arăta în continuare:

Referitor la primul motiv de

recurs în care se invocă faptul că instanța care a judecat apelul nu a fost

alcătuită potrivit dispozițiilor legale, deoarece calea de atac trebuia să fie

recursul și nu apelul, Înalta Curte urmează să îl înlăture, ca nefondat,

întrucât la data de 10 aprilie 2007 în apel, reclamantul a fost a fost prezent

prin avocat M.M., care a precizat că acțiunea se întemeiază pe dispozițiile art.

227 lit. e) din Legea nr. 31/1990, în raport de care Curtea de Apel a pus în

discuția părților calificarea căii de atac exercitate având în vedere temeiul

de drept invocat de reclamant.

Or, în această situație, în

recurs reclamantul nu poate invoca nelegala compunere a instanței.

Prin urmare, Curtea de Apel a

luat act de precizarea reclamantului privind obiectul cauzei dedus judecății

după care a pus în discuția părților calificarea căii de atac exercitată de

reclamant având în vedere că își întemeiază acțiunea promovată pe dispozițiile art.

227 lit. e) din Legea nr. 31/1990, republicată.

Referitor la cel de-al

doilea motiv de recurs, care vizează omisiunea analizării de către Curtea de Apel

a excepțiilor ridicate de reclamanți prin întâmpinarea depusă, de asemenea,

Înalta Curte urmează să-l respingă, ca nefondat, deoarece aceste excepții au

fost respinse la fond, iar în apel, pârâtul a declarat apel împotriva sentinței

nr. 23 prin 24 ianuarie 2007 a Tribunalului Dolj, secția comercială; sentință

prin care a criticat hotărârea primei instanțe numai în ceea ce privește

acordarea cheltuielilor de judecată.

În atare situație, instanța

de apel nu putea să se pronunțe asupra acestor excepții, întrucât ca instanță

de control judiciar nu a fost învestită să cenzureze excepțiile.

Pe de altă parte, având în

vedere că dizolvarea nu a fost finalizată, instanța de fond a apreciat că

excepția inadmisibilității în promovarea acțiunii de divizare a reclamantului

și a excepției lipsei interesului reclamantului în promovarea acțiunii de

dizolvare, în mod corect s-au respins, deoarece din materialul probator

administrat în cauză s-a constatat că asociații nu mai au interesul social,

întrucât aceștia și-au constituit firme concurente cu firma pârâtă, și, prin

urmare, absența lui afectio societatis, adică lipsa interesului comun în scopul

obținerii de beneficii la SC C. SRL.

În mod corect s-a stabilit

de către instanța de apel că între asociați au intervenit neînțelegeri grave de

natură a conduce la dizolvarea societății comerciale, respectiv ambii asociați

au săvârșit în egală măsură acte de concurență neloială, prin înființarea de

firme cu același obiect de activitate, cu cel prestat de SC C. SRL, ceea ce a

dus la lipsa de colaborare între asociați și implicit la absența lui afectio societatis.

Societatea comercială este o

ființă juridică, născută dintr-un contract încheiat în condițiile legii. Dacă

pentru persoana juridică dizolvarea constituie o cauză de dispariție, de

încetare a existenței, desăvârșită prin lichidare (cea de-a doua etapă a

operațiunii de dizolvare), înserată în actul constitutiv al societății

comerciale, în drept, o reziliere totală a pactului societar, ale cărei efecte

depline, are loc la data închiderii lichidării și radierii societății din

registrul comerțului.

În cauză, la data de 30

decembrie 2005, s-a ținut adunarea generală a asociaților prin care s-a aprobat

dizolvarea societății prin transferul a ½ din capitalul social către o

altă societate. Această cauză de dizolvare constituie o expresie a naturii

contractuale a societății, natură ce permite asociaților să decidă ei înșiși,

independent de orice alte rațiuni exterioare momentul în care asocierea lor ia

sfârșit.

Prin urmare, asociații au

consfințit prin hotărâre, ca societatea SC C. SRL să se dizolve, iar prin

hotărârea pronunțată de Curtea de Apel, a constatat că între asociați sunt

grave neînțelegeri și că aceștia au constituit alte firme concurente cu cea

pârâtă, astfel încât criticile formulate nu sunt fondate.

Înalta Curte, urmează să

respingă cel de-al treilea motiv de recurs care face referire la aplicarea

greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 226 lit. e) din Legea nr. 31/1990,

republicată.

Potrivit art. 227 alin. (1) lit.

e) din Legea societăților comerciale: „societatea de dizolvă prin hotărârea

tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum și

neînțelegerile grave dintre asociați, care împiedică funcționarea societății”.

Textul de lege evocat a fost

aplicat corect de instanța de apel, având în vedere din probele administrate în

cauză, că sunt motive temeinice de natură să ducă la dizolvarea societății,

gravele neînțelegeri între asociați fiind dovedite, în sensul că atât

reclamantul cât și pârâtul, au desfășurat acte de concurență neloială, care au

condus la împiedicarea funcționării normale a societății pârâte; împrejurarea

că SC C. SRL ar funcționa în continuare, că firma nu figurează cu datorii la

stat, sau că ar avea un profit, nu înlătură culpa exclusivă a celor doi

asociați prin săvârșirea de acte de concurență neloială, ce au condus la lipsa

lui affectio societatis și a interesului social. Așa încât față de toate aceste

aspecte măsura dizolvării societății pârâte era justificată și întemeiată.

Susținerea recurentului că

reclamantul nu a fost sancționat și că a fost încălcat principiul fundamental

al dreptului privat potrivit căruia nimeni nu-și poate invoca propria culpă,

Înalta Curte urmează să o respingă, ca neîntemeiată, întrucât instanța de

judecată a soluționat cauza cu care a fost învestită, respectând principiile

procesuale ale părților din proces.

Cum hotărârea instanței de

apel a fost dată cu aplicarea dispozițiilor legale incidente în speță și a

apreciat în mod corect în ce au constat neînțelegerile dintre asociați, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă

recursul pârâtului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâții C.T. și SC C. SRL Craiova împotriva deciziei nr. 184

din 11 septembrie 2007 a Curții de Apel Craiova, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 iunie 2008.